AUTIŞTII CĂRŢILOR (69)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Restul s-a întâmplat repede, eu parcă nemaiparticipând la desfăşurarea acţiunii. Celălalt a deschis pumnul şi îmi arătă palma goală. Apoi l-a închis la loc şi eu încercam să surprind marginea şişului. Şi, într-adevăr, celălalt deschidea din nou pumnul şi şişul era acolo. Apoi, rânjind încântat, închidea pumnul şi la următoarea deschidere, cuţitul se făcea iarăşi dispărut. S-a jucat îndelung cu mine, iar eu nu mai ştiam decât că

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

„A fost, poate, ultima mea şansă”.

Când, în toiul distracţiei sale, celălalt a simţit şi el frigul venind de la uşa deschisă a vagonului şi s-a întors s-o închidă, ca scăpat dintr-un resort, am încercat să fug spre culoar, dar m-am întors brusc şi l-am împins spre hăul de afară. Celălalt , simţindu-mă, ca tot timpul, încă înainte de a apuca să prindă mânerul uşii, uşor aplecat spre ea, s-a întors spre mine, aşa că l-am nimerit din profil. I-am mai surprins reflexe de apărare – bărbuţa fremătându-i uşor, lamele ascuţite ieşindu-i din boturile metalice ale cizmelor, şişul din pumn îndreptându-se direct spre mine. N-a mai reuşit să-l arunce: recepţionând impactul loviturii mele, s-a dezechilibrat şi a căutat zadarnic să se mai prindă de bara uşii de urcare în vagon.

M-am întors la locul meu de lângă geam. După o nouă oprire a trenului, cred că la Sebeş Alba, urcă un individ foarte înalt, cu ochelari uşor fumurii, bine bărbierit şi emanând un afterspray puternic, un iz ce nu s-a diminuat de atâta vreme; purta un sacou maro cu o cravată maro peste o cămaşă albastră şi nelipsiţii ginşi.

Ţin minte că, de data aceea, înainte de Simeria, cel azvârlit din tren am fost eu. Totuşi, amintirea este desigur falsă: dacă aş fi fost eu cel căzut în gol, n-aş mai putea rememora acele momente. Şi nu le-aş mai putea povesti. Drumul este foarte lung şi gândurile se întind obosite. Dacă un lucru nu se poate întâmpla doar fiindcă amintirea sa ar fi imposibilă, înseamnă că doar memoria este cea care hotărăşte destinul. Eram cumplit de istovit şi-mi era lene să mă ocup de validitatea ipotezei. Prin cap, asemenea unui disc stricat, auzeam doar „A fost, poate, ultima mea şansă”.

Acceleratul se deplasa în ritmul molcom al trenurilor româneşti. În compartimentul de clasa întâi se aflau doar două persoane: inginerul Dan Adam, consilierul ministrului, adică eu, şi celălalt, de asemenea inginer, dar sătul de a fi slujbaş la stat, actualmente om de afaceri specializat în lucrări de hidroamelioraţii.

La Arad trebuia să cobor, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre uşa din spatele coridorului. Era capăt de linie. Pe peron mă vor aştepta, aferaţi, un şef local împreună cu şoferul său şmecher şi atotputernic. Toţi călătorii s-au îndreptat spre uşa din faţa vagonului. Doar celălalt s-a luat după mine.

O lună mai târziu, am fost la Baia Mare. Am călătorit noaptea. În cabina vagonului de dormit, tovarăşul meu de călătorie era înalt şi citea un volum de Bradbury.

Nu mai pot suferi să mă deplasez cu trenul.

– Da, spuneţi puţin derutaţi, probabil că toate astea nu au decât scopul de a ne face mai neîncrezători.

– Mai neîncrezători în ce?

– Mai neîncrezători în simţurile noastre…, în judecata noastră… La început obiecte pe care când le vedem, când nu le mai găsim unde le-am lăsat, obiecte încă pasive, ca să spun aşa, pe urmă obiecte care prind viaţă, se agresează între ele şi sunt gata oricând de a ne agresa şi pe noi… şi acum şi… şi aceste fiinţe… viaţa de o parte şi de cealaltă a oglinzii…

– „De a ne face mai neîncrezători” aţi spus? „De a ne înspăimânta”, spun eu. Asta vor să ne facă: să fim neîncrezători cu scopul de a ne înspăimânta! De a nu mai fi siguri de nimic!

– Am ajuns la etajul opt, spune cineva, mirat că în Turnul trei nu există la acest nivel, aşa cum te-ai fi aşteptat, un loc de discuţii şi de odihnă.

– Da, spune ghidul, suntem la etajul opt, dar nu la ultimul. De fapt, terasa de aici se află deasupra noastră.

– De aceea ne-aţi încurcat cu număratul etajelor?

– V-am încurcat?! Faţa ghidului mimează o mirare şmecherească.

– Etajul opt sau etajul nouă, ce importanţă mai are? Ei cred, probabil, că nu ne-au zăpăcit încă destul, că mai suntem conştienţi de ce parte a oglinzii suntem.

– N-au fost destule opt etaje? Mai trebuie să urcăm?! doamna în vârstă pare epuizată.

O senzaţie tot mai evidentă de nemulţumire se strecoară în voi – nu e numai neliniştea, „deruta” cum aţi numit-o, e ceva mult mai neplăcut, e pur şi simplu o stare proastă. Starea transmisă de ultima trăire ce tocmai v-a fost oferită? O stare tot mai proastă, în vreme ce urcaţi la ultimul(?) etaj (opt sau nouă?) al celui de Al treilea turn, la „terasa de deasupra”. O stare tot mai proastă amplificată poate şi de senzaţia că, în casa scărilor, parcă plutiţi duşi împotriva curentului. Duşi de ce? De cine? Şi mai cu seamă unde?

Doar blajina pereche în vârstă spune:

– Şi noi credeam… Poate peste terasa aceea mai este o terasă… Ni ne vom opri aici.

– Foarte bine, spune ghidul, vă vom recupera la întoarcere. Aici se mai poate!

Pe Cel de Al treilea turn

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.