Arsenie Boca și Mircea Vulcănescu, personaje ale romanului “Noaptea de Sânziene”

Motto: “O lumină neînțeleasă îi scălda necontenit figura. „Am întâlnit un om extraordinar…Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice…Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la [călugărul] Anisie” (Stefan Viziru)

Dintr-o declarație scrisă de starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu care fusese la Sfântul Munte Athos după Sărbătorile Pascale din 1939: „Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim [la Sâmbăta de Sus] cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele [sociale], năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii deși nu eram preot” (ieromonahul Arsenie, 17 iulie 1945, Biroul Siguranței, Poliția orașului Râmnicul Vâlcea). La vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni.

În ce privește informațiile despre „Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile trimise în timpul războiului, fie au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditatera la Humanitas a primei jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae) martirizat în toamna lui 1989 de regimul polițienesc comunist. Nici în America, Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea sa „I live again”, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere persecuții din partea celor care deja îl închiseseră în trei rânduri fără nici o condamnare (o lună în 1945, vreo trei luni în 1948 și peste 14 luni în lagărul de muncă forțată și de exterminare de la Canalul Dunărea- Marea Neagră).

În anul centenarului nașterii lui Cioran observasem că Mircea Eliade a transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Emil Cioran ca profet al adevăratei sfinţenii, à propos de Mircea Vulcanescu”). Probabil de legendarul stareț (căruia filozoful Lucian Blaga îi spusese la Sibiu că „poartă căciula mitului”) atașatul cultural al Legației Române din Lisabona aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran cu care întreținea strânse legături.

Sigur este însă că cel ce avea să fie numit „Sfântul Ardealului” l-a cunoscut la București pe universitarul Mircea Eliade în perioada „Criterionului”. Incă din studenția sibiană (când a urmat Academia Teologică) fusese poreclit de colegi „Sfântul” din cauza vieții călugărești pe care o ducea. Pe atunci el citea cu mult interes articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat de asemenea în declarația ocazionată de prima sa întemnițare de după instalarea guvernului condus de Petru Groza: „Mă preocupa, studiind prin comparație mistica diferitelor religii superioare, ca să văz prin proprie experiență cât se întinde sfera voinței în domeniul vieții sufletești și biologice… Mă ajutau…și studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din București pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie de la București și-mi parveneau pe acestă cale”(Ieromonahul Arsenie, 17 iulie 1945, Biroul Siguranței, Poliția orașului Râmnicul Vâlcea).

Exilatul Mircea Eliade scria în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (M. Eliade, „Incognito la Buchenwald” , în rev. „Ethos”, Paris).

În romanul „Noaptea de Sânziene”, numele „Anisie” indică sursa de inspirație: Părintele „Arsenie”. La fel, „Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu, filozoful de mare onestitate angajat la un moment dat la Direcția Vămilor, cum își amintește Eliade în primul volum de Memorii. Numele personajului „Ciru” pare derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care Eliade scrie în romanul său că ar fi aflat de existența Părintelui Arsenie („Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară a călugărului Anisie.

După Eliade, părintele Anisie ar fi fost o dovadă palpabilă că există Timpul veșnic. În acest Timp trăiește Părintele Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că „spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunți și păcătoși…Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, „Noaptea de sânziene”). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest pământ” își jertfește viața pământească „ca eu să pot crede, spune Stefan Viziru, să mă pot mântui” (ibid.).

Este de-a dreptul remarcabilă previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibe Sfântul Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu”) în fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Cu puține zile înainte de a muri, filozoful Mircea Vulcănescu observase (în închisoare fiind) că „potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudo-cultura și-a întins tentacolele ca o caracatiță” (cf. Ion Constantinescu Mărăcineanu, în rev. „Memoria”, nr. 43). Amploarea pelerinajelor la Mănăstirea Prislop a ingrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”) încât s-a finanțat de la bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată printr-un volum scos de un angajat al Institutului de Istoria Religiilor condus „interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru al culturii.

După publicarea „Dimensiunii românești a existenței” unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de o surprinzătoare valoare metafizică. Alții l-au taxat pe filozoful creștin drept apologet al „imperialismului românesc” (Ion Călugătu, Șantierele literaturii, în „Scânteia”, nr.150, an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a numărat printre printre adepții „creștinismului cosmic românesc” de care scrisese prietenul său Mircea Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița comunistă.

Una din multele fațete ale romanului „Noaptea de Sânziene” (București, 2010, vol. I-II) cu simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice (adoptate de călugărul Anisie) poate sugera oarecum viziunea creștinismului cosmic schițat de Mircea Vulcănescu în marginea limbii și spiritualității românești de factură populară sau cultă. Semnificativă ar fi pe de-o parte valorificarea exilului ca drum de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la echinox. Pe de altă parte Eliade transfigurează cele petrecute în România transformată în „gubernie penitenciară” (cf.Virgil Ierunca), cam la fel cum prin arta cinematografică o tânără arsă în Evul Mediu pe rug era înfățișată simultan pe rugul în flăcări și pe o pajiște cu flori într-un decor paradisiac. Romancierul inserează și întâmplarea cu deținutul îngânând balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, de care aflase   când se afla la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca”).

Foști deținuți politic i-au povestit cutremurătoarele schingiuiri la care a fost supus prietenul său Mircea Vulcănescu: Torturat la un moment dat în aceiași serie cu filozoful îmbolnăvit de TBC în urma anchetelor din 1947, un fost deținut își amintea următoarea scenă: „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil…Cum trecea tocmai   prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (N. Crăcea, „Mărturii din iadul temnițelor comuniste”). Un alt întemnițat relatase cum filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii…Vina ? Au propagat idei retrograde”. Apoi vreo săptămână „aproape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (V. Maxim, „Imn pentru crucea purtată”, Ed. Antim, București, 2002, p.246; a se vedea și două mostre ale pseudo-culturii propagate azi : pritocirea maculaturii lăsată la vedere de torționari, fără nici cea mai mică trimitere la mărturiile victimelor, în articolul Ioanei Diaconescu, „Deținutul K9320, M. Vulcănescu”, în „România literară”, nr. 47/ 2005 și o cinică – sau doar stupidă – îmblătire de vorbe goale din textul lui Sorin Lavric, „Nevoia de martiri”, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).

În închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de 28/29 octombrie 1952, filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții. Ioan Ioanolide și-a amintit cum îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la închisoarea din Jilava și că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”( Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307).

Mircea Eliade transpune (într-o ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !” pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular.   (Același tip de dramatism îl regăsim și în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Despre lipsa individualizării călăilor sau Despre anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa”). În momentele finale, torționarul (fost prieten) Bursuc ar fi fost de față la moartea deținutului schingiuit. Numele acestui securist fost preot a fost astfel ales încât să facă trimitere la alternanța de alb și negru caracteristică blănii de bursuc. În romanul eliadesc nu doar prezența anchetatorului torționar în haine de preot impresionează. Asemenea prezență e intim corelată cu suferința fizică până la delir și cu faptul că însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului.

Eliade imaginează o anchetă/ spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice limită. În niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții discutând cu popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești. Răs-popitul Bursuc urmărește (ca si anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la „duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Petre Biriș (bătut cu ranga la tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de ocupație sovietică.

Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten, singurul lucru pe care-l află anchetatorul/torționar de la cel schingiuit metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea indrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).

Când J. P. Sartre scria că infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal comunist”. În opinia lui Mircea Eliade, problema fundamentală a cunoașterii omenești nu este decât transcendența (sacrul), care este și problema religiei. „Altul, celălalt – este, de fapt, obiectul” consemna M.Eliade în „Jurnalul portughez” pe 12 noiembrie 1942. „Altul” sau „celălalt” în viziunea unui comunist precum Sartre nu poate fi decât infernul sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea diabolicelor anchetări securiste.

Sinistrul personaj Bursuc este imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru” purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. În anul arestării lui Mircea Vulcănescu, faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în marginea „Dimensiunii românești a existenței” despre inexistentul „imperialism” al unei națiuni captive. Acest „procuror ideologic comunist” a instigat (prin „Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei Scriitorilor din Cișmigiu” (cf. Marian Popa, „Istoria Literaturii Române de azi pe mâine”, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II,   p.1093 și p.375). Din Rotonda Scriitorilor n-a apucat la vremea comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit (cum s-a spus în epocă) din pricina volumului „Mustul care fierbe” (1938).

Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1947 din închisoarea Aiudului sorei lui (care urma să aibe și ea parte de detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „…am făcut și progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară” (Mircea Vulcănescu, „Ultimul Cuvânt”, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i reunise atunci pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu, Cioran, Eugen Ionescu, Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu si alții.

Anchetatorului Bursuc, filozoful Biriș îi spune înainte de marea trecere că nimănui nu trebuie să-i fie frică de moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă răspopit și torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan fugit în Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind „Mai am un singur dor”, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte, a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29 noiembrie 1942).

Isabela Vasiliu-Scraba

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 8
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.