AUTIŞTII CĂRŢILOR (93)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Şi, într-adevăr, declară fostul ucenic medicului, iar acesta notă totul în protocol, într-o noapte Moartea i-ar fi răspuns meşterului. Băiatul văzuse totul şi auzise totul şi de atunci i-a dispărut glasul, deşi o vreme mai putuse îngăima câteva cuvinte, reuşind să se facă înţeles prin semne când era trimis după ale gurii până la băcănia din colţ. Cu altcineva în afară de băcan nu mai „vorbise” de atunci niciodată, până la relatarea făcută doctorului. Moartea i-ar fi spus meşterului că îl va ajuta să ţese un covor mai grozav decât s-a ţesut vreodată pe pământ.

– Dar când? voi să ştie omul. Cât să mai aştept?

– Nu te grăbi, i-ar fi spus Moartea. Nu te grăbi! Vreme e destulă! Vei avea zeci de alte comenzi, vei avea din ce trăi, dacă vei voi, o vei putea duce chiar regeşte. Am să-ţi trimit medici şi avocaţi, generali şi consilieri să-ţi ceară favoarea de a le ţese câte un covor. Nu te grăbi cu acesta, pentru că atunci când îl vei termina, te voi lua!

Veniră, într-adevăr muşterii, spuse tânărul, mai numeroşi şi mai importanţi clienţi ca oricând. Fiecare oferea mai mult decât cel de dinaintea sa, comenzile erau atât de avantajoase încât ucenicul aproape că ar fi putut face el singur cea mai mare parte a lucrului, meşterul n-ar fi trebuit decât să-l supravegheze şi să-i înceapă rândurile. Şi ar fi putut să mai angajeze şi alţi ucenici. Ar fi putut să termine două sau trei, sau şi mai multe lucrări deodată. Ar fi putut câştiga în puţină vreme atât cât n-a câştigat în întreaga sa viaţă. Ar fi putut, în fine, deveni celebru, întrucât ultimul muşteriu, fusese coşcogeamite generalul de la Curtea de la Viena, iar Excelenţa sa îi comandase un covor uriaş chiar pentru Schönbrunn. Dar meşterul refuzase tot. Şi cu cât fuseseră comenzile mai avantajoase, cu atât respingea mai rece orice discuţie. Nu-l mai interesa decât capodopera, covorul început pentru un biet locotenent (care, între timp, pierduse deja banii la cărţi şi care, deci, era şi el interesat să amâne cât mai mult comanda lansată.)

Nu, meşterul nu era deloc obligat să termine comanda aceea, însă nu se putea abţine. Nu mai dormea nici nopţile, adăuga mereu noi meandre la labirintul unde a închis Moartea şi, spunea fostul ucenic, n-ar fi fost exclus ca meşterul să-şi fi făcut socoteala că va fi în stare să facă un labirint atât de perfect încât nici măcar Împărăteasa cu coasa să reuşească să se descurce prin el. Era deja oricum nebun meşterul, nebun de legat, însă lucra mai bine ca oricând, scena de vânătoare se profila a deveni cel mai grozav lucru făcut de el vreodată.

„Când va fi gata? Când va fi gata?” mormăia meşterul încontinuu, uitând, încetul cu încetul, cu totul de mâncare şi de somn. „Când va fi gata?”

Şi termină covorul.

Adică aproape că-l termină. Pentru că atunci când înnodă ultimul fir, Moartea se desprinse din desen şi începu să alerge prin labirint, iar meşterul râdea, râdea de se prăpădea. Măsluise: închisese ieşirea din margine. Dar, în felul acesta, covorul nu era nici terminat şi nici desăvârşit. O înşelăciune rămâne doar o înşelăciune. Ce capodoperă e asta? Făcu şi ieşirea spre margine.

Cât timp Moartea căuta drumul pe unde să poată fugi din centrul covorului, meşterul putea admira partea cealaltă – vânătoarea. Unde era totul: şi frumuseţe, şi măreţie, şi culoare, şi simbol. Se afla o lume întreagă acolo şi totul parcă prinsese contur abia atunci când terminase el cu adevărat şi labirintul. Când îl deschisese.

Apoi… Apoi Moartea reuşise să iasă din desen, meşterul îşi duse mâna la inimă şi căzu pe spate. Ucenicului îi pieri, pentru câţiva ani, graiul de tot, iar minţile parcă i s-ar fi rătăcit în labirintul meşterului. Abia peste zece ani îşi reveni suficient pentru a putea povesti toate astea. La douăzeci şi cinci de ani muri de pneumonie. Cel puţin aşa scrie în acte.

Covorul fusese refuzat de ofiţer. Din centru lipsea minotaurul cu care începuse să se obişnuiască lumea pe desenele ţesăturilor meşterului din Lugoj. Municipalitatea aşternu covorul în antecamera unui birou de la prefectură. Nimănui nu-i trecu prin cap să pieptene şi invers firele spre a scoate la iveală scena de vânătoare, acea capodoperă a capodoperelor.

În timp ce aşteptau să le vină rândul, petiţionarii obişnuiau să-şi umple vremea urmărind desenul labirintului de pe covor. Nici unul nu reuşise vreodată – până când era poftit în birou – să ajungă până în centrul desenului, acolo unde nu se mai găsea nimic.

– Nu cumva vi s-a părut că şi meşterul ţesător ar fi semănat cu acel domn Dan Adam? Vocea e ironică, chiar obraznică! Nici chiar moartea nu vi s-a părut a fi fost…?

– Dacă e să fiu sinceră, ucenicul mi s-a părut a fi fost…

Noroc doar că discuţia o ia pe un alt făgaş:

– Da, spune cineva, marile performanţe nu pot fi apreciate la justa lor valoare decât de către marii cunoscători în materie.

– Într-adevăr. N-aţi observat cât de indiferent călcau toţi clienţii notarului pe capodopera aceea a meşterului din Lugoj?

– Da, repetă aceeaşi voce, perfecţiunea nu poate fi apreciată la justa ei valoare decât de către marii cunoscători în materie. Chiar şi pentru mine, căruia îi place atât de mult muzica simfonică, chiar şi pentru mine, între o interpretare a unui geniu şi cea a unui simplu profesionist nu prea există diferenţe.

– Asta pentru că nu sunteţi decât un amator?

– Ce vreţi să spuneţi? îşi încordează vocea primul.

– Exact ceea ce aţi spus şi dumneavoastră. Şi eu mă uit la o pictură modernă ca pisica la perete, cum se zice la noi. Şi nu pot aprecia nici alte performanţe atât de…

– Pentru marele public, aşa cum suntem noi, scara aprecierilor nu vine din realizarea propriu-zisă, ci doar ca urmare a reclamei.

– Veţi vedea că, după experienţa zilei de astăzi, dumneavoastră veţi putea fi un ghid al valorii, al frumosului! Iar lumea se va lua după aprecierile voastre! Felicitări! strigă ghidul şi dă impresia că e sincer, că nu doar rosteşte o replică din scenariul său profesional. Aţi reuşit! Aţi ajuns până la Ultimul etaj al Ultimului Turn! Felicitări!

Simţiţi un entuziasm care parcă vă şterge cu buretele toată oboseala. Sunteţi serviţi cu câte o cupă de şampanie şi ciocniţi voioşi. Nu mai sunteţi nici obosiţi, nu vă este nici foame, parcă aţi fi ajuns în al nouălea cer. O stare de libertate, asemănătoare fericirii, vă face pe toţi să zâmbiţi în vreme ce admiraţi panorama într-adevăr minunată aprinsă de apusul de soare. Ghidul vă lasă cât că lasă să savuraţi momentul, dar se uită din când în când la ceas. Până şi aceste clipe sunt prevăzute şi fac parte din programul comandat. Aşa că, tot conform protocolului, vă roagă să fiţi atenţi, să luaţi loc pe scaunele pregătite – „aici nu avem fotolii, aici avem scaune pentru lucru!” – şi vă roagă să completaţi un chestionar destul de cuprinzător în legătură cu cele pe care le-aţi trăit în acea zi. De exemplu: „Ce vă aduceţi aminte din cele văzute la Etajul al treilea din Primul turn?” Sau: „Cum vă explicat faptul că Zenon a intrat în rezerva unde se afla medicul?” Sau: „Puteţi găsi o explicaţie logică pentru obiectul care i-a cauzat moartea bietului cumnat al lui Branici, domnul Dan Adam?”. Alte întrebări se referă la: în ce măsură sunteţi de acord – după o scală precisă de la 1 la 10 –cu câte un personaj dintre cele întâlnite. Mai sunt şi itemi care vă solicită o continuare la anumite întâmplări la care aţi fost martori. Şi itemi în legătură cu o autoapreciere în urma experienţelor trăite. Completaţi hârtiile şi treptat starea de beatitudine se topeşte. Până acolo încât, rând pe rând, puneţi pixurile la o parte, pur şi simplu nu mai aveţi putere să mai completaţi acele chestionare. „Nu-i nimic, spune ghidul, parcă obişnuit cu asemenea refuzuri, poate e chiar mai bine aşa. O să luaţi aceste documente cu dumneavoastră şi o să le completaţi în linişte acasă. Între timp, impresiile vi se vor limpezi. Nu, nu aceste hârtii, pe acestea vă rog să le lăsaţi pe mese, veţi primi un alt set pe care să-l luaţi cu dumneavoastră.”

– De ce alt set?

– Fiindcă ne interesează şi cum gândiţi acum „la cald” şi în ce măsură vă veţi menţine afirmaţiile după ce veţi avea timp să gândiţi mai mult la cele pe care le-aţi trăit azi. Mai ales că în clipa asta sunteţi şi obosiţi. Acum vom coborî şi vă voi conduce spre ultima trăire: cea din afara meterezelor. După care veţi primi câte o servietă, domnii şi o poşetă, doamnele în care veţi găsi documentele de întoarcere acasă, un mic pachet alimentar, hârtiile acestea şi… şi câte o surpriză personalizată cu totul excepţională. A, şi înainte de a ne despărţi, va avea loc şi cina de gală împreună cu toate grupurile care – ca şi dumneavoastră – au parcurs astăzi acest itinerar până la capăt.

– Dar n-am văzut alte grupuri, mai are cineva puterea să observe.

– Minunat! Asta înseamnă că am reuşit fiecare grup să ne ţinem întocmai după orarul prevăzut. Însă la cină veţi putea să schimbaţi impresii şi cu oamenii din celelalte grupuri.

Vă cuprinde o stare de maximă oboseală, încât credeţi că drumul atât de uşor de coborât nu se termină niciodată. Vă prelingeţi în curte şi, printr-o uşă lăturalnică ajungeţi în…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.