Anna Piaggi, un mit al modei

Redactoare de modă vizionară şi ilustratoare de geniu, Anna Piaggi a murit la Milano, în vârstă de 81 de ani. Anna ducea o viaţă în culori între defileuri de modă. Mică de înălţime, dar gigantică prin stilul său, era una dintre vocile cele mai importante ale “fashion system” internaţional.

Cele două pagini pe care le semna în “Vogue Italia” erau urmărite cu sufletul la gură de designerii de pe tot globul. Dintr-o persoană cu educaţie clasică a devenit una dintre cele mai excentrice figuri ale lumii modei.

“În acea dimineaţă, în apartamentul ei din cartierul Sant’Ambrogio din Milano, Anna Piaggi era la fel de albă ca o pagină de hârtie, îşi aminteşte jurnalista Pauline Simons. Purta o ţinută de interior, cu un pantalon tivit cu o dantelă fină de Calais, ţinuta de cabină a unei oarecari Sibylle, manechin al casei «Chanel». Numai cascheta Liberty, cu floricele în culori acide, se asorta delicat cu meşa sa albastru de Prusia”.

“Culoara părului meu? Efectul hazardului, al unei reacţii chimice neaşteptate pe care l-am adoptat cu nult timp în urmă cu bună dispoziţie şi uşurinţă”, mărturisea ea.

Palariile ei excentrice erau vestite

Anna Piaggi a ţesut tendinţe şi cuvinte, a cimentat prietenii preţioase într-o bulă arty. Pălăriile sale ridicate ca nişte turnuri Babel au făcut mult timp subiectul cronicilor de modă. Aluniţele ei de la colţul ochiului au amuzat galeria. Dar, “N-am încercat niciodată să epatez pe nimeni, pălăria este făcută pentru a desăvârşi profilul unei siluete. În modă, ca şi în imagine, problema principală este conturul”, explica ea.

Combina piesele dincolo de moda si de epoci

Apartamentul Annei Piaggi adăposteşte amintiri ale vieţii ei “nomade”, dedicate culturii, pe care o împărtăşea cu soţul ei, celebrul fotograf Alfa Castaldi.

“Stivuite cu grijă pe un mobilier englezesc din perioada Art Nouveau, arhivele, reginele locului, strivesc două fotolii Chesterfield care îşi ascund vârsta sub o blană de tigru sau sub un material de camuflaj. Pe perete, un portret al lui Sarah Bernhardt supraveghează acest univers pestriţ, compus zi după zi de cea care inspiră şi astăzi unele talente”.

Aşezată la un birou înţesat ca un aeroport în plină vară, descrie Mariuccia Casadio, Anna Piaggi, cu obişnuitele ei mitene, derula cuvinte care sfidau extravaganţa: muncă, scris, fotografie, punere în pagină, libertate, instinct, circumstanţă şi umor. Nu exista nicio fanfaronadă în frazele desfăşurate ca nişte încântătoare ţesături. Reporterul de modă şi-a cizelat imaginea cu atenţie, cu grijă sau cu plăcere şi a folosit combinaţii poligame cu o frivolitate presupusă, îndrăzneaţă în amestecuri de siluri, de epoci, de materiale, de culori, de forme…

Peste o bluză preţioasă de Alexander McQueen îndrăznea să poarte o vestă de chelnăriţă de la McDonald, să afişeze brelocuri de plastic drept bijuterii preţioase, să se învăluie din cap până în picioare într-un imprimeu stil hârtie de ziar de John Galliano, unul dintre designerii ei preferaţi, să marieze o capă de Poiret cu o o tunică de războinic din Benin, să arboreze o uniformă de farmacistă ca pe o rochie de seară…

Putea fi si eleganta si ceva mai sobra

“Mă îmbrac aşa cum scriu un articol. Îmi compun portretul ca pe o pagină, cu asamblaje şi un autocontrol de care sunt lipsite victimele modei. Cu oglinda şi Polaroidul în mână. Sunt incapabilă să desenez şi să cos, materialul meu este printul”.

Anna Piaggi nu se născuse totuşi în serai. Nimic n-o destina modei. Crescută într-un mediu de cultură clasică, un mediu literar, a dorit totuşi să meargă în altă direcţie.

“În anii 50 totul era simplu. Astăzi e şi mai simplu. Având o mare uşurinţă pentru limbile străine, am fost mai întâi traducătoare la Editura Mondadori – am tradus chiar Socrate pentru Editura «Seuil» şi am dat lecţii de latină… Mi-au plăcut întotdeauna hârtia, presa, cronica şi actualitatea. Cum aveam puţini bani, mă îmbrăcam cu ceea ce găseam la îndemnă. Moda n-a fost niciodată pentru mine o obsesie”.

La începutul anilor 70, Anna Piaggi s-a îndrăgostit de haute couture. A descoperit Londra, o capitală electrizantă în care bântuia petrecerile la braţ cu verişoara ei. Şi l-a întâlnit pe Vern Lambert. În acea vreme, acest istoric al modei avea un magazin de haine vintage pe King’s Road.

“Vern avea un ochi magic şi cunoştinţe infinite. Nu numai că data veşmintele cu o precizie stiinţifică, dar putea să spună şi în ce epocă au fost retuşate sau transformate. Îl revăd mergând prin câmpia englezească cu o valiză din piele de crocodil şi carnetul de adrese pentru a descoperi pe fundul unor cufere adevărate tezaure. La el, descopeream ţinute pe care nu le voia nimeni. Îmi amintesc mai ales de o rochiţă roşie care zăcea într-un colţ. Au existat întotdeauna nişte degete care îmi făceau semn din spatele umeraşelor”.

Anna Piaggi, o extravaganta a lumii modei

La Paris, Anna l-a întâlnit pe Karl Lagerfeld, a cărui muză a fost. “Cred că talentul de desenator este secretul succesului său. Mai mult încă, fotografia. Crochiurile lui au o precizie milimetrică. Spre marea plăcere a premierelor din atelier”. Designerul i-a dedicat o “Anna-Chronique”, o carte ilustrată care se răsfoieşte ca un jurnal intim. “În felul ei de a se îmbrăca, ea face automat ceea ce noi vom face mâine”, nota el.

În 2006, la “Victoria&Albert Museum”, retrospectiva “Anna Piaggi Fashionology”, retrasa colaborările şi prieteniile care îi influenţaseră viziunea atât de particulară asupra modei: soţul ei, Alfa Castaldi, Vern Lambert şi Karl Lagerfeld, dar şi Stephen Jones, fermecătorul creator de pălării, Manolo Blahnik, ai cărui pantofi îi prefera, ilustratorul Antonio López.

Pentru prima dată, marele public a putut să descopere dressingul ei care număra 2.800 de rochii, 265 de perechi de pantofi, 29 de eventaie, 932 de pălării, 24 de şorţuri, 31 de boa-uri din pene…

O gramatică instinctivă

La intrarea în apartamentul ei, se înălţau, ca nişte coloane dorice, zeci de cutii cu pălării ce confirmau legenda. În expoziţia de la Londra a putut fi descoperit talentul ei de jurnalistă cu un parcurs linear, care şi-a modelat imaginea.

La sfârşitul anilor 60, semna deja articole pentru diferite reviste italiene: “Panorama”, “Arianna” şi “Settimana Incom”, “L’Espresso”. În 1984, ajungea la conducerea revistei avangardiste “Vanity”, ilustrate de Antonio Lopez. Câţiva ani mai târziu, lansa cele două pagini ale sale pentru noua versiune a revistei “Vogue Italia”, în care decripta arcanele modei.

Această viziune “cu bisturiul”, această “logică ilogică”, dictată de o gramatică instinctivă şi o savantă interpetare a istoriei, se regăseşte în “Fashion Algebra”, publicată în 1999. În prefaţa volumului, Franca Sozzani, directoarea redacţiei “Vogue”, a rezumat în câteva rânduri, caracterul singular al colaboratoarei sale: “Cele două pagini ale ei se năşteau pe catwalk sau în culise, continuau în camerele de prezentare, unde impresiile sunt uneori mai puternice decât în defileuri. Dintr-un oraş în altul, de la un stilist la altul. Dar forţa şi credibilitatea lor venea exclusiv din facultatea ei de vedea ceea ce nu vedeau ceilalţi. Pentru Anna, moda era un mod de a trăi şi nu dorinţă de a poza. Ea era aceeaşi ca atunci când se afla singură acasă. Dacă n-ar fi fost aşa, nimic din ceea ce a făcut n-ar fi durat”.

În timpul liber, Anna colecţiona totul. Aduna din numeroasele sale călătorii tot felul de obiecte vintage, pe care nimeni nu şi-ar fi imaginat că le poate achiziţiona: pălării, voalete, perdele şi draperii, huse de pat, ţesături, obiecte de design, truse de machiaj şi alte quintale de imaginaţie. Scopul său era acela de a opri momentul, nu timpul. Chirurgia estetică era pentru ea un act de orgoliu al inteligenţei, o voinţă fermă de reprezentare a frumuseţii, a spiritului timpului. E puţin important dacă diavolul care se îmbracă la Prada este o altă Ana, diferită de Anna Wintour, editorul şef de la “Vogue” America. Ea reprezintă sceptrul nebuniei care devine înţelepciune şi al ideii care se transformă în stil.

Moda, dincolo de a poza, un mod de viata

Cu ea se duce o lume care nu mai există. Iar fashion system-ul său este comparabil cu microscopicele diamante din mecanismul unui orologiu.

Aşa cum scria Michel Braudeau: “Poate, în această acceptare de sine se poate citi una dintre cele mai frumoase calităţi ale temperamentului ei excentric”.

Cu Anna Piaggi a dispărut un simbol al modei. Ea a reuşit să facă din modă un limbaj, un mijloc de expresie şi de comunicare, o lume plină de fascinaţie, unicitate, excentricitate.

Costumata in hartie de ziar dupa o idee de John Galliano

O savanta interpetare a istoriei modei

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.