AUTIŞTII CĂRŢILOR (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Mai ales o scenă îi atrase cu putere atenţia: într-un ungher al tabloului cu olandezii de la malul mării, un băiat şi o fată nu lucrau câmpul şi nici nu se grăbeau undeva, asemenea numeroaselor alte figuri. Pur şi simplu se îmbrăţişau şi se sărutau, feriţi, e drept, de o salcie stufoasă, de orice privire indiscretă din partea contemporanilor lor. Doar că dacă aceia nu-i puteau vedea, în schimb îi privea cu insistenţă călugărul cruciat de pe peretele de vizavi. O privire rece şi neînduplecată îl făcea să nu se uite spre Golgota – care nu era nici ea prea departe de cadrul din care ieşise el -, ci tocmai spre aceşti doi copilandrii nevinovaţi hârjonindu-se ascunşi de frunzele unui copac. (Poate că nici nu era salcie arborele acela, a admis mai târziu paznicul.) Lucrurile se petreceau astfel, adică de aceea se uita călugărul ţintă spre cei doi tineri şi nu spre muntele sfânt, fiindcă aceasta era poziţia eternă a personajului şi, dacă ar fi privit spre Golgota, ar fi trebuit să-şi mişte capul, să se întoarcă aproape cu tot corpul spre dreapta. Aşa gândi paznicul la început, dar, pe urmă, remarcă uluit, tot mai uluit, că nici n-ar fi chiar atât de nemaipomenit să se mişte şi călugărul, odată ce tinerii se sărutau cu atâta dezinvoltură, iar celelalte personaje îşi schimbau şi ele mereu poziţiile după propria lor voinţă. Numai monahul stătea pironit în nemişcarea sa şi doar ochii îi erau vii, privind sever şi neîncetat spre cei doi olandezi micuţi. Nu era vorba de ură în acea privire, ci, mai degrabă, imposibilitatea de a-şi schimba atitudinea, imposibilitatea de a se uita altfel decât cu asprime, cu lipsă de îngăduinţă, cu un fel de groază şi blestem către cei doi tineri care se iubeau, care nici nu l-au observat şi care nu l-au văzut nici în timpul zilelor când sutele de vizitatori umpleau sala interpunându-se între tablouri, între figurile acelea diurn nemişcate, vieţuind între patru şipci încleiate în colţuri. Sau între ramele groase, aurite, bogat ornamentate. Tot aia… Ei nu l-au observat niciodată, preocupaţi fiind doar de propria lor dragoste în ascunzătoarea ştrengărească pe care şi-au găsit-o şi cu ajutorul căreia au izbutit să se izoleze de contemporanii lor şi, credeau ei, de toată lumea. Şi erau atât de mici în colţul lor de pe pânză, aproape acoperiţi şi de rama groasă dintr-un blondel complicat acoperit cu sculpturi, adevărate opere de artă la rândul lor, încât aveau şi ei dreptate atunci când îşi închipuiau că au toate şansele să treacă neobservaţi: cine se uită la toate personajele unui tablou atât de complex? (De ar face-o cineva, ar putea remarca uşor că lucrurile nu sunt întotdeauna identice nici măcar vreme de două zile consecutiv, că oamenii şi animalele de pe pânză şi-au mai schimbat peste noapte poziţiile, că igrasia de pe peretele unei case şi-a mai făcut de cap şi că – asta până şi oamenii aceştia atât de superficiali chiar că ar trebui să observe – locul unui ţăran a fost luat de fiul său, al altuia de către o bătrână şi că al treilea pur şi simplu a dispărut fără înlocuitor, bucata de pânză astfel eliberată ne mai oferind privirii decât un arbust lipsit de relevanţă¹. Şi, atunci, cum să nu-şi fi făcut tinerii noştri iluzii că ar putea trece neobservaţi?)

Călugărul bărbos, cu ochii aproape acoperiţi de pelerina întunecată, era înzestrat cu o arbaletă pe care o purta prinsă pe spate, cu o spadă la brâu şi cu o cruce în mână². Era singurul care nu se mişca dintre toată puzderia de personaje în neîncetată agitaţie, ele încercând parcă să recupereze timpul zilei, când erau obligate cu toatele să obosească în aceeaşi poziţie. Era nemişcat călugărul³ şi paznicul poate de aceea îl privea cu atâta insistenţă, singurul diferit de ceilalţi călugărul, singurul nemişcat chiar şi atunci când ar fi putut să-şi dezmorţească membrele; monahul era nemişcat, doar ochii îi priveau tot mai fix, mai neîndurător, spre cei doi tineri care habar n-aveau. Şi, pe urmă, încet, imperceptibil, începu să-şi schimbe şi el poziţia, dar nu întorcându-se spre dreapta, pentru a privi şi a se ruga la Muntele Sfânt, ci executând doar un fel de răsucire a corpului, mişcare exersată pentru scoaterea arbaletei din cureaua prinsă la spate. La început, nici paznicul nu realiză că se schimbă ceva în poziţia călugărului, i se păru doar că tabloul primeşte o altă perspectivă, că unghiul din care a fost pictat personajul s-ar fi modificat ulterior, un fel de anamorfoză, nimic nu părea că se mişcă, nimic nu părea că are de gând să-şi schimbe poziţia cu scopul de a face altceva decât făcea de atâtea sute de ani, de când pictorul şi-a semnat opera, blestemându-l în clipa aceea în încremenire şi glorie în încremenire. Păi, ce destin i se potriveşte mai bine unui călugăr? Şi de ce să rupă tocmai un monah această soartă, după ce a asistat impasibil atâta vreme la agitaţia tuturor celor din jurul său?

Şi parcă nu s-ar fi întâmplat nimic de când şi-a scos călugărul arbaleta de la spate, cei doi tineri continuau să se sărute, femeile să jelească la poalele crucii de pe Golgota, un domn arogant în armură plecă, zăngănindu-şi fiarele, în salonul vecin pentru a îngenunchea în faţa unei infante de o frumuseţe pe gustul unor secole de mult uitate, Hercule îşi desăvârşea – pentru a câta oară? – una dintre minuni (elev sârguincios, de aceea este dat mereu de exemplu), o ramă rămăsese goală încă de dinainte de a-şi băga paznicul capul pe uşă, doar un interior de încăpere trădând din ce secol a evadat locatarul din timpul zilei. Călugărul şi-a scos arbaleta, o potrivi în poziţie de tragere, îşi făcu cruce şi ţinti spre perechea ce se săruta ascunsă după ramurile stufoase ale sălciei… sau, mă rog, ale copacului respectiv, călugărul ţinti încet şi parcă fără să se mişte, de parcă de la început asta ar fi reprezentat tabloul: un călugăr cruciat ţintind în mod alegoric în cine ştie ce duşman al credinţei. Nimic nu s-a schimbat, nici măcar privirea din ochii călugărului şi abia după o vreme paznicului îi fu dat să vadă, cu groază, cum o ploaie de săgeţi s-a împlântat în pânza de vizavi, sfârtecând-o în dreptul sălciei… mă rog, a copacului stufos, ucigându-i pe cei doi tineri, ba chiar şi pe un ţăran, „victimă colaterală” ce a arat neştiutor de partea cealaltă a copacului.

„O pânză distrusă este o pânză distrusă” gândi paznicul şi-şi blestemă zilele că tocmai lui trebuise să i se întâmple să rămână în noaptea aceea în incinta muzeului. Săgeţile au rămas împlântate în pânză, astfel încât incidentul va atrage atenţia de la început oricui ar fi intrat în salonul unde atârnau de atâta vreme netulburate tablourile cu călugărul cruciat, olandezii de pe câmpul de la marginea mării, pelerinii şi femeile jelind lângă cruce. Se vor face anchete peste anchete şi va ieşi totul la iveală, totul în afară de adevăratul făptaş, pentru că nimeni nu va crede că un personaj de pe o pictură este în stare să arunce cu săgeţi într-o altă pictură, pentru că nimeni nu va fi dispus să-l asculte, atunci când va trebui să declare că…

Şi Paznicul mai observă cu groază că lucrurile nu s-au terminat, că fiorosul călugăr ţintea în continuare, metodic şi cu aceiaşi uitătură neîndurătoare, deşi lipsită de ură, distrugând tablou după tablou, sfâşiind pânzele cu săgeţile sale ascuţite şi lipsite de sens. Iar el, omul plătit să asigure securitatea valorilor de artă, comorilor inestimabile, după cum a învăţat mereu, până ce a ajuns să creadă şi el că acele pânze străvechi ar fi de folos pentru ceva, ba chiar că ar fi de neînlocuit, că ele s-ar situa peste banalitatea umană, tocmai el, paznicul, stătea pironit locului de un minut ori de mai multe ore, cu capul vârât în deschizătura uşii, privind la scena incredibilă în care un tablou a înnebunit şi-şi omora vecinii. Şi, în tot acest timp, paznicul se întreba cum ar fi mai nimerit să procedeze, cum ar putea scăpa cu basmaua curată din încurcătura asta blestemată. „Asta-i soarta poliţaiului, îşi spuse, pornindu-se tocmai atunci pe filosofat, să fie un leneş nemaipomenit şi un mare laş, să stea o viaţă întreagă într-un colţ de stradă, să se lase ocolit de toţi criminalii şi să intre în pensie cu cele mai favorabile recomandări întrucât în sectorul lui nu s-a întâmplat nimic deosebit, sau să fie un ţintaş grozav şi un om cu o inimă vitează, dar să aibă parte de un eveniment după altul şi fie să scoată prea repede pistolul şi să omoare criminalul, trebuind apoi să facă faţă la zeci de anchete, fie să scoată pistolul prea târziu, somând o dată în plus şi nemaiapucând să mai răspundă la nici o întrebare a unui superior sârguincios. Să fii paznic într-un mare muzeu, să n-ai nici o treabă cu spărgătorii, dar să asişti la o autodistrugere isterică a… nu-i bine spus <isterică>, mai bine <premeditată>… Dar cin’ să te creadă?”

Până la urmă, trebui să ia totuşi o decizie, îşi scoase pistolul din tocul încălzit de atâta vreme în mâna-i transpirată, ţinti profesional între ochii călugărului şi abia mai avu timp să vadă cum acesta, întors parcă de când lumea spre el, trimite în direcţia sa o săgeată, parcă ultima săgeată pe care o mai avea… parcă ultima… parcă…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.