Acasă la ,,Micul Paris”

Zestrea de suflet a Capitalei s-a îmbogățit, relativ recent, cu un obiectiv cultural, care poartă un nume pe cât de interesant pe atât de semnificativ: Muzeul ,,Micul Paris”.
Vasile Surcel
Muzeul ,,Micul Paris” este, în felul său, o veritabilă ,,capsulă a timpului”, în care sunt păstrate sute de obiecte folosite, în viața de zi cu zi, de concitadinii noștri de altă dată. Unele sunt lucruri pe care, sub o formă ușor modificatră le mai folosim și în ziua de azi. Dar mai există și altele care, deși erau folosite cândva, pentru noi cei de azi sunt doar niște ciudățenii, despre care nu mai știm mare lucru.

O stare de spirit

Ne-am obișnuit să considerăm că supranumele de ,,Micul Paris” care-i era acordat cândva Bucureștiului avea legătură doar cu edificiile arhitectonice care au înnobilat Capitala României. De fapt, la sfârșitul sec. XIX și începutul de secol XX, ,,Micul Paris” se întindea doar între Ateneul Român și Cofetăria Capșa. Restul erau doar cartiere, de obicei negustorești, precum și mahalale, dintre care unele foarte rău famate. Iar adevărul, mai puțin cunoscut este că, dincolo de aspectul strict urban, ,,Micul Paris” a fost mai curând, o stare de spirit. Dacă până pe la 1821, în vremea epocii fanariote, Bucureștiul părea mai curând un frate mai mic al Stambulului, cu locuri și oameni care trăiau după tipicul oriental, secolul XIX și următorul au transformat cetatea lui Bucur într-un oraș viu, care s-a modernizat rapid și a preluat traiul și civilizația occidentală. Iar asta s-a văzut, cel mai bine, în lucrurile folosite în viața de zi cu zi. Exact acestea sunt zestrea istorică adunată, acum, în Muzeul ,,Micului Paris”.

Centrul istoric

Bucureștiul de astăzi se mândrește cu o serie de mari muzee considerate, pe bună dreptate, de importanță națională. Motiv pentru care au și fost introduse în circuitul turistic internațional. Fără a fi la fel de celebru, Muzeul ,,Micul Paris” este, totuși, unic: exponatele sale descriu, în amănunt, una dintre cele mai frumoase perioade din istoria Bucureștiului de altă dată. Fără a primi vreo finanțare de la organele în drept, acesta poate fi considerat un soi de muzeu particular, a cărui existență i-o datorăm colecționarului Eugen Ciocan. Cu circa un deceniu în urmă, el devenise celebru prin „FotoCabinet-ul“ său, unde în calitate de „Maâtre Photographe“, oferea doritorilor fotografii de epocă ce erau colorate manual. Apoi, cu timpul, pornind de la acestea, Eugen Ciocan a început să colecționeze obiecte de altă dată, pe care le-a adunat la un loc iar de câțiva ani încoace le expune conform cerințelor științei muzeografice. Înainte de toate, remarcăm faptul că însuși locul ales pentru acest muzeu neobișnuit este deosebit: aflat undeva, pe la mijlocul străzii Lipscani, Muzeul „Micul Paris“ face parte din centrul istoric al vechiului București. Construit în jurul anului 1877, edificiul în care funcționează muzeul a fost, cândva, locuința unui comerciant înstărit. Și, după cum se obișnuia pe atunci, avea prăvălia la parter iar la etaj se afla un apartament de locuit și birourile din care negustorul își punea afacerile la cale.

Omul sfințește locul

O contribuție importantă la renovarea vechiului edificiu a avut-o chiar Eugen Ciocan. Absolvent al Facultății de Imagine film, el a realizat, ca regizor, peste 350 de filme documentare prezentate pe micile ecrane ale mai multor televiziuni. Dar, cu timpul, omul a început să simtă că filmul de televiziune începe să piardă ,,cursa” cu tabloidizarea tot mai accentuate a mass-mediei, motiv pentru care a hotărât să retragă. Inițial, punctul lui ,,de fugă” a fost studioul retro FotoCabinet din Lipscani, unde s-a autointitulat ,,Maître Photographe de la Belle Epoque”. Apoi, pasionat de urmele trecutului apropiat, s-a implicat în mod activ în realizarea muzeului său, care a devenit, rapid, un veritabil obiectiv cultural. În urmă cu circa doi ani, etajul 1 al imobilului care găzduiește muzeul, a fost renovat și decorat cu ajutorul unor scenariști, designeri, stiliști și istorici. În urma renovării, spațiul a fost readus la vechea lui splendoare, reînnobilat cu stucaturi, fresce pictate, tapet din mătase, parchet din lemn masiv. Apoi, începând cu anul 2017, vechea atmosferă de opulență a fost readusă la viață prin obiectele unicat adunate de Eugen Ciocan, care și-a adus acolo propria colecție privată de antichități adunată în circa 20 de ani.

,,Savoir vivre”

Împărțit în mai multe încăperi în care se intră din una în alta, Muzeul „Micul Paris“ apare ca un veritabil ochean – caleidoscop, prin care se pot urmări cele mai diverse aspecte ale vieții bucureștene, așa cum se derula ea în zorii epocii moderne ai unei Românii care începea să-și găsească locul în Europa. Era o perioadă în care cele mai active pături ale societății preluau, pline de entuziasm, tiparele lumii occidentale. Pe atunci limba franceză devenise, de câteva decenii bune, o limbă de circulație internațională, pe care o folosea, mai bine ori doar cu aproximație, toată ,,lumea bună” a vremii. Iar Parisul era locul de unde se dădea ,,ora exactă” a eleganței dâmbovițene. De acolo venea revoluția modei feminine, dar și masculine, însoțită de subtila gastronomie franțuzească, stropită cu șampanie de bună calitate, toate degustate ambianța creată de un mobilier mai curând frumos decât funcțional. Iar toate acestea alcătuiau ceea ce Eugen Ciocan, bun cunoscător al acelor vremuri, numește ,,Savoir vivre”: ,,De fapt, adunate la un loc, toate acestea alcătuiau un tip aparte de <<colaj valaho- turco-parizian>>, adevăratul spirit și însăși esența Micului Paris”.

Parfumul altor vremuri

O vizita în Muzeul „Micul Paris“ se preschimbă rapid într-o expediție printr-un veritabil labirint al eleganței de altă dată. Concret, muzeul este compus din două încăperi mai mari, numite ,,Salonul francez” și ,,Salonul oriental”. Acestora li se adaugă alte câteva camere mai mici, fiecare cu specificul său. Iar peste tot există colțișoare, fiecare dedicat unui domeniu anume. Astfel, politicienii dar și prostituatele își au locurile lor, care le pun în evidență activitățile specifice. Și tot acolo sunt redate și alte aspecte ale existenței sociale, inclusiv lupta pentru dreptul la vot în care s-au implicat, cândva, tinerele fete. Un alt aspect pus în valoare este modul în care interacționau anumite pături sociale. Este vorba despre mersul la piață, moment în care țăranii veniți cu marfă în Capitală se întâlneau cu ,,îmburgheziții” care făceau, deja, parte din cea de a doua sau chiar a treia generație de ,,încălțați”. Cum este refăcută în muzeu atmosfera din ,,Micul Paris”, dar și acel ,,Savoir vivre”? Mai întâi și mai întâi prin piese de mobilier, unele dintre ele piese cu adevărat rare. Piese pe care Eugen Ciocan și le enumeră, plin de mândrie: ,,În <<Salonul Oriental>> avem un set de mobilă în stil maur, confecționat din lemn de esență prețioasă. Este o veritabilă dantelărie, unde fiecare centimetru pătrat este cioplit de dăltițele măiestre ale unor meseriași-artiști din alte vremuri despre care, acum, nimeni nu mai știe absolut nimic”. Bineînțeles că nu sunt singurele: în ,,Salonul Francez” există un set Louis XVI, lucrat într-un vechi atelier din Lyon. Iar la doar câțiva metri distanță, dar într-o altă încăpere, câteva piese de mobilier de stil Chippendale stau foarte bine alături de câteva scaune rusești din vremea țarilor. Cioplite din lemn masiv, acestea din urmă au un aer aproape religios, căci par mai curând niște strane bisericești. Dar, tot în acea vreme a mai existat o modă: măsuțe joase, de tip oriental, japoneze ori provenite din China imperială. O asemenea măsuță superbă se află și la Muzeul ..Micului Paris”. O măsuță din lemn lăcuit în negru, al cărui blat este ornamentat cu intarsii din sidef dar și pietre semiprețioase care, toate la un loc, redau un peisaj provenit parcă din poveștile orientale medievale. Toate acestea, plus multe altele, sunt piese de mobilier deosebit de frumoase care, din păcate nu se mai fac și în ziua de azi. De ce oare nu se mai fac? Primul motiv ar fi că, în ultimele decenii, moda s-a tot schimbat și s-a simplificat. Dar, acesta nu-i singurul motiv. Eugen Ciocan are și o altă explicație: ,,Producția industrială a ucis arta și măiestria din domeniul mobile de lux. Vechii meșteri cunoșteau anumite secrete despre alegerea și prelucrarea artistică a lemnului. Din păcate, aceste cunoștințe, care se transmiteau de la meșter la ucenic s-au cam pierdut. Iar acum este foarte greu, dacă nu imposibil să reface acest lanț de cunoștințe”. Dar asta nu este tot. Indiferent care ar fie le, obiectele noastre sunt supuse variațiilor modei, dar se reglează și după buzunarele beneficiarilor. Eugen Ciocan cunoaște bine și acest ,,circuit”: ,,De-a lungul timpului au fost la modă obiecte deosebit de scumpe dar, inaccesibile tuturor tocmai din această cauză. Dar asta a făcut ca ele să fie înlocuite de copii cu mult mai ieftine decât cele originale. Spre exemplu, azi, celebrii pești confecționați din sticlă și așezați pe televizor, sunt considerați kitch-ul absolut, maxima expresie a prostului gust prezentă prin casele mahalagiilor. Dar, foarte puțină lume știe că modelul acestor fleacuri a fost inventat de genialii sticlari de la Murano ai căror pești turnați din sticlă policromă, erau cu adevărat niște capodopere.
Piesele de mobilier sunt, însă, doar o mică parte a zestrei de suflet adunate la un loc în Muzeul ,,Micului Paris”. Dacă acolo ar fi numai ele, am avea de a face doar o expoziție de mobilă din stiluri amestecate. Dar, atmosfera de rafinament este completată de zeci și sute de alte obiecte, fiecare cu istoria și povestea lui. Este vorba de rochii elegante și nenumărate alte accesorii pe care le purtau doamnele de altă dată. Simboluri ale eleganței pe care le revedem în fotografiile din perioada interbelică: pălării de toate formele și de toate felurile și mărimile, cu sau fără voaletă, mănuși din dantelă, și conduri eleganți confecționați prin marile case de modă europene și nu numai. Dar și moda masculină este reprezentată din plin: nădragi de toate felurile, fracuri, redingote ori pardesie elegante, croite și ele de adevărați artiști ai meseriei lor. Iar ca accesorii obligatorii, tot soiul de pălării, de la ,,Jobenul” înalt de un cot, căruia i se mai spunea și ,,Țilindru”, la ,,Gambete”, ,Panamale”,,Borsaline” și alte alea, toate tuflite peste niște frizuri care s-au tot schimbat de la un deceniu la altul.

Distracții pentru cei mari și pentru cei mici

În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, într-o perioadă de relativă prosperitate, lumea se mai și distra. Cei mari aveau ,,ceaiurile dansante” sau tot soiul de alte petreceri date cu te miri ce ocazie. Cu multe decenii înainte ca magnetofoanele sau casetofoanele de azi să fi fost inventate, ,,fondul muzical” era asigurat de gramofoane și patefoane mecanice puse în mișcare printr-un mecanism acționat cu o manivelă. Iar printre exponatele adunate în colecțiile Muzeului ,,Micul Paris” se regăsește un asemenea dispozitiv, unul chiar într-o variantă ,,mini”. Este un mic aparat funcțional, confecționat la Paris, în anul 1910: după câteva rotații ale manivelei, din goarna micului aparat se revarsă o voce gâjâită care interpretează un cântecel fredonat, cândva, de tinerii altor vremuri.
Dar, pe atunci, nici țâncii nu erau lăsați deoparte. Printre exponatele Muzeului ,,Micul Paris”, se află și un cal din lemn care, cu siguranță, a fost jucăria preferată a vreunui prichindel din alte vremuri. Un cal confecționat din piele, cu o coamă bogată, pe care copilul se cocoța și se dădea huța-huța, înarmat probabil și cu o sabie din lemn. Dar, se schimbă vremurile: cu siguranță că puștii din zilele noastre, născuți cu telefonul și tableta în mână, s-ar holba nedumeriți la acea bâzdâganie, cu care nu ar ști ce să facă. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: cei mai mulți dintre ei nu au văzut niciodată un cal în carne și oase.

Lucruri ,,trăite” doar în România

După cum vedem, foarte multe dintre exponatele prezentate în Muzeul ,,Micul Paris” au fost confecționate, cândva, în ateliere și manufacturi din toate colțurile lumii. Dar asta nu înseamnă mare lucru. Iar asta pentru că, indiferent cine erau, foștii lor proprietari le-au adus în casele lor unde le-au înfrumusețat viețile. Acum, Eugen Ciocan cel care, ani la rând, a adunat aceste comori, declară cu o modestie bine temperată: ,,Aici, în acest muzeu, noi suntem depozitarii unei istorii cu mult prea recente pentru a o putea regăsi în manualele școlare. Dar, nici unul dintre obiectele expuse de noi nu este cumpărat din străinătate ori de pe te miri unde. Sunt doar lucruri trăite în România, în casele unor români”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.