Din nou acasă. „Este o bucurie să dansezi pentru marile case… Dar a dansa în casa de acasă… este ceva cu totul special”, afirma celebritatea baletului, Alina Cojocaru, aflată din nou pe scena Operei din Bucureşti, în „Giselle”, evoluând alături de balerinul Johan Kobborg, ambii, primi balerini la Royal Opera House Covent Garden din Londra. Marea stea a baletului a studiat la Kirov timp de şapte ani, perfecţionându-se din 1997, la Şcoala Regală de Balet din Londra, în urma câştigării unei burse în cadrul Concursului Internaţional de Balet de la Lausanne. A dansat în cadrul Companiei de Balet din Kiev, revenind apoi la Londra, în 1999, fiind promovată ca prim-balerină. A stârnit ropote de aplauze pe marile scene ale lumii, de la Opera din Paris la Bolşoi din Moscova, de la American Ballet Theatre din New York la Royal Danish Ballet, de la Staats Oper din Viena la Teatrul Colon, de la Scala din Milano la Metropolitan Opera House, de la Nacional Ballet din Cuba la Baletul Naţional din China, la celebra Gală de la Hamburg sau la Festivalul de Balet din Tokyo ori cele din Africa de Sud, Japonia, Thailanda sau Canada. În acest sezon, ea a fost invitată pentru a evolua alături de partenerul ei la Sarasota Ballet din Florida.
Alina Cojocaru a fermecat publicul cu Odette/Odile din „Lacul lebedelor”, cu Julieta din „Romeo şi Julieta” (coregrafia Kenneth McMillan), cu „Giselle”, Prinţesa Florine din „Frumoasa din pădurea adormită”, Kitri din „Don Quijote” (în viziunea lui Rudolf Nureev), Olga şi Tatiana din „Oneghin” (semnat de John Cranko), „Cenuşăreasa”, Clara din „Spărgătorul de nuci”, Titania din „Visul unei nopţi de vară”, Nikia din „Bayadera”, Mary Vetsera din „Mayerling”. În repertoriul său s-au mai adăugat „Sylfida”, „Manon” (în coregrafia lui McMillan) şi „Jewels”.
Presa din întreaga lume, alături de Maiestatea Sa Regina Angliei, a elogiat-o. Cronicarul de la „Telegraph” nota: „Silfida româncă a fost o prinţesă prin excelenţă, uşoară ca pana şi iute ca biciul”. Cronicarul Luke Jennings de la „The Observer”, sublinia: „Dansul Alinei Cojocaru se bazează pe un interludiu între feminitate lirică şi forţă rezistentă la tensiune”, iar criticul de la „The Independent” aprecia: „Încet-încet, ca prin farmec, Alina Cojocaru prinde aripi şi străluceşte”.
„Giselle”, dansul ca o sărbătoare mortală
Să dansezi rolul Giselle, în baletul în două acte, creat de Adolphe Charles Adam, reunind trei nume mari ale coregrafiei, Jean Coralli, Jules Perrot şi genialul Marius Petipa, e visul marilor balerine, dar şi marele test pe care poţi să-l treci, eventual, doar onorabil. „Giselle” e un balet ca o capcană (a ielelor) ce te scufundă în moarte. În „Orientales” de Victor Hugo, au descoperit autorii libretului, Vernoy de Saint-Georges şi Théophile Gautier, povestea unui bal unde dansatorii sunt condamnaţi să danseze la nesfârşit, iar în Heinrich Heine, povestea ielelor, fiinţe supranaturale care îi ucid pe bărbaţi atrăgându-i în dans şi, prin dans, în ghearele morţii. S-a vorbit despre nebunia dansului şi despre dans ca o sărbătoare mortală. Dar ce poate deveni mai ucigător decât dansul topindu-se în iubire până la ultima răsuflare. Din acest elixir şi din această otravă a dansului şi a iubirii e născut baletul „Giselle”.
Pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, seara din 30 mai 2010 va rămâne amintirea unui triumf, o pagină din istoria unui balet unic, din istoria unei geniale balerine, Alina Cojocaru, care sfidează prin dans legile gravitaţiei şi ale dinamicii. Pur şi simplu ele nu mai există. Mignonă, fragilă, uşoară ca o pană în zbor, ea împlineşte dansând visul lui Brâncuşi care-şi sculptează „păsările în spaţiu”, subţiind la infinit punctul de sprijin al statuilor pe un postament pământesc. Şi, astfel, crezi că statuile păsărilor chiar zboară. Sunt străfulgerări ale zborului. Aşa dansează şi a dansat Alina Cojocaru în „Giselle”.
De altfel, povestea lui „Giselle” despre dragoste şi ură, de la Royal Opera House din Londra, s-a clasat în acest an pe locul 10 în topul celor mai bune balete ale deceniului. „Giselle” a făcut istorie încă de la premiera sa de pe scena Operei din Paris în 1841, cucerind definitiv celebritatea internaţională, datorită Baletelor Ruse ale lui Diaghilev, cu Tamara Karsavina şi Vaslav Nijinsky. Dansul, de un dramatism tulburător, în care stările emoţionale se succed cu o rapiditate uimitoare, în care Giselle trece de la romantism la ură, de la extaz la agonie, de la melancolie la nebunie, se împleteşte cu dansul plin de vivacitate de la serbarea culesului viilor de la marginea unei păduri, de undeva de pe valea Rhinului. Dansul apare ca un ritual campestru al prieteniei cu lucrătorii şi culegătorii recoltei, cărora tânăra le dăruieşte vraja graţiei şi inocenţa pasiunii. Este dansul unei vieţi domestice şi ţărăneşti, cu obiceiurile ei care nu ies din matcă. Încet-încet, tânărul deghizat în ţăran, de fapt, ducele Albrecht al Sileziei, o cucereşte şi Alina Cojocaru dansează cu virtuozitate baletul seducţiei şi iubirii de nevindecat. În viaţa campestră se strecoară rafinamentul irezistibil al manierelor de curte. Ceea ce devine însă absolut incredibil şi fascinant este însăşi calea aceasta a baletului care, în „Giselle”, este chiar imnul sufletului feminin, dinspre linişte şi joc nevinovat spre o damnatică şi romantică, mortală iubire. Alina Cojocaru dansează în primul act alături de Hans, tânărul simplu, îndrăgostit de ea, dar şi de nobilul deghizat, Albert, dansul sfâşierii, dansul pierderii simplităţii şi armoniei. Giselle nu se teme de nimic, este prea fericită, ca apoi, printre hohote de plâns şi râs, să-şi piardă minţile de durere. Acest dans al sufletului se arată a fi la fel de mortal ca dansul ielelor din actul II.
Balerina care sfidează legile gravitaţiei
„Giselle”, balet romantic şi fantast, ne pune şi azi faţă în faţă cu „ziua” şi „noaptea” vieţii, cu timpul „diurn” şi cel „nocturn”. Acesta este marele pariu pe care trebuie să-l învingă balerinul. Să ne sugereze o lume a dansului la lumina realităţii şi alta a nopţii, distrugerii şi pierderii de sine, o lume maladivă, fantastică, bântuită de demonismul ielelor, de setea de a-l pierde şi distruge pe celălalt. Seara a fost un regal prin prezenţa pe scenă a Alinei Cojocaru şi a partenerului ei Johan Kobborg, ale cărui piruete îţi tăiau răsuflarea.
În acelaşi timp, Hans (Virgil Ciocoiu), Myrtha (Adina Tudor), Bathilde (Rodica Fiastru), Wilfred (Cătălin Caracaş), scutierul, prietenii Gisellei, Zulma, Mona (Adela Crăciun), supusele Myrthei, întreg Baletul Operei Naţionale din Bucureşti (coordonator, Simona Şomăcescu) au împlinit cu acurateţe şi dramatism povestea ţesută din ciocnirea vieţii oamenilor simpli şi a lumii aristocrate cu universul fantasmelor, a dansului ucigaş al ielelor cu cel al culegătorilor de struguri, cu dansul vânătorilor plin de riscuri şi capcane. De multe ori, Alina Cojocaru a reuşit să ridice întreaga distribuţie a acestui balet, în regia şi adaptarea lui Mihai Babuşka, cu o palmă sau două mai sus decât e ştacheta din alte spectacole. Să mai adăugăm la reuşita spectacolului şi calitatea dirijorală a lui Ciprian Teodoraşcu.
La moartea Gisellei ucisă din iubire şi la aflarea adevărului necruţător, baletul devine fantast. Povestea libretului este, ca şi muzica, generoasă pentru balerini, indiferent de ierarhie. Cu cât eşti mai stăpân pe tehnica baletului, cu atât succesul e mai apropiat. Dar trebuie să stăpâneşti două lumi: „realitatea” şi „suprarealitatea” lor, iar Alina Cojocaru reuşeşte să ne sugereze nu doar „dansul timpului”, ci şi al „sufletului”.
Alina Cojocaru sugerează prin dans toate metaforele care au descris iubirea comparând-o cu mişcarea florilor, a brizei, a valului de mare sau a clipocitului izvorului, cu zborul şi cântatul ciocârliei, cu strălucirea aştrilor. Picioarele ei par imponderabile, asemenea fusului vrăjit ce toarce singur.
Alina Cojocaru respiră ca aerul, ca saltul licuricilor şi plutirea păpădiilor, ca fulgerul razelor şi încrucişarea săbiilor, ca spiriduşii. O priveşti dansând dumnezeiesc, căci numai la ea nu se văd efortul, lupta cu metronomul halucinant al paşilor, cu marile ecaté-uri şi salturile cu înşurubările şi planurile înclinate ce transformă trupul omenesc într-o cumpănă de fântână, într-o rază. Alina Cojocaru are ceva din toate balerinele celebre ce au dansat în „Giselle”, de la Carlota Grisi, Anna Pavlovna, Alicia Alonso, Natalia Markova, Natalia Bessmertnova, Carla Fracci la Magdalena Popa, Alexa Mezincescu, Elena Dacian, Simona Şomăcescu. Şi atâtea alte nume sonore.
Dar, în plus, Alina Cojocaru, alături de partenerul ei de la Royal Opera House Covent Garden, danezul Johan Kobborg, cu care formează un cuplu şi în viaţă, are uluitorul dar de a dansa precum mătasea, natural, cosmic, imponderabil, dincolo de orice lege a gravitaţiei, de parcă îşi ia zborul de pe scenă spre înaltul cerului. De parcă ar dansa un vis în faţa noastră.
