Andrei Marga- Conștiințe teologice ale epocii: Ratzinger – Küng

Citisem aproape fără pauză fascinanta Introducere în creștinism (1968) a lui Joseph Ratzinger și o admiram, fără să mă gândesc la personalitatea autorului. Nu speram că îl voi întâlni vreodată.

De aceea, primul meu gând despre persoana Joseph Ratzinger era o nemulțumire, într-un context aparte. Alături de alți doctoranzi la filosofie în universități germane, în 1975 și anii următori, eram nemulțumit că profesorul care se bucura deja de recunoaștere mondială, Jürgen Habermas, era blocat de primul ministru al Bavariei, Franz-Joseph Strauss, să acceadă la o profesură la Universitatea „Ludwig Maximillians” din München. Cardinalul de München-Freissing, Joseph Ratzinger, nu a intervenit, cum era de așteptat, iar blocajul a rămas. Invitat insistent de prestigioase universități americane, deja prestigiosul filosof nu a trecut Oceanul, ci s-a întors în cele din urmă la Universitatea din Frankfurt am Main.

Eram profesor invitat la München când Habermas a susținut o conferință în clădirea centrală a universității. Pentru ca, apoi, Habermas și Ratzinger să poarte istorica lor dezbatere (2004) în Academia Catolică din München.

Ca profesor oaspete la Universitatea „Ludwig Maximilians” am fost invitat la diferite dezbateri de către organizații protestante, catolice și ortodoxe. Adesea, temele erau de pondere universală, abordarea de cel mai înalt nivel. Am învățat multe. Dar ceea ce a fost mai important a fost, între multe altele, contactul cu oameni ai cardinalului Ratzinger, între timp mutat la Vatican, ca prefect responsabil al Sanctum Ufficium. M-am rugat în capela personală în care se ruga cardinalul la München, cu gândul la părinții mei.

Anii au trecut. Știam dezbaterile din creștinism deja grație unor studii universitare în care li s-au dedicat două semestre. Soția mea a tradus dezbaterea Habermas-Ratzinger (Dialectica secularizării. Despre rațiune și religie, 2005) și a dat mai multe, de fapt primele traduceri din Joseph Ratzinger în România.

Urmăream îndeaproape scrierile lui Joseph Ratzinger, care-i confereau deja relief mondial, și eram în contact cu cercul din jurul său. Având incluse în universitatea clujeană patru facultăți de teologie, am propus Senatului să fie invitat să devină doctor honoris causa al Universității „Babes-Bolyai”.  Colegii mei au acceptat propunerea.

Numai că a intervenit alegerea cardinalului Joseph Ratzinger ca Papă, încât pentru mine și colegii mei dilema era grea: dacă-l invităm pe Papa, evident că nu poate veni la ceremonie și rămânem în aer, dacă nu aplicăm hotărârea Senatului, suntem în aer, căci nu aplicăm o decizie luată matur. Am ales să mergem mai departe cu aplicarea deciziei, iar Papa a delegat Nunțiul de București, arhiepiscopul Perriset, să participe la ceremonie (octombrie 2005) și să preia însemnele titlului. Am editat materialele ceremoniei în volum.

Ca membru al conducerii europene a universităților, am fost invitat să susțin o conferință la Vatican, în cadrul unei reuniuni internaționale pe viitorul învățământului superior organizată sub patronajul lui Benedict al XVI-lea. În cadrul acesteia, am fost delegat, împreună cu cardinalul Etchagaray (Marsilia), să susținem o dezbatere pe podium la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma. După dezbatere, cardinalul m-a întrebat dacă nu aș vrea să-l văd pe Papa. Eram emoționat! Bineînțeles că voiam!

Era deja organizată o primire la Papa, încât, împreună cu soția, ne-am prezentat în fața Pontifului, la sediul Sfântului Scaun. I-am relatat Papei că suntem de la Cluj și a răspuns spontan că știe Clujul. Am bănuit că fusese în tinerețe ca tânăr preot în pelerinaj. Era interesat de ceea ce-i relata soția mea despre contactul cu opera sa. I-am înmânat cărți și i-am relatat despre studiile de filosofie pe care le-am făcut în Germania. Când am amintit că studiasem la Habermas a exclamat: „Ah, mein Freund Habermas!”. La capăt, firește, fotograful și-a făcut datoria.

Am publicat monografia Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Eikon, Cluj, 2009). Colegi clujeni au decis lansarea ei la Regensburg, cu sprijinul episcopului locului, devenit apoi cardinal. Acolo, am avut o lungă discuție cu fratele papei, Georg Ratzinger, extraordinar de vivace, care mi-a spus că l-a informat pe Sfântul Părinte asupra monografiei și i-a trimis-o. Am vizitat „Institutul Benedict al XVI-lea”, creat pe premise oferite de cei doi frați, care se pregătiseră să se retragă în Bavaria, odată încheiată misiunea la Vatican. Din rațiuni cunoscute, retragerea nu a mai avut loc.

Am cooperat, inclusiv în tipărirea de volume împreună, cu cardinalul Grocholewski, prefectul responsabil cu Educația la Vatican. Am și susținut la invitația sa o conferință în centrul catolicismului polonez, de la Torun, și o alta la reuniunea episcopilor Poloniei la Poznan, în catedrala încoronării regilor Poloniei – ambele conferințe fiind publicate în volum. Cardinalul mi-a dăruit traducerea în poloneză a Bibliei, realizată de fostul rector al Colegiului iezuit de la Cluj, Wujek, care i-a succedat lui Posevino, primul rector de Cluj. Am înregistrat extraordinara ediție a traducerii Bibliei în poloneză la BCU Cluj-Napoca. Între altele, împreună cu cardinalul Grocholewski am participat la aniversarea a o mie de ani de la înființarea Arhiepiscopiei romano-catolice de Alba Iulia – Facultatea de Teologie Romano-Catolică fiind integrată în mandatele mele de rector în Universitatea „Babeș-Bolyai”, în cadrul inițiativei de atunci, care a dus la organizarea în aceeași universitate a celor patru facultăți de teologie creștină și a Institutului de Studii Iudaice.

După conferința pe care am prezentat-o la Universitatea Gregoriana, cardinalul Grocholewski m-a invitat să susținem împreună o dezbatere publică, pe podium, la Universitatea din Viena. Am acceptat pe loc onoranta propunere. Cardinalul mi-a adus atunci Medalia Pontificală „Benedict al XVI-lea”, ceea ce m-a bucurat în plus, mai cu seamă că primisem cu ani în urmă Medalia Pontificală „Ioan Paul al II-lea”.  Ca student citisem documente ale conciliului Vatican II – acum eram încântat să primesc medaliile din partea a două personalități care s-au profilat în Conciliu.

Am avut adesea contacte cu Sfântul Scaun. Am luat parte la o festivitate organizată în Muzeul Vaticanului, ocazie cu care am vizitat extraordinara instituție, iar, în final, participanții au avut privilegiul unui dineu oferit de Suveranul Pontif. Am avut, de pildă, în gând să organizez primirea unui grup de profesori de la Universitatea „Babeș-Bolyai” de către Papa. Ea s-a și realizat. Pentru mulți colegi a fost un moment emoționant, mai ales că Benedict al XVI-lea, la finalul liturghiei, s-a îndreptat spre grupul nostru spunând în germană, cu un gest larg, „Eu sunt unul dintre ai voștri!”.

Contacte am avut cu cercul din jurul Papei, dar mă rezum la cele evocate, care au fost de fapt deschiderile. În ediția a doua a monografiei pe care i-am consacrat-o, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (Meteor Press, București, 2017), am putut aduce la zi datele.

În cazul lui Joseph Ratzinger, este vorba de o operă imensă în care găsim reflecția unui gânditor de cea mai mare anvergură asupra timpului. În acest caz, din punctul de vedere al întrebării: L-am înțeles și îl urmăm destul pe Isus din Nazaret? Amintesc aici doar două dintre rezolvările ratzingeriene ce țin de conștiința epocii.

Joseph Ratzinger a încurajat cercetarea științifică să abordeze cu curaj și fără restricții ceea ce își propune. El a infirmat orice limitare dogmatică, de viziune așadar, din calea ei. În concepția sa, universitatea trebuie să fie custodele căutării fără limitări a adevărului – fără limitări, în afară de etica cercetării (Allargare gli orizonti della rationalita, Libreria Editrice Vaticana, 2009). El era convins că oricât de dezvoltată ar fi cercetarea științifică, ea nu contrazice doctrina existenței lui Dumnezeu ca și creator, diriguitor și izbăvitor al lumii.

Joseph Ratzinger a avertizat că oprirea „mesianismului politic” al Marxism-leninismului răsăritean nu înseamnă a face loc altui „mesianism politic” (Wendezeit für Europa? Diagnosen und Prognosen zur Lage von Kirche und Welt, 1992). Orice „mesianism politic” duce la blocarea democrației – ceea ce azi este mai mult decât evident.

Astăzi, ambele dezlegări, ca și multe alte dezlegări ale sale, sunt printre bunurile comune ale umanității. Marea lecție a lui Joseph Ratzinger a fost smerenia și apărarea inflexibilă a adevărului, care l-au ridicat mereu deasupra afacerilor lumii.

Și Joseph Ratzinger a trebuit să facă față celor mai penibile acuzații din partea unor păcătoși. De pildă, i s-a spus „nazist”, căci fusese recrutat, ca mulți alții, ca licean, și trimis pe front în 1945, de unde a și dezertat. Un secretar i-a sustras documente din birou și le-a comercializat. Joseph Ratzinger l-a iertat din prima clipă pe acel slab de minte. Ca responsabil de puritatea credinței la nivelul întregii biserici, a fost socotit, în mod fals, „tolerant al pedofiliei preoților”.

El a tratat, însă, asemenea falsuri cu calmul cunoașterii mai profunde. Pentru oamenii cu capul pe umăr, nu existau probe ale „nazismului” sau ale „tolerării pedofiliei”. Ca prefect al Congregației, Ratzinger a fost primul care a semnalat și sancționat pedofilia. Iar ca Papă, s-a ocupat mai îndeaproape de combaterea fenomenului decât Ioan Paul al II-lea, care era concentrat la timpul său pe relațiile internaționale.

Eram documentat complet despre publicațiile și personalitatea lui Hans Küng cu mult înainte de întâlnirea cu ilustrul teolog. Nu poți fructifica astfel de întâlniri fără lecturi cât mai extinse ale operelor. Citisem deja în studenție despre Conciliul Vatican II, la care Hans Küng se referea abundent, ca fost peritus în grupul din jurul cardinalului König.

Pe vestitul cardinal îl întâlnisem Viena, când, în 1994, am fost invitat, ca nou rector al UBB, la o discuție privind cooperarea. Am fost preluat de la aeroport și dus în centrul Vienei, în clădirea arhiepiscopiei catolice. Lăsat să mă reculeg, într-o cameră austeră de mănăstire, am citit seara din traducerea germană a Bibliei și publicații ecleziale recente. De dimineață a bătut discret la ușă și s-a înfățișat cardinalul König, cu ținuta sa elegantă și exprimări ce trădau de la început o neobișnuită sensibilitate și profunzime, care m-a invitat să luăm împreună micul dejun. Am discutat îndelung cu eminența sa situația teologiei, desigur și despre ceea ce și eu știam, Joseph Ratzinger și Hans Küng, și rolul ei în noul context internațional. Cardinalul era bine informat și interesat de inițiativa pe care o luasem la Cluj-Napoca, în premieră internațională, de a integra teologiile diverse și Institutul de Studii Iudaice în universitatea clujeană.Am discutat apoi cooperări, cu profesori iluștrii de la Universitatea din Viena.

Întâlnirile cu vestitul cardinal nu s-au încheiat aici. Partenerul universității clujene, Universitatea din Cracovia, a avut ideea ca împreună, în două ceremonii, să celebrăm rolul istoric al cardinalului König în schimbările ce au avut loc în lume plecând de la Conciliul Vatican II. Am organizat deplasarea cu autobuze, de la Cluj-Napoca la Viena, a cincizeci de studenți, însoțiți de zece cadre didactice de la facultățile menționate și cazarea la una dintre casele de oaspeți ale Arhiepiscopiei Catolice de Viena.

Citisem intens teologie. Parcursesem volumele operei lui Hans Küng, cu accent pe Das Christentum (1984) și Das Judentum (1991). Fiind de câteva ori în stagii de documentare la Tübingen, unde funcționa Institutul pe care-l conducea, l-am văzut pe ilustrul teolog în diferite ocazii, fără a avea vreo discuție. I-am urmărit șirul scrierilor și le aveam acasă pe toate. De la George Călinescu reținusem – „să citești înainte de călătorie!”. De la Habermas am învățat: „să citești complet un autor ca să poți vorbi legitim despre el!”.

Știam disputa dinăuntrul teologiei catolice dintre grupurile ce-și asumau ducerea mai departe a Vatican II – grupul din jurul lui Joseph Ratzinger și grupul din jurul lui Hans Küng. Cardinalul König a întreținut continuu cooperări cu ambii. Știam că relațiile lui Hans Küng cu Ioan Paul al II-lea nu puteau fi calde. Citisem că în calitate de tânăr teolog, preferat al lui Ioan al XXIII-lea, Hans Küng a avut cuvinte deloc măgulitoare pentru pregătirea doctoranzilor din Est, în discuțiile cu Carol Wojtyla. Știam că i s-a retras în mod discutabil, de către Ioan Paul al II-lea, missio canonica, care-i dădea dreptul să predea teologia catolică.

Dar a venit propunerea Editurii Hassefer (București) de a traduce vasta monografie Das Judentum (Iudaismul), din ceea ce avea să fie trilogia lui Hans Küng (prin adăugarea volumul Das Islam, 2004). Am susținut din prima clipă cu entuziasm demersul, fiind intimidat mereu de amploarea sarcinii. Un tânăr asistent și-a asumat  traducerea. Lansarea am organizat-o împreună cu editura la Universitatea „Babes-Bolyai”, cu participarea lui Hans Küng, ceea ce era un eveniment excepțional.

Hans Küng venea la Cluj-Napoca după istorica reîntâlnire cu Benedict al XVI-lea la castel Gandolfo, la invitația Papei, care avea, firește, în vedere rezonanța mondială pe care o căpătase opera teologului elvețian. După lansarea traducerii și discuția cu arhiepiscopul Bartolomeu Anania, el însuși traducător al Bibliei, cu care am pus în contact de fiecare dată cardinalii și marii teologi în vizită la Universitate, a urmat conferința de presă pe care am organizat-o la Cluj-Napoca.

Hans Küng a făcut atunci relatări fabuloase despre teologie și relația cu fostul său coleg, Joseph Ratzinger, pe care el, ca decan, îl adusese la Tübingen pentru a face, ei doi, împreună cu Jürgen Moltmann, cea mai puternică echipă de teologi dintr-o universitate a lumii. Din păcate, jurnaliștii prezenți nu erau familiarizați cu tema și nu au reușit să fructifice ocazia.

Ulterior, pe fondul nemulțumirilor privind abordarea de către fostul său coleg a istoriei, Hans Küng a revenit la o anume ostilitate. Nu s-a mai putut pune preț pe tot ce spunea.  Dar acest fapt nu trebuia, în opinia mea, să împiedice recunoașterea meritelor sale în a reprezenta conștiința umanității. Iată, pe scurt, trei aspecte.

Hans Küng fost acela care a readus „justificarea (Rechfertigung) creștinului” în miezul credinței și a făcut din ea terenul de conciliere dintre protestanți și catolici. Printr-o scriere extrem de bine documentă și curajoasă (Rechtfertigung. Die Lehre Karl Barths und eine katolische Bessinung, 1957) a lui Hans Küng s-a stins de fapt controversa ce venea din zorii protestantismului privind „justificarea prin credință” sau „justificarea prin fapte plecând de la credință”. Acestea au fost aduse la sinteză sub formula „justificării prin credința plină de încredere (vertrauenden Glaubens)”, ce constituie un fel de coloană vertebrală a viziunii teologice a lui Hans Küng.

Pornind de la această reușită, Hans Küng a lucrat, la solicitarea secretarului general al ONU, la modelarea cooperării reconciliate la nivel universal (Project Weltethos, 1992). El a aplicat în cele mai diverse planuri maxima lui Helder Camara – „dacă doar unul visează, rămâne un vis, dacă toți visează împreună, atunci urmează o realitate” – și a dat cel mai recent proiect de reconciliere în lume.

În scrierea de încheiere a operei sale teologice (Was ich glaube, 2009), Hans Küng s-a ocupat ca puțini alții de lămurirea sensului nemijlocit al vieții. Prin termenii săi – „încrederea în viață”, „bucuria vieții”, „calea vieții”, „sensul vieții”, „temeiul vieții”, „puterea vieții”, „modelul de viață”, „suferința vieții”, „arta vieții”, „viziunea vieții” – el a pus întreaga discuție  pe o direcție exemplară. (Din volumul A. Marga, Experiențele vieții, în curs de publicare)