AUTIŞTII CĂRŢILOR (92)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Meşterul din Lugoj nu era bogat. Avea un atelier destul de mic, o casă modestă şi, deşi câştiga bine cu marfa sa, muncea atât de mult pentru fiecare piesă încât treceau câteodată ani întregi până să reuşească să onoreze o singură comandă. Şi nu era nici deosebit de fericit: atunci când bogăţia nu te dă afară din casă şi când alţii, poate mai puţin înzestraţi, reuşesc cu mult mai puţin efort să realizeze câştig înzecit, sigur că încep şi discuţiile în casă. Până la urmă, l-a lăsat şi nevasta, iar el a continuat să lucreze în acelaşi ritm şi cu acelaşi spor, ajutat doar de câte un singur ucenic, ce şi acela se schimba destul de des, pentru că în alte ateliere traiul era mai uşor şi existau şi alte oportunităţi, mici comenzi sosite mai devreme. Şi nici nu era prea preţuit meşterul din Lugoj, fiindcă nu ştia să-şi aleagă muşteriii, accepta să lucreze pentru oricine se nimerea să-l solicite din clipa când termina, în sfârşit, o lucrare.

După ce încheia munca la un covor şi încasa banii – din care ştia că va trebui să trăiască multe luni, sau poate ani, până la o nouă vânzare -, închidea pentru trei zile atelierul şi pleca în oraşele şi târgurile din jur ca să vadă ce covoare se mai vând pe acolo. Se minuna cât erau acelea de simple, cât de mult cereau pentru ele negustorii, era uluit gândindu-se ce sume nedrept de mari câştigau unii dintre confraţii săi cu strădanie puţină, ba chiar din munca unor ucenici, fiindcă erau nenumărate covoare, carpete, draperii şi goblenuri atât de primitive încât orice novice în meserie le-ar fi putut ţese şi coase în câteva zile; se necăjea cât de nedreaptă e făcută lumea, apoi se ducea să-şi caute o femeie – cu care stătea o noapte. A doua zi îşi cumpăra materialele necesare pentru covorul următor şi se întorcea acasă. Şi, până să-i sosească noua comandă, se afla de acum cu munca de mult începută. De nu-i convenea clientului ceea ce apuca să vadă, n-avea decât să meargă la un alt meşter, treaba lui! Şi, până să se ivească un muşteriu destul de răbdător şi de bogat ca să poată plăti pentru un singur covor traiul meşterului şi al ucenicului pentru mai multe luni sau chiar ani, ţesătorul lucra şi bea. Nu se îmbăta niciodată atât încât să nu mai poată munci, însă e cert că toate covoarele sale au fost începute cu ulcica lângă războiul de ţesut. Din clipa când primea comanda şi se învoia asupra preţului şi a termenului, nu mai punea nici o picătură de alcool în gură şi nu mai ieşea cu lunile din atelier. Voia să fie cât mai punctual cu putinţă şi muncea pe brânci, dar mai niciodată n-a fost în stare să respecte nici măcar termenele convenite cu cei mai răbdători clienţi. Însă rezultatele muncii sale compensau, apoi, toate tărăgănelile.

Şi, totuşi, e ciudat cum faima meşterului ţesător din Lugoj n-a ajuns să treacă mult mai departe de cartierul unde locuia. Să fie la mijloc puţinele piese terminate şi valorificate? Greu de crezut! Ajunge să admiri şi numai una dintre ele pentru a vedea că te afli în faţa unei opere fără precedent. Să fie la mijloc proasta publicitate? Dar, în fond, covoarele, atâtea câte au ajuns la destinatarii lor, au fost călcate de foarte multă lume, chiar şi în locuri publice poposind câteva. Este, însă, adevărat că şi astăzi mai trăiesc bătrâni ce povestesc de acele piese extraordinare, dar că nici unul nu-şi aminteşte să se fi pomenit numele meşterului care le-a făcut. Ca şi în cazul unor şlagăre fredonate de mai toată lumea, fără a se mai cunoaşte cine le-a creat. Să fi fost de vină invidia confraţilor? Păi, covoarele au fost totuşi vândute şi văzute de numeroşi oameni, nimeni nu le-a distrus cu bună ştiinţă. Cum să-i fi stricat confraţii? Şi iarăşi, spun, azi nici măcar nu se mai cunoaşte numele acelui meşter din Lugoj, iar opera sa a dispărut roasă de molii, distrusă de incendii sau pierdută în cine ştie ce destinaţii necunoscute. Doar o singură piesă s-a mai păstrat: un covor de dimensiuni medii, capodopera. (Cu toate că nici acest lucru nu poate fi cu certitudine confirmat, de vreme ce nu mai avem alte exemplare pentru comparaţie…)

Cum s-a născut acest ultim covor – pentru că a fost ultimul pe care a reuşit să-l termine meşterul – reprezintă un amănunt lipsit de importanţă, un amănunt pierdut şi el de mult, o dată cu numele ţesătorului din Lugoj.

Într-o zi, vecinii îl descoperiră în atelier pe meşterul mort şi pe ucenic, pe ultimul său ucenic, cu minţile rătăcite şi mut. Băiatul, un copil de abia vreo cincisprezece ani, fu internat într-un ospiciu şi aici, încetul cu încetul, reîncepu să vorbească. Totuşi, trebuiră să mai treacă ani buni până să poată articula o propoziţie completă, iar ceea ce spunea era greu de priceput (fiindcă nu numai că stâlcea sunetele, dar mai şi folosea cuvintele anapoda). Cu puţin timp înainte de a muri, îi povesti unui tânăr medic interesat în studierea disfaziilor o istorie ce a fost reprodusă de doctor într-un protocol. Nimeni n-a luat în considerare această relatare mai mult decât drept o tipică declaraţie a unui schizofren.

Bietul om povestise că meşterul său, pentru prima oară, nu primise nici o ofertă pentru covorul început deja cu o lună în urmă. E drept, îşi amintea fostul ucenic, mai trecuseră pe la atelier câţiva posibili clienţi, însă unul dorise ceva de dimensiuni mai mari, altul pretinsese o anumită culoare, pentru a se potrivi cu mobila din încăperea destinată viitorului covor, al treilea ar fi vrut modelul văzut la domnul notar, de unde, de altfel, aflase adresa meşterului din Lugoj. Foarte frumos covorul notarului! Pe scurt, nu se găsise nici un amator pentru piesa începută, asta cu atât mai mult cu cât meşterul mărise din nou preţul, poate şi pentru că nu se mai despărţise de atâta vreme de ulcică şi nu-i trecuse amăreala ce-l cuprindea ori de câte ori se întorcea de prin târguri şi vedea mărfurile vândute de confraţi. Şi, cu toate astea, mai mult ca sigur că şi cu preţul s-ar fi putut înţelege cu muşterii, dovadă că, până la urmă, reuşi să angajeze lucrarea unui ofiţer.

Din clipa aceea, muncii ca de obicei, adică pe brânci, deşi de data aceasta n-avea un termen deloc presant. Ţesu din nou un covor cu două desene, pieptănat spre dreapta înfăţişând o scenă de vânătoare, pieptănat spre stânga un labirint. Însă ucenicul – fostul ucenic – pretindea că meşterul înnebunise, că nu mai era mulţumit de nimic din ceea ce făcea, că mai mult destrăma decât să pună noduri noi. Şi, într-o noapte, îi veni ideea năstruşnică de a situa în mijlocul labirintului (se afla de acum chiar la jumătatea covorului) – în loc de centaurul care devenise cu vremea marca sa – însăşi Moartea. Moartea cu coasă şi rânjind, o moarte măreaţă cu o pelerină de hlamidă, de parcă ar fi fost o împărăteasă. Rareori reuşise ucenicul s-o contemple, fiindcă meşterul prefera să pieptene covorul în cealaltă direcţie, ori de câte ori nu se afla singur, oferind privitorilor doar scena de vânătoare. Dar era evident că aceasta îl interesa tot mai puţin. Era preocupat doar de labirint, vorbea singur, se enerva şi atunci strica din nou şiruri multe, blestema şi apoi implora, terminând cu a discuta cu Moartea care trona în mijlocul tabloului ce se năştea. Apoi, peste câteva săptămâni a ajuns să nu-i mai pese de prezenţa ucenicului, nici nu-l mai observa, vorbea în continuare de unul singur, iar băiatul, căruia i se făcea tot mai frică să rămână noaptea cu meşterul, îl auzea pe acesta implorând Moartea să-l inspire să facă în viaţă, în sfârşit, ceva desăvârşit, un covor cum n-a mai fost altul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.