Agenda de după alegeri

Jocul politic atât de obositor, mediocru, lipsit de o miză generală pare a fi imposibil de ameliorat. Niciodată în politica post-decembristă nu au fost cunoscuţi adevăraţii învingători. Ei s-au retras undeva în spate, printre regizori, stabilind cursul evenimentelor. Cei pe care societatatea i-a considerat culpabili nu sunt decât marionete, desigur nu lipsite de vină. În partea nevăzută a politicii româneşti se află adevăratul laborator unde se creează realitatea pe care suntem obligaţi să o trăim. Pentru măreţia şi eficienţa acestor studiouri a fost sacrificată presa liberă, însăşi ideea de libertate. S-a instituit o dominaţie a dezastrului. Nimic nu mai poate face faţă strategiilor care se resimt drept o fatalitate. Zarva şi deruta care au cuprins câmpurile bătăliei pentru putere şi influenţă nu mai lasă loc niciunui mesaj. România este o ţară în care nu se mai poate comunica, respectiv nu mai există înţelegere între partenerii sociali. Altceva este continuu deasupra a ceea ce se află în discuţie. Ordinea lucrurilor se stabileşte în altă parte, după alte raţiuni, în alte scopuri. Societatea funcţionează în gol ca un agregat de expoziţie pentru familiarizarea cursanţilor. Înverşunarea propagandistă face din atmosfera zilei teritoriul unor mari cauze, care dispar în tematici conturate tot mai ameninţător.

Alegerea noului preşedinte al ţării nu a schimbat cu nimic excesul. Câteva zile au fost suficiente pentru a reface joncţiunile perturbate. Sistemul este într-atât de bine consolidat încât nu există nicio soluţie de a-l reduce la ceea ce ar trebui să fie. Atitudinile antisistem, ele însele, în nenumărate cazuri, sunt o creaţie mediatică a acestuia şi au nevoie de o reacţie civică egală discursului. În absenţa acesteia, atitudinile au ajuns să fie parte a derizoriului şi a autosubminării. România este o ţară bolnavă, terorizată, fără lideri democratici. În fiecare zi apar o lege, un edict guvernamental, o campanie prin care respiraţia publică, sentimentul naţional primesc o limitare drastică. Se construiesc ierarhii ca dictaturile care îşi permit orice formule. În loc să asistăm la o elaborare strategică a drepturilor colective, garantate, ni se livrează totalitarismul prin care se lărgeşte sfera satrapilor şi profitorilor. Bugetul de stat, caz unic în Europa, este dirijat spre X, spre Y prin lege. Discriminarea este cuvântul de ordine, în timp ce organizaţiile antidiscriminare îşi mimează statutul de funcţionare. Ce face Curtea Constituţională, când nu se ocupă cu tolerarea abaterilor câte unui membru al clanurilor politice? Cum de nu sunt returnate legi care pun în pericol libertatea, interesul public, stabilitatea şi progresul general? De ce? E greu de crezut că o vor face de mâine. Sistemul are drept minus absolut obedienţa funcţionarului, specialistului, generată de mentalitatea corupţiei. Blocaţi în legi aberante, românii nu au de ce să mai apeleze la justiţie pentru că aceasta, semnificativ, susţine abuzul. Nedreptăţile pe care se constituie România post-comunistă îşi arată capacitatea nimicitoare nu numai în marile cazuri de corupţie, dar şi în cazuri limită în care, tot mai des, se află oamenii simpli.

Organizarea instituţională se tot reface în spiritul trecutului atroce. Peste tot, la o privire atentă, redutele cenzurii şi disciplinei de tip totalitar îşi reintră în drepturi. Ceea ce este dramatic, aproape incredibil, ţine de disponibilitatea pentru asemenea scheme de funcţionare. Regăsim aici reziduurile ideologice şi securistice, îndreptăţirea de sine pentru a-l distruge pe celălalt. Zilnic sute, mii de cazuri trec prin agregatele sub presiune ale televiziunilor fără a se ajunge la o schimbare. Punerea în discuţie a sistemului concentraţionar, pe un singur plan, duce la o legitimare a lui, prin absenţa rezultatelor. Nimic n-ar mai trebui supus analizei şi vehemenţei protestului fără a urmări mecanismele ameliorării. Instituţiile României funcţionează într-un regim fals jurnalistic, într-o responsabilitate volatilizată în nuanţe inoportune.

Trecerea de la acest regim la unul solemn, cu nuanţe sumbre, în criză de alte soluţii, ar aduce o altă degradare. Până statutul puterii politice nu se reglementează în totalitatea lui, constituţional şi legislativ, suntem într-o junglă. România este paradisul instituţiilor publice incontrolabile, al încălcării drepturilor omului. Însăşi ceea ce se vrea a fi o parte a culturii contemporane, în fapt un erzaţ comunisto-fascistoid, se situează pe poziţiile reconfigurării totalitarismului. A fi scriitor, jurnalist, militant pentru drepturile publice a ajuns un risc, expunându-i pe protagonişti înscenărilor şi agresiunilor intimidante. Pentru ca toată atmosfera de lagăr să fie completă, avem şi nenumărate ministere ale adevărului, în care şefii şi subalternii se declară între ei genii, oferindu-şi reciproc subsidii publice impresionante. Ipochimenii lucrează la profilul obedienţei şi subminării oricui se arată contrariat.

Agenda noului preşedinte va trebui să cuprindă câteva lucruri simple, de o urgenţă arhimedică. Scoaterea climatului public din sfera tuturor monopolurilor, de la primul la ultimul. De la industria medicamentului la o reală libertate culturală, eliminând legislativ sistemul mafiot. Avem sistem mafiot legalizat în cultură, ceea ce nici în comunism nu s-a întâmplat. Drepturile omului, hulite, ironizate, vor trebui întoarse neîntârziat spre oamenii aflaţi în dificultate, drept ecran al tuturor proiecţiilor civice şi organizatorice. România este acum la nivelul anilor ’50. Până şi multinaţionalele, din nenumărate mărturii, prin contaminare, au ajuns nişte colhozuri.