Antropocen, era în care omul ar putea ucide planeta

Inventat de către olandezul Paul Crutzen ( laureat Nobel pentru chimie în 1995), dar preluat și de restul comunității științifice, termenul ,,Anthropocen” definește etapa istoriei planetare care se desfășoară chiar acum, sub ochii noștri. Va fi o etapă  dramatică, în cursul căreia omul va deveni singura specie terestră capabilă să-şi târască planeta într-o catastrofă globală.

Istoria planetară recentă

În anul 1885, „Congresul Internaţional de Geologie“  a adoptat denumirea de ,,Holocen” pentru ultimii 10.000 de ani din istoria Terrei. Adică exact perioada în care  civilizaţia umană a cunoscut cel mai mare progres. Zece milenii în cursul cărora, deși a modificat, uneori, fața planetei, omul a păstrat totuşi un anumit echilibru cu restul naturii. Paul Curtzen afirmă că această situaţie s-a schimbat în dramatic în ultimele două secole. Conform opiniei sale, ,,Anthropocenul”, ca etapă nouă în istoria planetei, a început în jurul anilor 1800, o dată cu dezvoltarea industriilor bazate pe combustibili fosili. Motiv pentru care olandezul se alătură oamenilor de știință care trag alarma asupra extinderii ,,efectului de seră”, provocat de bioxidul de carbon provocat de utilizarea excesivă a combustibililor fosili: cărbuni, petrol și gaze naturale.

Un fragil echilibrul climateric

Savanţii au căzut de acord asupra faptului că progresul înregistrat de civilizaţia umană în ultimele zece milenii a coincis cu o perioadă de „pace și echilibru“ climateric global, fără excese catastrofale. În articolul ,,Anthropocenul: oamenii sunt pe punctul de a depăşi forţele naturii”, apărut în revista ,,Ambio”, Paul Crutzen, împrenă cu Will Stefen şi John McNeil-primul specializat în studiul mediului, iar cel de-al doilea în istorie- au arătat că în ultimele decenii, activităţile industriale au deteriorat, ca niciodată până acum, atât „maşinăria climaterică”, cât şi echilibrul biosferei. Cei trei specialişti afirmă că, devenit o ,,forţă geofizică planetară”, omul trebuie să acţioneze rapid, pentru a limita pe cât posibil viitoarele dezastre. Articolul descrie caracteristicile episoadelor de început ale acestei noi etape, episoade pe care civilizaţia umană le-a şi parcurs deja. Primul dintre acestea, caracterizat prin expansiunea industriei bazate pe combustibilii fosili, a început în jurul anului 1800 şi a durat până în 1945. A doua fază este cea în care ne aflăm. Numită de autori „marea accelerare“, ea cuprinde intervalul 1945 – 2015. Este o perioadă critică, în care 60 la sută din resursele ecosistemului planetar au fost deja compromise. Conform aceloraşi specialişti, a treia fază a ,,Antropocenului”, care a  început după 2015, o să fie marcată de ,,riscuri considerabile” şi, după cum spun ei, ,,este posibil să fie prea târziu pentru ca orice măsuri care s-ar lua să mai aibă vreo eficienţă”.

Altă viziune

Unii specialişti apreciază că încălzirea globală va avea un efect cu totul neaşteptat. Ei cred că ,,episodul” cald va dura foarte puţin. În lipsa frigului de la poli, temperatura oceanului planetar se va uniformiza, iar marii curenţi maritimi vor înceta să mai circule. În lipsa apei calde puse în mișcare de „Golf Stream“, emisfera nordică se va răci şi va fi acoperită de gheţuri veşnice. Acelaşi blocaj îl vor suferi şi curenţii din celelalte oceane, iar gheţurile se vor reinstala din nou la Polul Sud. Şi astfel, în mod ciudat, încălzirea glogală va târî întreaga planetă încet, dar sigur, într-o nouă Eră glaciară. Pe de altă parte, efectul imediat al încălzirii globale pare să fie dispariţia gheţurilor din Arctica şi Antarctica. Specialiştii cred că topirea calotelor polare va ridica nivelul general al mărilor și oceanelor cu peste o sută de metri. Cifră în spatele căreia s-ar putea ascunde un viitor „potop“ planetar. În plus, este posibil ca dispariţia miliardelor de tone de gheaţă de la poli să ducă la dezechilibrarea scoarţei terestre. Un fenomen grav care va fi urmat de mişcări tectonice sălbatice şi posibila fragmentare a uscatului. Lanţul dezastrelor va fi completat de megaerupţii vulcanice şi de cutremure devastatoare. Un viitor nu tocmai optimist pentru civilizaţia umană.

Semnele dezastrului

Tornade devastatoare, ploi torenţiale şi inundaţii catastrofale în mari zone ale planetei. Precipitaţii excesive şi alunecări de teren care şterg localităţi întregi de pe hartă. Simultan, alte zone ale lumii trec prin decenii de secetă. Lipsa apei, care aduce cu ea deşertificarea zonelor fertile şi spectrul foametei cronice. Oare nu acestea ar putea fi semnele clare care pot să prevestească viitoarea ,,Apocalisă climaterică”? Ba da, sunt! Dar acestea nu sunt singurele. Deosebit de grave, acestea pot fi, totuși îndreptate, într-un timp relativ scurt. Cu mult mai grave, și cu adevărat irecuperabile, sunt efectele pe care acest fenomen le-ar putea avea asupra formelor de viață. Oamenii de știință avertizează că, astăzi, o specie de mamifere din  patru, una din opt de păsări și una din trei specii de amfibieni sunt în pericol să dispară definitiv de pe Pământ. Specialiștii de la WWF- prescurtare a numelui World Wide Found For Nature (organizație non-guvernamentală care se cupă de conservarea naturii și restaurarea ecologică a mediului natural) avertizează că, în zilele noastre, mai mult de o treime dintre formele de viață de pe Pământ sunt pe cale să dispară definitiv. Dar, situația este cu atât mai gravă cu cât fenomenul se accelerează galopant. Conform unui raport oficial întocmit de specialiști, în ultimii cincizeci de ani „exemplarele din speciile de vertebrate au scăzut la jumătate“. Sau, pentru ca situația să fie și mai limpede, în zilele noastre, speciile de animale și plante dispar definitiv, de circa o mie de ori mai repede decât înainte de apariția omului pe Pământ. Se estimează că acest fenomen catastrofal este atât de intens încât deja se poate vorbi de cea de a șasea extincție întinsă la scară planetară după cea petrecută în urmă cu circa 65 de milioane de ani, cea în care dinozaurii au dispărut de pe fața Pământului. Marea diferență este că, spre deosebire de cele anterioare, extincția care este, deja, în curs, se produce din cauza unei singure specii: noi oamenii.

Avertismentele trecutului

Savanţii care studiază trecutul planetei au descoperit că, alături de modificările de climă, cel mai dramatic semn al unei viitoare catastrofe mondiale este dispariţia accelerată a unor specii de vieţuitoare. Şi asta pentru că, alături de „ceasornicul“ climateric mondial, există şi o ,,reţea” planetară a vieţii, compusă din absolut toate organismele, de la cele microscopice până la fiinţele cele mai complexe, inclusiv omul. Toate sunt legate într-un lanţ subtil, iar dispariţia uneia dintre „ verigi“ aduce după ea o serie de alte crize care, la fel ca în „principiul dominoului“, vor afecta întreaga planetă. Statisticile arată că, în timpurile noastre superindustrializate, dispar zilnic 40 de specii de animale şi plante, dintre care unele nici n-au apucat să fie inventariate. Iar dacă acest ritm se va menţine, în următorii 16.000 de ani Pământul va pierde definitiv 95 la sută dintre formele de viaţă ce-l populează astăzi. Poate că, raportaţi la viaţa unui om, 16.000 de ani par o eternitate, iar 95 la sută este doar o cifră. Dramatică, dar totuşi o simplă cifră. Iar pentru că, nu-i aşa, anul 16.000 este atât de îndepărtat, încât nu impresionează pe nimeni, la fel cum nici procentul amintit nu spune mare lucru. El devine însă mai uşor de înţeles abia atunci când aflăm că, în catastrofa planetară de la sfârşitul Perioadei Cretacice, acum 65 de milioane de ani, au dispărut în jur de 75 la sută dintre speciile vii care trăiau pe atunci. Este foarte posibil ca, în anul 16.000, omul să se mai numere încă printre cele cinci la sută specii supravieţuitoare. Dar absolut nimic nu ne garantează că şi civilizaţia umană va supravieţui viitorului dezastru, al cărui debut se derulează chiar acum, sub ochii noştri.

Al şaselea val

Viitorul cataclism planetar, despre care tot mai mulţi savanţi cred că va aduce viaţa terestră în pragul dispariţiei, nu este o ,,premieră” mondială: în istoria veche a Terrei au mai existat alte cinci ,,episoade” catastrofice. Studiile geologilor arată că prima criză planetară s-a petrecut cândva, la sfârşitul Perioadei Ordoviciene, în urmă cu 445 de milioane de ani. Pe atunci Pămîntul nu semăna mai deloc cu cel de azi: cea mai mare parte a suprafeţei aflate la nord de tropice era sub ape, din care ieşeau doar nişte insule de mari dimensiuni, pe care specialiştii le numesc Baltica,  Laurentia, Siberia.

Iar cea mai mare suprafaţă de uscat era Gondwana, în emisfera sudică, supercontinentul din care, peste foarte multe milioane de ani, se vor desprinde Africa, cele doua Americi, Australia şi Antarctica. Dezvoltată într-o climă temperată, viaţa se concentra în mediul acvatic, unde fauna era dominată de nevertebrate. Iar cele mai ,,avangardiste” vieţuitoare erau câteva specii de peşti primitivi. De curând, paleontologii au identificat urmele de fosile vegetale care atestă că, la finele Ordovicianului, plantele îşi începuseră deja cursa pentru cucerirea uscatului.

Dar la sfârşitul acelei Perioade mişcarea plăcilor tectonice a dus Gondwana lângă Polul Sud. Imensul uscat a fost acoperit de gheţuri, iar planeta a fost aruncată într-o lungă eră glaciară. A fost o catastrofă majoră, în cursul căreia au pierit cam 60 la sută dintre nevertebratele acvatice.

Următoarea criză planetară gravă a avut loc la sfârşitul Perioadei Devoniene, în urmă cu 360 de milioane de ani. În cea mai mare parte a ei, acestă perioadă a avut o climă caldă, care a adus după sine o adevărată explozie a vieţii. Oceanele şi mările erau un paradis al nevertebratelor, dar şi a nenumărate specii de peşti. Proveniţi din evoluţia acestora, primii amfibieni începu­seră deja să se aventureze pe uscat. Adaptate la viaţa pe uscat, plantele ocupau aproape toate suprafeţele continentale. Apoi, către sfârşitul acestor vremuri de expansiune, totul s-a prăbuşit. Într-un timp relativ scurt pe scara geologică, s-a declanşat o nouă serie de cataclisme telurice, care au schimbat, încă o dată, faţa întregii planete. Lor li s-a adăugat un lanţ de modificări climaterice grave. Rezultatul a fost exterminarea, într-un timp relativ scurt, a aproape 70 la sută dintre reprezentanţii acelei vieţi luxuriante.

Pe marginea prăpastiei

Criza planetară cea mai dramatică a avut însă loc la sfârşitul Permianului, în urmă cu 248 milioane de ani, când viaţa a fost pe punctul de a fi eradicată de pe Terra: atunci au dispărut peste 95 la sută dintre speciile de animale şi plante existente. Un dezastru major, pe care oamenii de ştiinţă îl pun pe seama unor mişcări tectonice infernale. Faţa uscatului s-a remodelat dramatic, fenomen însoţit de devastatoare erpuţii vulcanice, care au aruncat în atmosferă cantităţi uriaşe de cenuşă, vapori toxici şi gaze cu ,,efect de seră”. Toate la un loc au dus la modificarea dramatică a climei. Adică aproape exact ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Cu singura deosebire că acum ,,materialele” vulcanice aruncate atunci în atmosferă sunt înlocuite de sutele de tone de pulberi şi gaze expulzate în fiecare minut de industria umană.

Abia refăcută după acel dezastru cumplit, viaţa terestră a ajuns din nou pe muchie de cuţit, după alte 42 de milioane de ani, la sfârşitul Triasicului. Pe tot parcursul ei, această etapă geologică a fost una spectaculoasă, în care reptilele şi-au început marşul spre cucerirea planetei. Atunci au apărut primii dinozauri, dar şi ,,multituberculatele”, minusculii strămoşi, acum dispăruți, ai mamiferelor. Noul lanţ de catastrofe planetare s-a declanşat în urmă cu 208 milioane de ani, dar savanţii nu s-au pus încă de acord asupra cauzelor sale. Se pare că şi atunci componenta climaterică a fost deosebit de ,,activă”. Ceea ce se ştie e că uscatul a fost oarecum cruţat, iar cel mai mare număr de victime s-a înregistrat în mediul acvatic.

,,Armaghedonul” dinozaurilor

Ultima criză majoră din istoria planetei a fost cea de la sfârşitul Cretacicului, în urmă cu 65 de milioane de ani. Este ceea ce savanţii numesc extincţia de la ,,limita K-T”, dintre Terțiar și Cretacic, când Pământul şi-a pierdut cam 75 la sută dintre „locuitori“. Prin amploarea ei, nu a fost chiar cea mai gravă catastrofă planetară. Dar este cea mai cunoscută: a marcat dispariţia definitivă a dinozaurilor. Mult comentată, această extincţie a primit o paletă întreagă de explicaţii, mai mult sau mai puţin riguroase din punct de vedere ştiinţific. Cea mai nouă ipoteză, acceptată în general de savanţi, explică dramaticul măcel prin efectele globale provocate de ciocnirea Pământului cu un asteroid. Ipoteza pare a fi confirmată prin descoperirea unei mari cantităţi de iridiu în rocile din acea perioadă. Pe Pământ, iridiul este un metal extrem de rar. În schimb, s-a descoperit că el există, într-o cantitate mare în asteroizii şi meteoriţii care cutreieră prin sistemul nostru solar. Mai mult decât atât, la începutul anilor ’80 a fost identificat şi craterul rezultat în urma ciocnirii. Din calculele specialiştilor rezultă că obiectul ceresc care a provocat ,,Armaghedonul dinozaurilor” ar fi avut cam zece kilometri în diametru, cu aproape un sfert mai mare decât înălţimea Everestului.

,,Congelatorul” mamuţilor siberieni

Despărţite de mari intervale de „pace“ planetară, acestea au fost cele mai mari  catastrofe din ultimii 450 de milioane de ani. Între ele au existat alte câteva perioade de calamităţi, dar de mai mică amploare. Cele mai apropiate de zilele noastre s-au derulat în ultimul milion de ani şi au luat înfăţişarea unui şir de faze glaciare despărţite între ele prin perioade ,,interglaciare” mai blânde. Ultima glaciaţie s-a încheiat în urmă cu 10-12 mii de ani. Chiar apropiată fiind de zilele noastre, ea are încă nişte episoade neclare.  Spre exemplu, actuala Siberie avea pe atunci o climă mai dulce şi o vegetaţie îndeajuns de bogată, încât să întreţină turmele de mamuţi lânoşi care o cutreierau. Şi, bineînţeles, că ei nu erau singuri. Li se adăugau rinocerii lânoşi, turmele de bivoli şi de cai sălbatici, precum şi nişte cerbi imenşi, cu coarne lungi de 3,5 metri. Apoi, brusc, acolo s-a întâmplat ceva neobişnuit: mii de kilometri pătraţi de câmpie au fost acoperiţi cu sedimente aduse probabil de nişte inundaţii catastrofale. Ciudăţenia întâmplării constă în faptul că, într-un timp foarte scurt, au urmat geruri cumplite, care au îngheţat tun solul, pe o adâncime de mulţi metri. Iar procesul a fost atât de rapid, încât mamuţii au fost congelaţi instantaneu. Trupurile lor, descoperite adeseori în solul veşnic îngheţat, sunt conservate perfect. De parcă ar fi murit ieri-alaltăieri, mulţi au încă stomacurile pline cu iarba verde pe care abia o înghiţiseră.

Un viitor sumbru

Viitorul cataclism planetar prezis de oamenii de ştiinţă nu va fi, deci, un „unicat“ în istoria planetei. Dar, în felul său, el va fi totuşi o premieră. Peştii placodermi ori amfibienii care stăpâneau cândva lumea n-au avut absolut nici o vină pentru evenimentele care i-au trimis în neant. La fel ca şi dinozaurii, care n-au ,,chemat” asteroidul ucigaş. Nou este faptul că, de astă dată, omul este cel care va prelua „la pachet“  şi cu bună ştiinţă, rolul catastrofelor telurice, al megaerupţiilor vulcanice şi al muntelui căzut nitam-nisam din cer.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.