Aporisticon, sau mai bine zis Glosar de civilizații imaginare, este o colecție de povestiri science fiction gândite și construite de Mihail Grămescu și publicată de Editura Albatros în 1981 în colecția Fantastic Club.
O nebunie de proză science fiction! O vălurire magică într-un univers vălurit. Proze măiastre cu personaje stranii, cu situații stranii. O scxriitură sigură, de aur curat. Zile peste zile, noți peste nopți. Metafore-evenimente, metafore-istorii construiește Mihail Grămescu, unicul. Și asta îmi aduce aminte de istoria noastră cea adevărată, de prin toate timpurile, din 1989, din 1567, din 1490, din 2045, din 1650 și așa mai departe.
Uite, asta! 12 iulie 1918. Notă Internă. Comandatura Districtuală Militară Germană. Se interzic aplauzele publice când, pe Calea Victoriei, trec soldații români luați prizonieri. Citește cu atenție române, zice domnul Gogu. Domnul Gogu are vederi liberale dar n-a reușit să fugă împreună cu Regele și cu Brătianu la Iași. Face opoziție aproximativ pe muțește, la Gambrinus, la o halbă de bere, și îi înjură în gând pe trădătorii de țară din toate timpurile. Domnul Gogu e înalt, chel, poartă redingotă.
Îl poți zări la Ateneul Român, are și el un loc acolo, undeva în stânga, mai jos, ceva mai jos de ocupantul german. Ocupantul german are cizme lăcuite și o cravașă usturătoare și monoclu de argint. Ocupantul german nu-l ia în seamă pe domnul Gogu. Domnul Gogu e inofensiv. Nu e membru la Partidul Liberal. Tot zice că are relații cu niște liberali patrioți din Viitor dar nu-l crede nimeni. Dar uite că ei se întîlnesc la Atelierele Grivița Roșie, noaptea, de cum se închid porțile. Acolo se manifestă un inel cosmic despre care Jules Verne a scris într-un manuscris de-al lui care tot așteaptă să vadă lumina tiparului la Paris.
Inelul cosmic se activează instantaneu de cum se răcește ultima locomotivă. Fenomenul a fost studiat de Petre Popopescu dar nici un politician n-a vrut să audă de munca lui așa că Petre Popescu a murit într-un anonimat crunt, într-un azil de la marginea orașului. Domnul Gogu i-a găsit însemnările în podul casei unde le ascunsese o slujnică fugită cu un an în urmă tocmai în Englitera. Și unde zici că-s toate averile lor? Așa întreabă Lăscărică, comerciantul de stofe franțuzești, suflându-și nasul borcănat în batista-i cu monogramă fină. Domnul Gogu îi șoptește ceva despre Insulele Pacificului dar Lăscărică e cam surd, ce zici?
Stai să treacă tunurile germane și cavaleria, pedestrimea și ea, o ia la picior, stai nenicule, nu te grăbi, ce te grăbești așa, că, uite, dinspre Mărășești se aude zarvă mare, ai noștri atacă la baionetă! Astfel că, Aporisticon e de fapt un atac la baionetă executat impecabil de Mihail Grămescu! Înspre dauna aroganței ficționale a multora. Aroganţa sefistului dedat la acte de măreţie este fără îndoială o vulnerabilitate a lui aşa cum personajul său tembel nu are a se schimba în vâltoarea ficţională aceasta nefiind. Criticul desuet se va repezi încântat să se defuleze fecundând proasta construcţie pentru a naşte un simulacru de simţ critic.
Personajul sefistului român e, de cele mai multe ori, un produs hilar aparţinător evoluţiei el prealuminându-se sau preaîncărcându-se cu energii universale în construcţii hidoase care trec drept genialităţi pe la tot felul de eurocoane de doi lei şi prin tot felul de insule construite grabnic prin râvna unor ministeriali dedaţi delicioasei pupături a mâinii stăpânului. Personajul tembel cucereşte lumi cu osârdie sau are expectaţii filozofice şi trage la rindeaua filozofică trăgând preşul lui Hegel sau lui Kant dar făcând lecţie de conduită la Marx sau Sartre sau la alţi francezi care tocmai se înamoraseră de Moscova claie peste grămadă.
Dacă un Gurgu, un Hăulică, un Sterian, o Ana-Maria Negrilă şi un Dan Doboş îşi construiesc cu inspiraţie şi eleganţă structurile narative de profunzime e spre meritul şi superbia lor. Dar cohortele de scribnici de sorginte stalinistă sau trans-oceanică tropăie şi tropăie dând de lucru criticului desuet care, de pe turela tanchetei ruginite a criticii de promenadă decretează fie moartea SF-ului fie stagnarea şi lipsirea de stil. Scribnicii sunt răspândiţi peste tot. Îi găseşti în Iaşi, în Timişoara, în Bucureşti sau la Cluj.
Stau la pândă scribnicii ăştia şi pe urmă se aruncă-n front vrând să-şi pună-n mişcare personajul tembel în contra bunului simţ. Dar lumea e liberă de libertate aşa că săracii la minte bat redacţiile şi editurile cărând după ei furtuni cosmice de mucava şi prostioare despre SALVAREA PLANETEI ŞI ECOLOGIA TRIUMFALĂ sau, dimpotrivă, despre APOCALIPSELE TEHNOLOGIEI. Ce nu înţeleg scribnicii ăştia e că science fictionul nu e o literatură de serviciu şi că sunt în eroare iubindu-se cu ea, siluind-o.
Construcţia unui personaj e chestiune de fler şi de inspiraţie şi de aură. Dar SF-ul românesc geme de fantoşe şi de manechine de prost gust şi de tot felul de rataţi. Personajul tembel al SF-ului românesc prinde viaţă uneori şi se teleportează de colo, colo fiind când fan idiotizat de mecanismele manipulatorii ale economiei politicului fie falnic şi neiertător, grăbit fiind să dea luminii tiparului tâmpeniile pe care, cu aplomb, criticii desueţi se grăbesc să le tragă la rindea că altă ocupaţiune nu au, şomeri de lux ai culturii române.
Apocalipsa
de
Ovidiu Bufnilă
Navigatori de-ai noştri ne-au transmis semnale disperate. Au slobozit o tristă notă de jazz dintr-un trombon de sticlă. Nu găseau Africa. Zăreau doar sclipirea Mediteranei revărsându-se tumultuoasă în Oceanul Atlantic. Doar atât. Din când în când, dintre valuri, ieşea câte o pompadură argintie care cânta cântecele porcoase şi care tot chite să se drăgălească pe seară cu vreun matroz ca să pună la cale o nouă specie de fiinţe fabuloase. Vrăjitoarea Esmeralda, proaspăt întoarsă de la Congresul Mondial al Magicienilor, ne-a strîns într-o seară ca să ne desluşească ce şi cum în această cumplită chestiune. Au venit la întâlnire mai mulţi deputaţi şi senatori, gunoierii din nord, femeile despletite din clanul Gomero, fizicienii reformaţi din Huko, sticlarii hrăpăreţi din Fasinmo şi circarii din Gastrea. Toate fiinţele astea fabuloase se dădeau în vânt după poveştile vrăjitoarei deşi, potrivit unor surse care doresc să-şi păstreze anonimatul, mulţi n-o credeau pe Esmeralda. Aglaia Protopopescu plîngea în hohote după Europa şi America. Eu am vrut s-o consolez în fel şi chip, dar ea m-a făcut cu ou şi cu oţet şi mi-a spus, aşa, de la obraz, că-s nesimţit. Vrăjitoarea Esmeralda a adus cu ea un glob de cristal, ca să ne citească în el trecutul, prezentul şi viitorul. Ea a fost de părere că noi, cei din arhipelagul Adamville, vom rămâne singuri pe Pământ şi că vom da naştere unei rase superioare. Ne-a transmis chiar şi mesajul papei Urban, care, de când dispăruse Europa, zbura peste ape într-o fortăreaţă de cristal.
– Acum e momentul să tăiem din nou pensiile, zise Băse către Boc.