Un cutremur în filosofie – „Caietele negre” ale lui Heidegger. (Partea I)

În seismologie cutremur înseamnă mișcare ce constă în vibrații generate în zonele interne ale Pământului, propagate în formă de unde prin roci, care este atât de puternică încât provoacă schimbări majore ale configurației scoarței și a ceea ce este pe scoarță. Aceste vibrații rezultă din reașezarea plăcilor tectonice, fiind cauzate adesea de o activitate vulcanică. Cutremurele distrug construcții, provoacă alunecări de teren, schimbă cursul unor ape – pe scurt generează catastrofe.

Ne putem limita la această conotație pentru a înțelege ce este un cutremur. Aici vorbesc despre un cutremur în filosofie – adică în acea disciplină a minții și culturii ce constă în a interoga ceea ce știm, ceea ce ni se întâmplă, ceea ce ne înconjoară, atât de mult încât se ajunge departe, la capătul posibilității de a interoga, când se captează – cel puțin așa se speră – ultimele mistere ale lumii. Ca să recurgem la o definiție enumerativă filosofie este ceea ce au lăsat în operele lor Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Wittgenstein și mulți alții. Filosofia nu este un exercițiu gol, căci, atunci când este veritabilă, discută probleme în raport cu viața efectivă ca întreg și orientează soluții. Într-un fel, în fiecare clipă  a vieții noastre ca ființe care trăim uman și cultural angajăm ceva din filosofie.

Cutremurul filosofic de care vorbesc este legat de publicarea în premieră a Caietelor negre ale lui Heidegger – foarte probabil cea mai amplă operă filosofică cunoscută în istorie. O personalitate de cea mai mare anvergură explodează cu o scriere neobișnuită, readuce filosofia la întrebări inițiale și atacă opțiuni acceptate ale filosofării și provoacă filosofii la a-și regândi complet construcțiile. Radicalismul ei nu are predecesori în afara lui Nietzsche, pe care îl depășește, totuși. Poate părea de necrezut, dar filosoful „reevaluării tuturor valorilor” mai păstra ceva din tradiția Europei – diversitatea surselor ei, dezbaterea democratică. Heidegger le atacă.

Să privim îndeaproape acțiunea acestei personalități.

Filosofia lui Heidegger se bucură de multă vreme de notorietate universală. Piesele ei de rezistență  sunt multiple. Să le amintim succint.

Interogarea sensului structurii logice a gândirii (din disertația Teoria judecății în psihologism. O contribuție critic-pozitivă la logică, 1914), recuperarea unor abordări clasice ale sensului (din scrierea de habilitare Teoria categoriilor și teoria semnificației la Duns Scotus, 1915), readucerea în actualitate a privirii vieții pe linia împlinirii ei, inițiată de apostolul Pavel (Augustin și neoplatonismul, 1921), părăsirea considerării științei ca adevăr ultim și radicalizarea fenomenologiei (Introducere în fenomenologia religiei, 1920), fructificarea tematizării existentului la Brentano, Husserl și Luther pentru redeschiderea dezbaterii asupra „ființei” (Probleme fundamentale ale fenomenologiei, 1919-1920), reasumarea finitudinii în conceperea sensului vieții (Ființă și timp, 1927), chestionarea istoriei metafizicii (Kant și problema metafizicii, 1929), interogarea impactului tehnicii moderne asupra vieții oamenilor (Întrebare privitoare la tehnică, 1953), restabilirea poeziei ca substanță a operei de artă (În drum spre limbă, 1959) sunt contribuții care, fiecare, a influențat cursul gândirii pe glob și a devenit între timp reper al culturii.

Dacă ar fi să identificăm personalitățile care alimentează în ultimă analiză reflecțiile cele mai pretențioase de astăzi, care sunt cele filosofice, atunci, alături de apostolul Pavel, Confucius, Toma, Kant, Hegel, Marx, Kierkegaard, Nietzsche, Peirce, Husserl, Wittgenstein și inițiatorii dataismului de dată recentă, se află și Heidegger. Având această pondere aparte, filosoful produce, prin Caietele negre, un cutremur ale cărui unde de șoc abia se propagă.

De acesta opera filosofului a rămas legată, însă, angajarea nu numai a „destrucției metafizicii”, care putea fi plauzibilă după mai mult de două mii de ani de istorie, ci și a democrației moderne. Nu era vorba de angajare într-o reflecție critică despre democrație, care poate fi, în definitiv, găsită și la Thomas Jefferson, chiar și la John Stuart Mill, ca să nu vorbim de Maine de Biran sau Max Weber. Era vorba de o angajare cu toată energia în măsuri de destrucție a democrației moderne din anii treizeci.

Se știa de mult, din corespondența sa, că Heidegger a exprimat cu diferite prilejuri idei convergente cu Hitler, deja în anii douăzeci. El a fost instalat ca rector al Universității din Freiburg im Breisgau de către naziști. Discursul său la preluarea funcției, Die Selbstbeauptung der deutschen Universität (1933), își asumă teme ale propagandei naziste. Heidegger vorbește aici de „măreția și grandoarea deschiderii” adusă de Führer în Germania, respinge „libertatea academică” consacrată ca fiind neautentică și dăunătoare și proclamă cele trei „legăminte” ale studentului german: Arbeitsdienst, Wissensdienst, Wehrdienst. Se mai știe că Heidegger a elogiat în termeni exaltați național-socialismul lui Hitler, că l-a susținut  pe Führer în campania electorală și a chemat studențimea și populația să-l urmeze. „Să crească neîncetat în voi curajul pentru jertfă în vederea salvării esenței și pentru ridicarea cei mai intime forțe a poporului nostru în statul său. Führerul singur este realitatea germană actuală și viitoare și legea ei. Învățați mereu mai profund ca să știți: de acum i se cere fiecărui lucru decizie și oricărei acțiuni răspundere. Heil Hitler!” (Guido Schneeberger, Nachlese zu Heidegger, Suhr, Bern, 1962). Nu după mult timp Heidegger a părăsit funcția de rector nu din alt motiv decât cel al nepriceperii administrative. El s-a retras în catedră, dar a pledat continuu pentru național-socialism, a reprezentat partidul în afara țării și a plătit cotizația de membru al partidului până în 1945, la prăbușirea Germaniei hitleriste.

Când, după al doilea război mondial, a fost intervievat, Heidegger a exprimat, la un moment dat (în interviul din „Der Spiegel”, 23, 1976), opinia că nu ar mai subscrie la ceea ce a spus odinioară, dar a refuzat să retracteze ceva. Și-a retipărit scrieri ale anilor treizeci refuzând orice notă explicativă – chiar dacă aceasta a nemulțumit discipoli, între care și pe tânărul Jürgen  Habermas, care a lansat atunci, sub privirile uimite ale lui Heidegger, formula Mit Heidegger gegen Heidegger denken (1953) , care s-a impus.

Mai cu seamă în anii optzeci a avut loc un nou val al discuției internaționale în jurul lui Heidegger. El a fost provocat de un lingvist chilian (Victor Farias, Heidegger et le nazisme, Verdier, Paris, 1988) care, impresionat de faptul că, în discuție, filosoful a socotit limba germană ca fiind mai adecvată filosofării decât alte limbi, a scos interpretarea unui Heidegger nazist. Evident, inducția era schioapă!

Pot spune, de altfel, că l-am văzut pe Heidegger, în carne și oase, în curtea casei sale din Freiburg im Breisgau, în 1975, fiind atunci în pregătire la universitatea respectivă. Dar, în pofida pasiunii depusă atunci și la noi, de pildă de Ion Alexandru, de a avea o discuție, Heidegger nu mai exprima decât generalități, greu de interpretat ca interviu propriu-zis. De altfel și ultimul interviu dat de Heidegger, cel publicat la dispariție, în „Der Spiegel”,  în 1976, a fost dat cu zece ani înainte!

Dar din discuția internațională care s-a stârnit au rămas acute câteva întrebări. Cum se conciliază o filosofie cu indiscutabile atuuri, ce schimbase cursul gândirii, cu adeziunea la o politică ce a trimis de la început oponenții politici  din Germania în lagăre, iar apoi a diabolizat o întreagă comunitate și a trimis-o la exterminare? Duce tema „ființei”, fie și radical gândită, la politica național-socialismului? Trebuie distins între veritabilul Heidegger și cel atașat lui Hitler?

Și atunci și mai târziu s-au confruntat două interpretări. Una crede că este vorba de un pasaj neglijabil din evoluția unui mare filosof, a cărui filosofie ar fi fost neatinsă de tribulațiile politice (Silvio Vietta, Heideggers Kritik am Nationalsozialismus und an der Technik, Max Niemeyer, Tübingen, 1989), alta (începând cu Karl Jaspers, Notizen zu Martin Heidegger, Piper, München, Zürich, 1977) consideră că întreaga filosofie a lui Heidegger este străbătută de teme și rezolvări tipice național-socialismului lui Hitler. Unii absolvă opera lui Heidegger – cum se petrec lucrurile în preluarea, prea puțin informată, de la noi, unde se mai operează cu iluzia filosofării rupte de restul activităților umane. Alții o incriminează total și inflexibil. Cu o intuiție profundă a stării lucrurilor, Jürgen Habermas a propus formula „urbanizării provinciei heideggeriene” (Hans Georg Gadamer, Jürgen Habermas, Das Erbe Hegels, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1979), plecând de la observația că cel mai apropiat elev al lui Heidegger a luat inițiativa tematizării comunicării în marginea filosofiei „ființei”.

O ieșire bine așezată pe date din controversa celor doi poli am dat mai demult (vezi și Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Editura Compania, București, 2016, pp.354-362). Am arătat că cine compară cu scrupulozitate „apărarea” lui Heidegger din interviul din 1966 şi din textul Rectoratul cu reconstituirile exacte, operate între timp de istorici demni de încredere, poate uşor sesiza   contradicţii. „Este probabil ca cercetările de arhivă să aducă într-o bună zi lumină deplină asupra faptelor aflate în litigiu. Un lucru este însă limpede: implicarea lui Heidegger în politica şi ideologia naţional-socialismului a fost mai mult decât <pasageră> şi, în general, mai mult decât au sugerat unele afirmaţii ale sale. Implicarea sa ideologică a fost de durată şi profundă, chiar dacă Heidegger, în mod clar, nu poate fi pus în vreun fel pe acelaşi plan cu un Bäumler, Krieck şi alţi <filosofi> ai partidului”. Am mai spus că „tocmai în virtutea mijlocirilor ce intervin inevitabil în unitatea dintre gândire şi acţiune, nu putem preciza, fără resturi, semnificaţia unei filosofii pe planul acţiunii nemijlocite a autorului ei. …semnificaţia filosofiei sale nu se lasă nicidecum epuizată în [acțiuni], după cum nici invers: nu putem lua această semnificaţie de-a dreptul ca dispensă de la a reţine datele incomode ale biografiei sale”.

Iată însă că cercetările de arhivă la care trimiteam au venit, cel puțin în mare parte! Au venit din abundență, peste orice așteptare, încât multe nedumeriri și îndoieli s-au risipit.  Au venit odată cu publicarea, începând cu 2014, a Caietelor negre ale lui Heidegger – foarte probabil cea mai amplă scriere a filosofului (ea va ocupa aproape opt volume, până acum fiind publicate patru!) și una dintre scrierile neobișnuite al filosofiei dintotdeauna (în care un autor își explicitează pe larg opțiunile!). În nici o altă scriere Heidegger nu s-a exprimat mai detaliat asupra poziționării filosofiei față de evenimentele timpului în care a trăit. În nici o altă scriere el nu a legat mai direct filosofarea sa de ceea ce se petrecea în viața societății. În nici o altă scriere el nu a solidarizat mai strâns filosofia cu acțiunea. În nici o altă scriere Heidegger nu a prezentat mai  net afilierea sa la național-socialism și sprijinirea directă a acțiunii Führerului. În nici o altă scriere nu este mai vastă supraputerea filosofării sale cu temele propagandei național-socialismului – incluzând, desigur, cartea de căpătâi a acesteia, Mein Kampf (1923), a lui Hitler.

Acum, după publicarea Caietelor negre, urcă pe scenă întrebarea dacă filosofia lui Heidegger a evoluat, înainte și după legătura cu național-socialismul, și cum a făcut-o. Profilul său de gânditor se lămurește, însă, fără echivoc. După apariția Caietelor negre devine limpede că Heidegger este filosoful reactiv la slăbirea componentei greco-presocratice, odată cu ascensiunea iudeo-creștinismului în Europa, din perspectiva  unei filosofii a scoaterii din uitare a „ființei”, care atacă modernismul, creștinismul, iudaismul și americanismul și-și elaborează o „metapolitică” ce ia național-socialismul anilor treizeci ca subiect al unei noi politici. Adam Smith a luat liberalii, Hegel rațiunea umană, Marx proletariatul, Husserl intelectualii, Dewey cetățenii ca subiecți capabili să scoată societatea modernă din crize. Heidegger îmbrățișează evident național-socialismul fasonat de universități.

Scurt spus, nu mai este justificată întrebarea dacă Heidegger a aderat la national-socialism, cât a făcut-o, cu ce efecte asupra gândirii sale. O spune el, energic și nelăsând vreun echivoc, că a aderat, că a aspirat să înzestreze cu o filosofie de cea mare anvergură nazismul, că a fost atașat mișcării lui Hitler și că viitorul aparține national-socialismului. Nu altcineva spune acestea, ci Heidegger însuși! Caietele negre pun capăt îndoielilor atestând un Heidegger devotat acestui curent. Întrebarea nu mai este dacă Heidegger a fost sau nu solidar filosofic cu curentul, ci dacă sunt implicații ale faptului că un filosof de mare pondere propune viitorului national-socialismul.

Pentru a da seama de mărimea noutăților pe care Caietele negre le-au adus pe scena actualității, este destul să spunem că, imediat după apariția acestei scrieri necunoscute, s-a trăit un șoc cu rare precedente. Precaut, editorul a publicat o carte (Peter Trawny, Heidegger und der Mythos der jüdischen Weltverschwörung, 2014) de explicitare a situației din anii treizeci, când începea scrierea Caietelor negre. În 2014 președintele societății internaționale „Heidegger”, actualul titular al filosofiei de la Tübingen, Günther Figal, și-a depus demisia și a luat distanță de Heidegger. După ce publicase o carte (Günter Figal, Martin Heidegger. Phaenomenologie der Freiheit, Anton Hain, Frankfurt am Main, 1991) în care îl vedea pe Heidegger drept „creator al limbajului libertății” pentru epoca actuală! La Freiburg im Breisgau se discută schimbarea denumirii catedrei pe care a ocupat-o filosoful. Editura Vittorio Klostermann se simte trasă pe sfoară și expusă replicilor.

Editori din diferite țări ai lui Heidegger și-au schimbat opiniile. În Franța, de pildă, după ce s-a publicat o carte de elogiere a lui Heidegger (Philippe Arjakovsky, Francois Fedier, Hadrien France-Lanord, eds, Dictionaire Martin Heidegger: Vocabulaire polyphonique de sa pensee, Paris, 2013), autorii sunt stupefiați să vadă că Heidegger a creditat încropeli ale serviciilor secrete țariste. Heidggerieni de marcă se simt datori să ia poziții. În SUA, Germania și Franța au avut deja loc reuniuni speciale: în 2014, la New York, sesiunea Heidegge’rs Black Notebooks, organizată de Richard Wolin; în 2015, în Wuppertal, în organizarea lui Peter Trawny, conferința Heidegger und die Juden; în 2015, la Paris, în organizarea lui Bernard-Henry Levy, dezbaterea Heidegger et les Juifs,  pentru a lămuri lucrurile. În Germania s-au publicat deja volume de analiză precisă și completă (de pildă, Marion Heinz, Sidonie Keller, Hrsg., Martin Heideggers „Schwarze Hefte”. Eine philosophisch-politische Debatte, 2016). Iar intervențiile continuă.

Mai nou, se discută și dacă proiectul de captare a „ființei” al chinezului Zhuang Zi, din epoca pregătirii daoismului, care a și fost publicat în Germania, în 1921, a fost cunoscut sau nu de Heidegger (vezi Reinhard May, Heideggers Hidden Sources. East Asia Influences on his Work, 2005). Un răspuns univoc nu poate fi dat, încă. Ceea ce este sigur este faptul că sunt diferențe între maniera intuitivă (imagini) a filosofului chinez și cea conceptualizantă a lui Heidegger. Mai important de constatat este, însă, că filosofia „ființei” a oferit o perspectivă neexploatată, ce precedă intrarea impetuoasă a lui Heidegger în politica vremii.

Ce s-a întâmplat de fapt și stă în spatele Caietelor negre? Despre ce este vorba?

Se știe că, prin decizia luată de aliați, în urma capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste, din mai 1945, Heidegger a fost scos de la catedră, împreună cu alți profesori implicați în susținerea lui Hitler. Abia la intervenția unor Jean Paul Sartre, Hannah Arendt și a altor admiratori, celebrul filosof a fost scutit de a compărea într-un tribunal ce-i judeca pe cei care au justificat nazismul prin scrieri influente. Într-un moment de nemulțumire, în acel context, Heidegger a mărturisit asistenților săi că „la un moment dat va da drumul pisicii din sac”. Probabil, se referea la Caietele negre, în care derivă opțiunile sale politice din anii treizeci în însăși filosofia sa!

Inițiativele neobișnuite ale lui Heidegger nu s-au oprit la scrierea Caietelor negre, începută, pare-se, în 1930. La începutul anilor șaptezeci, filosoful a inițiat el însuși ediția operelor sale complete, acum mult citata Gesamtausgabe, și a orientat-o. Intenția sa, după ani de izolare de viața publică, nu era un secret: Heidegger voia să aducă filosofia sa, ca explorare a condiției umane și a cursului lumii, cu toate datele ce o însoțesc, în avanscena culturii mondiale, publicându-și întreaga operă. Rezonanța lucrării Ființă și timp și a altor scrieri era, desigur, promisiunea unui nou succes.

Sesizând alura extraordinară a proiectului Gesamtausgabe, Ernst Jünger, cu care Heidegger a avut, cum se știe, poziții comune în anii treizeci, l-a felicitat, în 1974, pentru „opusul magnum al vieții lui”, care urma să-l plaseze din nou în centrul interesului mondial. Ernst Jünger cunoștea bine  frământările și năzuințele filosofului.

Având ascendență în inițiativa autorului, ediția Gesamtaugabe, trebuie spus, nu este o ediție critică, explicativă măcar, cum se face de obicei cu operele trecutului. Heidegger nu ar fi acceptat. El a cerut, însă, ca în ultimele volume din Gesamtausgabe să se publice Caietele negre, o carte elaborată pe parcursul a peste patruzeci de ani – aproape toți anii săi de viață filosofică ca autor de mare pondere.

Caietele negre sunt o carte, trebuie accentuat, scrisă de Heidegger,  nu compusă ulterior, de alții, cum s-au petrecut lucrurile la Nietzsche, cu Voința de putere, adunată de sora sa și apropiați ai acesteia din însemnîr răzlețe. Sunt o carte, așadar, autorizată de Heidegger și care este de luat caatare, ca expresie a ceea ce a gândit, chiar dacă, în fața aserțiunilor ei, multe interpretări cad.

Fiul lui Heidegger, ca legatar al lăsământului acestuia, a decis, însă, să publice fără amânare Caietele negre, înainte ca ediția Gesamtaugabe să ajungă la final. Deja unele fragmente ajunseseră în presă și la cunoștința publicului, încât amânarea publicării nu mai avea rost. Ca urmare, Caietele negre se pun la dispoziția cititorilor, în premieră, odată cu volumele de la 94 la 101 din impozanta ediție Gesamtausgabe.

Heidegger însuși a pus reflecțiile sale, consemnate în caiete de note învelite în mușama neagră, sub titlul Caiete negre (Schwarze Hefte). Este greu de spus cu certitudine, chiar și după citirea lor, despre ce fel de însemnări este vorba. Filosoful a vorbit de „valuri (Winke)”, „instrucțiuni (Anweisungen)”, „reflecții (Überlegungen)”, „notițe (Anmerkungen)” și  și-a ordonat reflecțiile sale cronologic și numerotându-le, aidoma lui Nietzsche.  Eu cred că este vorba de de toate! Trei volume de caiete sunt din 1931-1941 și formează materia volumelor 94-96 din Gesamtausgabe. Volumul 97 din  Gesamtausgabe conține al patrulea caiet, cu însemnările din 1942-1948. Caietele de după 1948 vor ocupa volumele 98-101 din Gesamtausgabe. Nu este deocamdată clarificată situația  caietului prim, cel din 1930-1931.

Caietele negre sunt texte pregătite pentru tipar deja de Heidegger  însuși. Filosoful nu a acceptat că ar fi vorba de aforisme sau de altceva în categoriile uzuale ale scrisului. El le-a catalogat drept „gândire a istoriei ființei (seyngeschichtliches Denken)” – o categorie nouă a scriiturii filosofice și larg culturale, pe care vrea să o creeze și să o propună.

Se cuvine precizat că aceste caiete nu sunt singura sursă nouă, ce se adaugă șirului de scrieri deja consacrate, cu privire la gândirea lui Heidegger, și care se cuvin parcurse de cel care vrea să se exprime la obiect. Unii (Hassan Givsan, Heidegger – das Denken der Inhumanität. Eine ontologische Auseinandersetzung mit Heideggers Denken, 1998) chiar spun că aproape tot ce este în Caietele negre se află în prelegerile deja publicate ale lui Heidegger. Este adevărat, dar în Caietele negre raportarea la evenimente este mai directă și mult mai amplă, din unghiuri multiple. Prelegerile nu epuizează Caietele negre.

Se cuvine menționat, de asemenea, faptul că nu se mai poate face abstracție de extraordinar de voluminoasa și îngrijita corespondență a lui Heidegger, care, la rândul ei, lămurește, nu odată intuitiv, cu forța exemplelor concrete,  ce a gândit și felul în care a gândit.

Este vorba, până în clipa de față, de volume precum J.Storck, Hg., Martin Heidegger, Elisabeth Blochmann, Briefwechsel 1918-1969 (1989) – în care filosoful se lansează în atacarea catolicismului. Aici intră și volumul U.Ludz, Hg., Hannah Arendt, Martin Heidegger, Briefe 1925-1975 (1998) – care lămurește un capitol de istorie trăită a filosofilor. Volumul începe cu prima scrisoare trimisă de filosof studentei sale: iubită domnișoară Arendt, Trebuie să vin încă în seara asta la tine pentru a vorbi inimii tale. Totul trebuie să fie simplu și clar și pur între noi….  Doar așa vom fi demni de faptul că am putut să ne întâlnim”. Aici intr[, de asemnea, volumul Gertrud Heidegger, Hg., <Mein liebes Seelschen!> Briefe Martin Heideggers an seine Frau Elfriede 1915-1970 (2005) – care aruncă lumină asupra exprimărilor în viața privată, filosofic relevante, ale celebrului autor. Sunt aici probe că deja în 1916 Heidegger era sensibil la un naționalism popular (p.51), după cum este clar că soția sa a suferit datorită multor domnișoare intrate în viața filosofului.

Este vorba apoi de ediția completă a corespondenței Heidegger-Bultmann (Rudolf Bultmann, Martin Heidegger, Briefwechsel 1925-1975, Vittorio Klostermann, Paul Siebeck, Frankfurt am Main, Tübingen, 2009). Ediția atestă un Martin Heidegger preocupat să găsească un nou acces la “ființarea umană (Dasein)”. În intenția lui, Discursul rectoral din 1933 se voia tocmai depășirea creștinismului îmbrățișând temele propagandei Führerului. Nemulțumit, Rudolf Bultmann a reacționat fără ezitare într-o scrisoare către Martin Heidegger: “ne vrem pe noi însine! spui tu…Cât de oarbă mi se pare această voință! Cît de mult stă această voință, în fiecare clipă, în primejdia de a se rata pe sine” (p.194). Rudolf Bultmann era preocupat de înnoirea teologiei, dar a rămas neclintit în convingeri creștine și în opiniile lui istorice și teologice. În edificatoarea sa Declarație din 2 mai 1933, neîntrecutul teolog al protestantismului cerea oprirea acțiunii de “defăimare”, ce lua avânt în Germania timpului și-i viza mai ales pe evrei, și apela la “iubirea (Liebe)” propovăduită de Isus Christos. “Opriți lupta pentru spiritul pur al poporului și îngrijiți-vă ca voința nobilă pentru adevăr și germanitate să nu fie desfigurată de o demonică denaturare!” (p.285). Dezacordul lui Rudolf Bultmann față de Martin Heidegger era net și transmis fără rețineri acestuia.

Este vorba, de asemenea, de volumul Martin Heidegger, Kurt Bauch, Briefwechsel 1932-1975 (2010) . Aici Heidegger recunoaște că a folosit uneori termenii filosofici centrali, precum „ființă (Sein)” și „existent (Seienden)”, numai ca „acoperire” a unor conținuturi concrete.

Este vorba, în sfârșit, de volumul Marion Heinz, Geheimen Briefe, în „Hohe Luft”, 3, 2015, care aduce la cunoștință publică scrisori necunoscute până atunci. Volumul cuprinde și scrisoarea în care, în 1931, Martin Heidegger recomanda stăruitor fratelui său să citească Mein Kampf și să creadă în Führer.

Toate aceste volume de corespondență se află deja în dezbaterea internațională asupra lui Heidegger. Ele sunt de acum indispensabile în efortul de înțelegere a gândirii sale.

(Conferință, Muzeul de Artă, Craiova, 30 ianuarie 2019)

– va urma –

 

CITIȚI și: Andrei Marga despre „Schwarze Hefte” („Caietele negre”) ale lui Heidegger

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 3
Andrei Marga 590 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.