„Acum 50 de ani„… aşa ar putea începe, fără îndoială, o poveste, dar aşa începe, în realitate, istoria reînnoirii scenei europene. O descoperim acum, la ora sărbătoririlor comune şi avem astfel revelaţia unui neaşteptat sincronism. Totul a început în 1964, an magic, an fără de seamăn de care sunt legate marile iniţiative al căror ecou nu s-a stins, ecou ce parvine până la noi.
Săptămâna trecută, Eugenio Barba şi celebrul său grup „Odin teatret” reuneau la Holstebro prieteni şi artişti din lumea întreagă pentru a onora cei cincizeci de ani de existenţă.
Eugenio Barba şi George Banu. Foto Mihaela Marin
Barba, un tânăr refugiat italian, care părăsise Sudul peninsulei, a reunit în jurul său câţiva actori nordici care fuseseră respinşi la şcolile de teatru şi, acolo, în Scandinavia, unde ajunsese la capătul peregrinărilor sale, a creat „Odin teatret”. Odin, acesta-i numele purtat de zeul celt al războiului, căci recrutaţii recenţi sub impulsul intransigentului lor lider angajau deliberat ostilităţile cu teatrul tradiţional, decideau să-l atace şi să-l transforme. Ei vor fi, sub influenţa lui Grotowski, maestrul lui Barba, iniţiatorii teatrului – dans şi, pe de altă parte, ai teatrului de stradă. „Odin teatret”, fără restricţii, va juca în săli închise, minuscule şi marginale sau în păduri şi oraşe, alternând spaţiile şi categoriile de public. Micul oraş danez Holstebro i-a primit pe cei ce formau atunci un grup fără istorie şi prestigiu pentru a deveni ulterior una dintre referinţele majore ale avangardei europene.
Eugenio Barba la Holstebro
Preocupat de transculturalitate şi dialog al culturilor teatrale, „Odin„-ul va circula în lume, dar va şi reveni constant la căminul de bază, devenit un loc emblematic unde au construit săli de repetiţii, biblioteci şi spaţii de joc. Membrii fondatori ai echipei au colaboarat şi coexisatat obstinat, rămânând împreună, dincolo de inevitabile accidente şi conflicte pasagere. Doar moartea i-a separat… dar atunci noi membri li s-au adăugat şi Odin n-a murit. Barba a ştiut să facă solide legăturile şi să creeze fidelităţi ce s-au confirmat în timp, astfel încât la Holstebro recunoaştem, alături de primii aliaţi ai grupului, şi pe descendenţii lor de azi, copii şi nepoţi, rămaşi în sfera Odin-ului. Împreună sărbătoream o jumătate de secol de teatru!
Eugenio Barba şi Carlos Gil Zamora la Festivalul de Teatru de la Valladolid
Nu mult timp în urmă, la Moscova, un alt teatru celebru îşi sărbătorea 50 de ani de la creare, „Taganka”, condus de Iuri Liubimov, care şi azi, la peste 90 de ani, mai pune în scenă. „Taganka” a fost marele grup disident care a agitat viaţa teatrală rusă graţie unor spectacole emblematice şi a prezenţei lui Vladimir Vîsoţki, celebrul actor-cântăreţ care a încarnat spiritul rezistenţei în lumea comunistă, având atunci Moscova ca far şi pe Brejnev ca stăpân. La „Taganka” s-au creat celebre reprezentaţii ca „Hamlet” sau „Maestrul şi Margareta”, aici a suflat briza libertăţii pe care puterea a vrut să o sufoce exilându-l pe Liubimov, profitând de moartea lui Vîsoţki…, dar „Taganka”, în vremuri tulburi, a suparavieţuit şi a rămas definitiv în memoria teatrului modern ca o referinţă exemplară de nesupunere într-o lume a supunerii.
Jerzy Grotowski
În câteva zile, celebrul „Théâtre du Soleil”, animat de Ariane Mnouchkine, îşi va serba de asemeni 50 de ani de viaţă. El s-a impus prin modelul său inedit de a elabora spectacolele pe baza creaţiei colective, prin aptitudinea de a descoperi şi a trata subiecte originale, prin arta fără de seamăn de a regândi locul spectatorului. De la „Clovnii” şi „Bucătăria” din anii ‘60 la mitologicele realizări consacrate Revoluţiei Franceze, acest teatru a reprezentat una dintre cele mai reputate aventuri ale teatrului european. Membrii săi s-au perindat, au plecat, au revenit, dar Ariane Mnouchkine a rezistat ca un far inebranlabil şi azi, la capătul a cincizeci de ani, ea şi teatrul său rămân un indiscutabil punct de referinţă. Legată, pe de o parte, de istoria Franţei, de marile sale avataruri şi, pe de alta, de tradiţiile teatrale, commedia dell’arte sau formele japoneze, indiene, Ariane Mnouchkine împreună cu al său „Theâtre du Soleil” reprezintă cel mai strălucit exemplu de „teatru popular”, teatru ce atrage categorii diferite de public în acel loc unic, la „Cartoucherie” din Vincennes, într-o pădure de la marginea Parisului. Acolo, „Soarele” lui Mnouchkine a strălucit şi acolo, pe data de 14 iulie, ziua naţională, îşi va sărbători şi el 50 de ani…
Regizorul rus Iuri Liubimov
Acum cincizeci de ani, Peter Brook a creat un grup efemer, „LAMDA theatre”, având ca subtitlu „Teatrul cruzimii”, căci bazat pe descoperirea acelei figuri uitate şi rebele care a fost Antonin Artaud. „LAMDA Theatre” – primul semn anunţător al dorinţei lui Brook de a se îndepărta de instituţia teatrală şi de a se angaja pe căi inedite ce-l vor conduce departe de Stratford, unde îşi făcuse debutul. Un drum se deschide şi artistul de geniu nu-l va părăsi.
Vladimir Vîsoţki
1964… an fără seamăn! Azi, descoperind această explozie simultană putem fi surprinşi. Observăm însă faptul că aceşti mari artişti şi-au angajat luptele cu doar patru ani înaintea acelor tulburări fără de seamăn produse de mişcările tinerei generaţii din 1968, ca şi cum ei ar fi fost sensibili la tulburările subterane ce, în adâncul societăţilor occidentale, debutau fără ca nimeni să o intuiască şi să o ştie. Azi înţelegem că în 1964 artiştii au avut intuiţia furtunilor ce vor să vie… ca acum 50 de ani! Prevestitori ai unei lumi noi.
Ariane Mnouchkine
Cine le sunt azi urmaşii, ne întrebăm acum, la ora sărbătoririlor şi, totodată, a despărţirii de aceşti mari deschizători de drumuri care au fost Mnouchkine şi Barba, Liubimov şi Brook. Dar, înainte de a-i părăsi, să le mulţumim! Şi să ne amintim cu emoţie de metamorfozele teatrului pe care, de cincizeci de ani, le-au declanşat, cultivat şi impus.
