Artiştii între globalizare şi identitate românească

Muzeul Naţional de Artă a vernisat recent o expoziţie de proporţii, intitulată “Mitul Naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti”.

O istorie în imagini a spiritualităţii autohtone între 1830 şi 1930, într-o perioadă în care modernizarea României s-a produs într-un ritm incredibil, în care obiceiuri, arhitectură, pictură, muzică se îndreaptă dinspre Orientul otoman şi fanariot spre viziunea şi valorile occidentale.

Ideea unei asemenea manifestări expoziţionale de anvergură nu este lipsită de interes în momentul actual, în care identitatea naţională se află faţă în faţă cu o provocare majoră, globalizarea. Iar artele vizuale sunt poate cele mai în măsură să păstreze o justă măsură între vocea solo a identităţii şi glasurile reunite în corul general.

Întreprinderea trebuia din start să facă faţă la cel puţin două provocări. O organizare tematică ce nu avea în vedere în primul rând criterii estetice şi, în mai mică măsură, captarea interesului vizitatorului pentru o perioadă “istorică” ale cărei coordonate, şi spirituale, şi expresive, nu mai au foarte multe puncte comune cu zilele noastre.

Ion Theodorescu-Sion, Străjerii

Pentru amatorul de artă consecvent, numele artiştilor selectaţi sunt cunoscute, începând cu generaţia primilor “zugravi de subţire” şi terminând cu creatorii din primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Miza o constituia, din punct de vedere artistic, etalarea unor piese mai puţin cunoscute, rar sau niciodată prezentate până acum. Şi, în numeroase cazuri, organizatorii au reuşit, mai ales atunci când este vorba despre lucrările având ca subiect regii României din această perioadă sau despre compoziţiile care-şi trag seva din tradiţia ortodoxă, din bizaninismul asimilat şi filtrat prin propria personalitate, cu cele două nume de referinţă, Sabin Popp şi Olga Greceanu.

Începând cu generaţia paşoptistă, afirmarea identităţii este căutată de artişti în două direcţii: o istorie glorificând momentele de apărare a neamului, de cucerire a independenţei şi de creare a României Mari, cu accent pe simbolurile latinităţii, pe evenimente şi, pe linie de consecinţă, pe figurile marcante ale societăţii româneşti, şi un specific naţional “nealterat”, descoperit în viaţa satului.

Camil Ressu, Cosaşi odihnindu-se

Prima direcţie, mai accentuată în secolul al XIX-lea, a generat o numeroasă producţie artistică, de la “Ştefan cel Mare” sau “Uciderea lui Mihai Viteazul”, semnate de Constantin Lecca, la “Deşteptarea României” a lui Gheorghe Tattarescu şi “România revoluţionară” a lui Constantin Daniel Rosenthal, de la compoziţiile glorificând Unirea Principatelor, ale lui Theodor Aman, ca “Hora Unirii la Craiova”, la “Proiectul pentru stema ţării în timpul lui Alexandru Ioan Cuza” sau portretul “Doamna Elena Cuza” ale lui Carol Popp de Szathamari, pentru a le aminti pe cele mai cunoscute.

O secvenţă oarecum inedită pentru publicul larg este cea dedicată proclamării lui Carol I ca domnitor al României. Drumurile prin ţară ale noului domnitor, prilejuiesc compoziţii animate de suflul romantic, cum ar fi “Domnitorul Carol I prin ţară”, sau largul peisaj purtând întregul arsenal de însemne ale acestui curent în care se pierd personajele din “Vizita lui Carol I la Mânăstirea şi Cetatea Neamţului”, ambele semnate de Szathmari.

Constantin Daniel Rosenthal, Portretul lui Nicolae Golescu

Urmează, cronologic, Războiul pentru Independenţă, cu bine cunoscutele compoziţii ale lui Nicolae Grigorescu, la care se adaugă altele, mai rar expuse, cum ar fi “Bivuac” de Sava Henţia, “Bătălia de la Plevna” de Szathmari, sau o serie de lucrări semnate de Stoica Dumitrescu. Tuturor acestor teme li se adaugă figurile de seamă ale vremii, simboluri ale aspiraţiei de libertate, de independenţă, în portrete mai mult sau mai puţin sensibile, ca acela ale lui Negulici, Barbu Iscovescu sau Rosenthal, ori, venind către modernitate, Mişu Popp şi sculpturile lui Karl Storck. “Încoronarea Regelui Carol I, 1881. Către un stil naţional”, “Sinteza tradiţionalistă” şi “Arta Decorativă” sunt ultimele trei secvenţe ale expoziţiei.

În prima dintre ele se remarcă, în primul rând, portretele sculptate ale lui Carol Storck, cum ar fi cel al lui Carol I, şi creaţiile lui Ioan Georgescu, unul dintre sculptorii români împliniţi: “Portretul poetului V. Alecsandri” sau “Portretul lui D Bolintineau”. Se multiplică acum şi peisajele idealizate şi simbolice, ca “Vârful cu dor” al lui G.D. Mirea, şi portretele de ţărani, monumentalizate ca în “Ţăran din Gorj” sau “Ţărancă torcând”, de Sava Henţia. Tot în această secvenţă apar şi primele lucrări ale artiştilor cu adevărat moderni, şcoliţi în ţară sau la Paris. “Fete lucrând la poartă” de Nicolae Grigorescu aparţine perioadei influenţate de impresionism, ca şi “La izvor”, “În repaus” sau “La marginea cângului”. Este momentul în care artiştii caută esenţa sufletului românesc în lumea satului. Portrete de ţărani, pierduţi în peisaj uneori, prinşi în munci specifice, idealizaţi, ca la Grigorescu, Sava Henţuia sau Ştefan Popescu, transformaţi în imagini de carte poştală ilustrată ca la Emil Volkers, nefericiţi, dar pitoreşti ca la Nicolae Vermont, inundă arta românească. De reţinut din expoziţie lucrarea “De la apă” de Ştefan Luchian, un pastel plin de delicateţe şi construit cu o savantă economie de mijloace. Realităţii, fie şi idealizate, i se adaugă visul, simbolul, basmul, ca în “Cele 12 fete de împărat” de Ştefan Popescu, în care feeria se traduce şi printr-o cvasi-mondenă mişcare a tinerelor prinse în dans.

Sava Henţia, Doamna Davila cu fiul

Sinteza tradiţională este ilustrată cu opere semnate în cea mai mare parte de nume de prim eşalon ale primei părţi a secolului al XX-lea, de la Apcar Baltazr, aproape uitat, dar înnoitor la vremea lui, la Ştefan Luchian din “Fântână la Brebu” sau “La marginea satului”, de la ţăranii eroizaţi ai lui Camil Ressu din “Semănătorii” sau din “Înmormântare la ţară”, amintind pregnant de Courbet, la cei bătuţi de soartă ai lui Octav Băncilă sau la compoziţiile decorative, cu aluzii la Art Nouveau în serpentinarea punerii în pagină ale lui Ion Theodorescu-Sion. Francisc Şirato, la început de drum, semnează şi el compoziţii cu ţărani, dramatice, de cele mai multe ori, ca şi cele ale lui Tonitza din “În cimitir”. Frederic Storck creează acum alegoriile “Agricultura” şi “Industria”. Latura idilică nu lipseşte, ca în veselul “Interior ţărănesc” al lui Tonitza sau în graţioase portrete de tinere în port popular.

În sfârşit, ultima sală ne readuce într-un altfel de modernitate, una de substanţă estetică şi spirituală specială. Frescele pe gelatex ale Olgăi Greceanu propun personaje monumentale, hieratice ca în “Panou decorativ/ Bizantină”, compoziţii savante de naturi statice, în cazul “Recitalului de pian (după o poezie de Al. Tzigara Samurcaş)”, sau subiecte biblice, cum ar fi “Coborârea de pe cruce”.

Ion Theodorescu-Sion, Ţărani din Abrud

I se alătură portretele lui Sabin Popp, coborâte parcă din fresce de biserici bizantine, cu o rigoare a punerii în pagină şi a gamei cromatice mărturisind un talent foarte special, pe care, din nefericire, moartea l-a curmat prea devreme.

Desigur, din toată această enumerare lipsesc şi nume de artişti, şi multe titluri de lucrări. Ar trebui totuşi amintite frumoasele ţărănci a căror ţinută emană eleganţă şi demnitate, ale lui Francisc Şirato, personajele construite în pastă densă de Rudolf Schweitzer-Cumpăna, sculpturile lui Dimitrie Paciurea, cel care deschide calea modernităţii în această artă, sau cele ale lui Ion Jalea, Oscar Han…

Francisc Şirato, Vânzătorul de covoare

Expoziţia de MNAR este un capitol de istoria artei, oferit contemplării. Din păcate, nevoia de a ilustra o temă ţinând de istoria naţională a impietat uneori asupra calităţii lucrărilor. Este firesc. În orice parte a lumii, o selecţie de artă ce-şi propune să “discute” evoluţia vremii în care s-a născut trebuie să fie atentă în primul rând la subiectul literar, cel plastic rămânând uneori în plan secund. Este firesc şi pentru că în epoca vizată, publicul român de artă aprecia compoziţiile nu numai cu ochiul estetului, dar şi cu acela al implicării directe în viaţa societăţii şi cu dorinţa, chiar nevoia, de a-şi legitima identitatea într-un spaţiu mai larg, acela european. Aşa cum se întâmplă şi astăzi, chiar dacă modalităţile sunt cu totul altele.

În acelaşi timp, expoziţia oferă prilejul de a revedea şi de a contempla o selecţie de artă românească bogată, de a urmări evoluţia ei, de a înţelege mai adânc de ce plastica autohtonă a reuşit întotdeauna să-şi păstreze un glas distinct, chiar dacă, din păcate, puţin auzit în Occident.

Sabin Popp, Triptic religios

Un alt aspect ce nu trebuie neglijat este foarte bine gânditul şi realizatul catalog, important atât prin studiul introductiv, semnat de istoricul Lucian Boia, cât, mai ales, prin cele de specialitate aparţinând Monicăi Enache şi Valentinei Iancu. În plus, este prevăzut cu o ilustrare exhaustivă a expoziţiei şi cu un glosar de artişti extrem de util pentru public, în condiţiile în care istoria artei româneşti rămâne, în fapt, nescrisă.

Indiferent de posibilele rezerve sau de regretul de a nu descoperi în săli unele lucrări pe care le apreciezi în mod deosebit, manifestarea de la Muzeul Naţional de Artă este un eveniment expoziţional prin amploare şi prin seriozitatea demersului de cercetare şi de realizare muzeografică.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.