O nouă super-putere miraculoasă a creierului uman

În iunie 2007, Debbie Hampton a luat o supradoză de somnifere. A încercat vreme de ani de zile să fie o mamă și o soție bună, dar a simițit că nu a reușit deloc. Nu a murit. A fost găsită, dusă la spital și salvată. ”Eram distrusă. Am făcut prostie. Si, pe deasupra, mi-am distrus creierul”, spune ea. După o săptămână de comă, diagnosticul medicilor a fost encefalopatie. ”Este termenul general pentru situația în care creierul nu mai funcționează corect”, spune ea. Nu mai putea să înghită și nici să-și controleze vezica urinară, iar mâinile îi tremurau constant. Abia putea să vorbească. ”Nu puteam decât să scot sunete. Era ca și cum gura mi-era plină de bile. A fost șocant, pentru că ce auzeam ieșindu-mi pe gura nu se potrivea cu ce era în capul meu”. După o perioadă într-un centru de recuperare a început să se refacă treptat. Dar după un an nu a mai evoluat. ”Vorbeam foarte greu și neclar. Gânderea și memoria erau încete. Nu aveam energia necesară pentru o viață normală. O zi bună pentru mine era aceea în care reușeam să scot toate vasele din mașina de spălat”.

În acea perioadă a încercat un tratament nou, neurofeedback. I s-a cerut să i se monitorizeze creierul în timp ce juca un joc simplu, controlându-și mișcările prin manipularea undelor cerebrale. ”După zece ședințe vorbirea s-a îmbunătățit”. Schimbarea cea mare a avut loc în momentul în care i s-a cerut să citească un bestseller – ”The Brain that Chenges Itself”, a psihoterapeutului canadian Norma Doidge. ”Doamne, pentru prima dată mi s-a părut că pot să-mi refac creierul. Nu doar că era posibil, dar ținea de mine”, scrie BBC.

Nu rămâi cu creierul cu care te-ai născut

După ce a citit cartea, Debbie a început să ducă ceea ce numește o viață sănătoasa pentru creier. Asta include yoga, meditație, vizualizare, dietă și menținerea unei atitudini mentale pozitive. Astăzi are o sală de yoga, și-a scris autobiografia, a scris un ghid despre cum să duci o viață sănătoasă pentru creier și are și un site, www.thebestbrainpossible.com. Știința neuroplasticității, spune ea, a învățat-o că ”nu rămâi cu creierul cu care te naști. Ai anumite gene date, dar ceea ce faci în viață îți modifică creierul. Și asta este bagheta magică”. Neuroplasticitatea, spune ea, ”îți permite să-ți schimbi viața și să faci din fericire o realitate. Din victimă poți deveni victorios. Este ca o superputere.”

O serie de miracole

Nu doar Debbie este entuziasmată de neuroplasticitate, despre care spune că este capacitatea creierului de a se modifica ca răspuns la ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător. Este suficientă o jumătate de ora pe Google pentru a afla că neuroplasticitatea este descoperirea stiintifică ”magică” care arată că creierele noastre nu sunt conectate precum computerele, așa cum se credea, ci că ”gândurile noastre pot schimba structura și funcția creierului”, iar asta făcând o serie de exerciții care pot spori ”puterea, mărimea și densitatea” creierului nostru.

Neuroplasticitatea este ”o serie de miracole care se întâmplă în cutia noastră craniană”, înseamnă că putem fi agenți de vânzări sau atleți mai buni, ca putem învăța să ne placă gustul de broccoli. Poate trata tulburări ale alimentației, poate preveni cancerul, poate reduce cu 60% riscul demenței și ne poate ajuta să descoperim ”adevărata esență a liniștii și fericirii”. Ne putem învăța noi înșine ”arta” fericirii și ne putem antrena creiele pentrua fi ”uimitoare”. Vârsta nu este o piedică: neuroplasticitatea arată că mințile noastre sunt create astfel încât să se îmbunătățească pe măsură ce îmbătrânim. Nici nu este greu. ”Doar schimbându-vă drumul spre serviciu, făcând cumpărături la un alt magazin sau folosind cealaltă mână pentru a va pieptăna, toate astea sporec puterea creierului”. Guru Deepak Chopra, specialist în medicină alternativă, spune că ”cei mai mulți cred că creierul are grijă de ei. Eu zic că noi suntem cei care comandăm creierul”.

Povestea lui Debbie este un mister. Tehnicile care pot să modifice creierul prin înțelegerea principiilor neuroplasticității au avut un efect pozitiv uriaș asupra ei. Dar este oare neuroplasticitatea o superputere, precum razele X? Putem spori greutatea creierului nostru doar prin puterea gândului? Putem reduce riscul demenței cu 60%? Putem învăța să ne placă broccoli?

Pentru un individ care nu este specialist este greu de înțeles ce înseamnă neuroplasticitatea și care este potențialul ei. ”Am observat exagerări mari”, spune Greg Downey, antropolog la Macquarie University, coautor la blogul Neuroanthropology. ”Oamenii sunt atât de entuziasmați de neuroplasticitate încât încep să creadă în orice”.

Un prognostic sumbru

Mulți ani s-a crezut că creierul uman nu mai poate genera noi celule după atingerea vârstei adulte. După ce ai crescut, începi să intri pe o pantă neuronală descendentă. Această viziune a fost cel mai bine exprimată de cel considerat părintele neurologiei, Santiago Ramon y Cajal. Inițial interesat de plasticitate, el a devenit sceptic și în 1928 scria ”la vârsta adultă, centrii nervoși sunt fixați și imuabili. Orice poate să moară și nimic nu mai este regenerat. Rămâne ca știința viitorului să schimbe, dacă este posibil, acest principiu foarte dur”. Acest prognostic sumbru avea să dureze întregul secol 20.

Deși ideea că un creier adult poate suferi unele modificări pozitive semnificative a fost privită uneori cu atenție în secolul 20, în general a fost trecută cu vederea. Psihologul Ian Robertson a început să lucreze în anii 1980 cu pacienți care au suferit accidente vasculare cerebrale și a început să fie mirat de ceea ce observa. ”Am intrat într-un domeniu nou pentru mine, neuro-recupararea”. A văzut pacienti care făceau terapie ocupațională și psihoterapie. El s-a gândit că dacă acești oameni au suferit un accidenta cerebral, atunci o parte din creierul lor a fost distrusă și asta ar însemna că așa va rămâne. Atunci cum se făcea că această terapie ajuta? Nu avea sens. ”Încercam să mă lămuresc care este modelul? Care este baza teoretică a acestor activități?” Cei pe care i-am întrebat s-au dovedit niște pesimiști dupa standardele actuale.

Creierele se reconectează într-un mod radical și multă vreme socotit imposibil

”Întreaga filozofie era mai mult compensatorie. Ei credeau că terapiile exterioare nu fac decât să prevină o evoluție și mai rea”, spune Robertson. La un moment dat a cerut un manual care explica cum funcționează terapia. ”Era un capitol despre scaunul cu rotile și un capitol despre cârje. Însă nimic, absolut nimic despre cum această terapie infuențează reconectarea creierului. Aceasta atitudine era cea a lui Cajal. A influențat întreaga gândire despre cum este conectat creierul, că nu poți decât să pierzi neuroni și că, daca ai un accident, nu poți face decât să ajuți restul creierului să funcționeze mai departe”.

Însă prognosticul lui Cajal presupunea și o provocare. În anii 1960 ”știința viitorului” a abordat această provocare. Doi pionieri încăpățânați au fost Paul Bach-y-Rita și Michael Merzenich. Bach-y-Rita este cunoscut pentru că a ajutat oamenii nevăzători să ”vadă” într-un mod diferit. S-a întrebat dacă nu ar putea face asta simțind vibrații pe piele. Stăteau pe un scaun și se întindeau pe spate pe o placă de metal. Sum aceasta placă se aflau 400 de plăcuțe de metal care vibrau în funcție de mișcările unui anumit obiect. Pe măsură ce dispozitivul a devenit mai sofisticat (cea mai recentă versiune se pune pe limbă), oamenii orbi din naștere au început să spună că încep să ”vadă” tridimensional. Abia după apariția tehnologiei de scanare a creierului oamenii de știință au început să adune probele care confirma această ipoteză extraordinară: că informația pare să fie procesată de cortexul vizual. Chiar dacă ipoteza nu a fost încă bine stabilită, se pare că creierele se reconectează în modul cel mai eficient și într-un fel considerat imposibil.

Merzenich, pe de altă parte, a confirmat în anii 1960 că creierul conține ”hărți” ale corpului și ale lumii exterioare și că aceste hărți se pot schimba. Apoi a creat un implant cohlear care i-a ajutat pe oameni să audă. Se bazează tot pe principiul palsticității, pentru că creierul trebuie să se adapteze să primească informația de la un implant artificial. În 1996 el a creat o companie care produce un soft numit Fast ForWord ”pentru sporirea abilităților cognitive ale copiilor prin exerciții repetitive bazate pe plasticitate, care îmbunătățesc funcțiile creierului”. ”În unele cazuri, oameni care au avut dificultăți cognitive o viață întreagă încep să se facă mai bine dupa 30-60 de ore de tratament”.

Deși a luat câteva decenii, Merzenich si Bach-y-Rita au dovedit că Cajal nu avea dreptate. Creeierul adult este plastic.

Creiere reconectate

Abia după publicarea unor studii entuziaste bazate pe scanarea creierului noul adevăr a început să intre în sinapsele publicului. În 1995, neuropsihologul Thomas Elbert a publicat lucrarea sa despre cei care cântă la instrumente cu coarde, în care arată ”hărțile” din creier unde fiecare deget al mâinii stângi este mult mai bine reprezentat decât la cei care nu cântă și mult mai bine reprezentat decât în cazul mâinii drepte. Aceasta a demosntrat că creierul s-a reconectat ca rezultat a ore și ore de practică.

Trei ani mai târziu, o echipă suedezo-americană condusă de Peter Eriksson a publicat în revista Nature un studiu care arăta pentru prima dată că neurogeneza – apariția unor noi celule în creier – este posibilă și la adulți. În 2006, o echipă de la University College of London a demonstrat că taximetriștii au mai multă materie cenușie într-o zonă a hipocampului decât șoferii de autobuz, datorită faptului că știu mult mai bine încrengătura uriașă de străzi din Londra. În recenzia făcută cărții, New York Times scria că ”puterea gândirii pozitive are în sfârșit credibilitate științifică”. S-au vândut peste un milion de exemplare în peste 100 de țări. Dintr-o dată neuroplasticitatea era peste tot.

Cred că oamenii își pot controla creierul mult mai mult decât se credea

”Știm că aproape tot ce facem, tot comportamentul nostru, gândurile noastre, emoțiile, ne schimbă creierul prin intermediul modificărilor în chimia sau funcționarea lui”, spune Robertson. ”Neuroplasticitatea este un aspect care ține de esența comportamentului uman”. Această viziune asupra puterii creierului deschide calea către tehnici cu potențial spectaculos de tratare a unor boli. ”Teoretic, nu există boală în cazul căreia să nu poată fi aplicată stimularea creierului prin comportament, combinat și cu alte stimulări”.

Gândirea pozitivă a câștigat într-adevar credibilitatea științifică. ”Răpunsul meu este da. Cred că oamenii își pot controla creierul mult mai mult decât se credea”. Răspunsul mai elaborat este: da, dar cu anumite condiții.

În primul rând avem de-a face cu influența genelor. Influențeaza ele oare totul, de la sănătate și până la caracterul nostru? ”Răspunsul meu este 50-50 când vine vorba de influența naturii și cea a educației. Putem fi foarte siguri pe cele 50% ale mediului în care ne dezvoltăm”.

Pentru ca lucrurile să devină și mai complicate, lumea însăși poate să însemne mai multe lucruri. Sarah-Jayne Blakemore, de la Institute for Cognitive Neuroscience din Londra, vorbește despre ”capacitatea creierului de a se adapta la stimulii unui mediu schimbător”. Însă creierul se poate adapta în multe feluri. Neuroplasticitatea se referă la modificări structurale, ca atunci când mor neuroni apar neuroni noi și se creează noi sinapse, se întăresc sau dispar. Se poate referi la reorganizarea funcțională, așa ca în cazul pacienților nevăzători ai lui Paul Bach-y-Rita.

Pe o scară mai largă, avem doua categorii de neuroplasticitate. Sunt foarte diferite, spune Blakemore. În timpul copilăriei, creierul trece printr-o plasticitate ”experianță-așteptări”. Creierul așteaptă să învețe lucruri importante din mediul înconjurător, cum ar fi vorbirea. Creierele funcționează în felul acesta până pe la 25 de ani. ”De aceea asigurările pentru șoferi sunt atât de mari pentru cei sub 25 de ani”, spune Robertson. ”Lobii lor frontali nu sunt total conectați la restul creierului până atunci. Capacitatea lor de a anticipa riscul și impulsivitatea nu este încă deplină”.

Apoi avem plasticitatea ”dependentă de experiență”. ”Este ceea ce face creierul de fiecare dată când învățăm ceva, când se schimbă ceva în mediul înconjurător”, spune Blakemore.

Așadar, acesta este adevărul despre neuroplasticitate: există și funcționează. Dar nu este un miracol care să te transforme cu puțin efort într-un iubitor de broccoli, într-un maratonist, într-un individ imun la boli sau într-un geniu. Întrebarea este ”de ce vor oamenii, chiar și oamenii de știință, să creadă în asta?”, spune Chris McManus, de la University College of London. El crede că răspunsul ține de ultima versiune a mitului tranformării personale care bântuie cultura ultimelor generații din Occident.

Mitul că putem fi orice vrem să fim și că ne putem îndeplini visurile dacă avem suficientă încredere în sine apare din nou

”Oamenii au tot felul de visuri și fantezii și cred că nu ne prea pricepem să le realizăm”, spune McManus. ”Dar ne place să ne gândim că, atunci când cineva nu are parte de succes, atunci se poate transforma pentru a deveni om de succes. Este Samuel Smiles, nu? Este cartea pe care a scris-o, ”Auto-ajutorul”, gândirea pozitivă a epocii victoriene”.

Samuel Smiles este considerat creatorul mișcării „auto-ajutorului”. Mesajul optimist al lui Smiles vorbea despre lumea noua și despre visurile bărbaților și femeilor care trăiau în acea lume. ”În secolul 18 puterea era a proprietarilor de pământ”, spune istoricul Kate Williams. ”Smiles scria în perioada revoluției industriale, a răspândirii educației și a oportunităților economice oferite de Imperiu. Era pentru prima dată când clasa de mijloc putea să o ducă bine dacă muncea mult, și despre asta a scris Smiles”.

În a doua jumătate a secolului 19, americanii au adaptat această idee la crezul lor național cum că ar crea o lume nouă. Cei care au îmbrățișat mișcările Gândirea Nouă, Știința Creștină și Vindecarea Metafizică au lăsat deoparte ideile depre munca din greu ale britanicilor și au creat ”mișcarea gândirii pozitive”, despre care se crede acum că a fost legitimată științific de neuroplasticitate. Psihologul William James a numit această mișcare ”mișcarea pentru vindecarea minții”, ”credința intuitivă în atotputernicia atitudinilor sănătoase pentru găsirea curajului, a speranței, încrederii și pentru ignorarea îndoielii, a fricii și a stărilor anxioase”. Aceasta era esența noțiunii americane de încredere în sine și optimism, cea care îți putea oferi mântuirea.

Mitul că putem fi orice vrem să fim și că ne putem îndeplini visurile dacă avem suficientă încredere în sine apare mereu în cărți, în filme și la stiri, în emisiunile TV, în neuroplastricitatea care este acum la modă. O încarnare anterioară a acestui mit a fost Neuro-Linguistic Programming, care spunea ca conditiile psihologice precum depresia nu sunt decât niște modele învățate de creier și că succesul și fericirea ajută la reprogramarea creierului. Ideea a reapărut în haine mai științifice, spune McManus, sub forma Standard Social Science Model. ”Această este idee din anii 1990 cum că comportamentul uman este maleabil până la infinit și că genele nu joaca niciun rol în asta”.

Este o știință pasionantă, dar să spui că întregul creier și genele pot fi reconectate înseamnă să mergi prea departe

Sușsținătorii plasticității au răspuns la intrebarea grea legată de gene și influența lor asupra sănătății, a vieții și a bunăstării. Raspunsul lor este epigenetica. Este o înțelegere relativ nouă a modului în care mediul poate schimba felul în care funcționează genele. Deepak Chopra a spus că epigenetica ne-a arătat că, ”indiferent de natura genelor noastre, modificările dinamice la acest nivel ne permit o influență nelimitată asupra soartei noastre”.

Jonathan Mill, profesor de epigenetică la University of Exeter respinge aceasta ”flecăreală”. ”Este o știința pasionantă, dar să spui că aceste lucruri pot să reconecteze total funcționarea creierului și a genelor înseamnă să mergi prea departe”. Și nu este vorba doar de Chopra. Ziare și publicații academice se fac vinovate de promovarea acestui mit. ”Au apărut tot felul de titluri supralicitate. Oamenii care știu epigenetică sunt aproape disperați, pentru că știința asta este folosită pentru a explica tot felul de lucruri fără nicio dovadă”.

Nici epigenetica și neroplasticitatea nu constituie o garanție pentru transformarea personală. Chiar și unele dintre cele mai credibile afirmații nu sunt în acest moment justificate. Spre exemplu, reducerea riscului de demență cu 60%. ”Nu există niciun studiu care să arate că o asemenea intervenție ar reduce riscul de demență cu 60% sau cu orice alt procent”, spune Robertson. ”Nimeni nu a cercetat prin utilizarea unor grupuri de control că ar exista o astfel de legătură cauză-efect”.

Într-adevăr, rezultatele tratamentului prin neuroplasticitate sunt amestecate. În iunie 2015, în SUA a fost permisă comercializarea dispozitivului de pus pe limba al lui Bach-y-Rita, pentru că ar fi existat studii care au confirmat succesul său. În 2015 s-a scris că mișcările induse pentru tratarea dizabilităților motorii prin neuroplasticitate nu au dat rezultate convingătoare. O analiză din 2011 asupra neuroplasticității și a tehnicii Fast ForWord nu a găsit ”nicio dovadă” că ar fi ”eficientă pentru tratarea dificultăților de vorbire și citire în cazul copiilor”.

False speranțe

Același lucru este valbil și pentru alte tratamente, spune Sophie Scott. ”Pachetele pentru antrenarea creierului au fost primite cu mare entuziasm, dar studiile tind să arate că nu au avut mare efect”, spune ea. ”Sau arată că ai devenit mai bun în lucrul pe care l-ai practicat, dar nu generalizează”. În noiembrie 2015, o echipă condusă de Clive Ballard de la King’s College din Londra a dovedit că jocurile online pe calculator pot îmbunătăți atenția și memoria cu până la 50%.

Este de înțeles de ce speranța a atins un nivel uriaș când oamenii citesc povești despre recuperări miraculoase, despre oameni care văd din nou, aud din nou, merg din nou și așa mai departe. Aceste povestiri par să spună că totul e posibil. Însă în toate aceste cazuri este descrisă o forma particulară a neuroplasticității – reorganizarea funcțională – care poate avea loc doar in anumite condiții. ”Limitele țin parțial de arhitectură. Anumite părți ale creierului sunt mai bune la unele lucruri decât altele”, spune Greg Downey.

O traumă cerebrală la 25 de ani este total diferită de una la șapte ani

O altă limitare pentru cei care speră să-și dezvolte superputeri este simplul fapt că orice parte a unui creier normal este deja ocupată. ”Motivul pentru care se produce reorganizarea după o amputare, de exemplu, este că o secțiune din cortexul somatosenzitiv nu mai are ce face”. Un creier sănătos nu are asemenea secțiuni care ”șomează”. ”Nu poți să o determini să facă altceva tocmai pentru că face ceea ce trebuie să faca. Ea deja face ceva”.

Și vârsta este o problemă. ”Cu timpul, pasticitatea scade”. ”Începi cu mult, iar spațiul și mișcarea se reduc treptat. De aceea o traumă cerebrala la 25 de ani este total diferită de una la șapte ani. Plasticitatea spune că începi cu un mare potențial, dar viitorul îți este determinat de ceea ce ai făcut înainte”.

Robertson vorbește despre cum a tratat un istoric și scriitor celebru care a avut un accident cerebral. ”Și-a pierdut total capacitatea de a se exprima. Nu putea scoate un cuvânt, nu putea scrie. A făcut foarte multă terapie, dar nicio stimulare nu a dus la recuperare, pentru că creierul său devenise hiper-specializat și își dezvoltase o rețea pentru crearea unui limbaj rafinat”. În ciuda a ceea ce cultura populară vrea să ne facă să credem, creierul nu este un simplu joc. ”Nu poți deschide noi arii. Nu-l poți extinde în diferite părți. Creierul nu este o masă de pastă cenușie. Nu poți face tot ce vrei”, spune McManus.

Chiar și oamenii ale căror vieți au fost transformate de neuroplasticitate recunosc că această modificare nu este deloc ușoară. Să luăm exemplul recuperării dupa un accident vascular cerebral. ”Dacă vrei să recuperezi mișcarea unui brat, trebuie să îl miști de zeci de mii de ori până când să învețe legăturile neuronale pentru a face asta”, spune Downey. ”Și după asta nu ai nicio garanție ca va funcționa cum trebuie”. ”Erau vremuri întunecate, să spunem în urmă cu 50 de ani, când, dacă sufereai un accident cerebral, nu primeai alt tratament decât acela de a te împiedica să te sufoci de la o tuse. Însă cum e clar că se aplică noi tratamente care merg bine. Însă totul are un preț”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.