Avignon 2013 – ediţie de adio!

Interesul festivalurilor – al marilor festivaluri – consistă în faptul că s-au constituit în rituri ciclice, care revin anual asemeni sărbătorilor ateniene ce, în fiecare toamnă, reuneau cetatea şi locuitorii ei pentru a se confrunta cu operele unui Sofocle sau Euripide, a le da premii, a întrerupe ritmul cotidian al existenţei şi a permite astfel o „reînnoire” a legăturii sociale în sânul comunităţii. Festivalul de la Avignon, ajuns la a 67-a ediţie, deţine în peisajul francez o funcţie înrudită, cel puţin în lumea teatrului: el marchează sfârşitul unui an de lucru şi produce încărcarea spirituală indispensabilă continuării. În acest sens, festivalul se constituie în ocazie de a-ţi oferi o vacanţă superioară, o îndepărtare de cultul zilnic al muncii eficace şi o perspectivă de reabilitare a energiilor spirituale.

Cele două Festivaluri, “In” şi “Off”

De la un sat la altul în regia lui Stanislas Nordey

Festivalul de la Avignon nu aparţine acelui cerc ce reuneşte marile festivaluri muzicale, festivaluri ale marii burghezii intelectuale, Salzburg, Aix-en-Provence, Glyndeburne, Spoletto – unde preţurile spectacolelor sunt extravagante şi mondenitatea domneşte. Nu, aici normalitatea se impune. Normalitatea participanţilor ca şi aceea a spectatorilor. Avignon-ul e popular şi impur. Festivalul central constituie un nucleu prim în jurul căruia se aglutinează sutele de spectacole ale ceea ce se numeşte festivalul “off”: masa informă ce malaxează propuneri de calitate, originale cu cele mai kitsch reprezentaţii sau cele mai vulgare! Spectatorul obişnuit al “off”- ului îşi are însă reperele sale, ştie să asculte rumoarea generală, nu se pierde în haosul general! El se regăseşte!

Curtea de Onoare de Jerome Bel

Cele două festivaluri, “in” şi “off”, îşi sunt necesare, căci primul impune o arhitectură ce serveşte de nucleu fondator, de orizont explicit pentru protagoniştii teatrului, în timp ce multitudinea “off”- ului introduce această agitaţie policromă şi carnavalescă ce dă oraşului o dimensiune ludică, intens festivă. Două festivaluri devenite complementare!

Nicolas Bouchard şi Judith Henry în Proiectul Licurici

Anul acesta, ritualul s-a confirmat, dar pe fond de fractură simbolică. Tinerii şi neaşteptaţii directori numiţi acum zece ani, Hortense Archambault şi Vincent Baudriller, îşi încheie mandatul. Ei au devenit liderii autoritari şi originali ai Avignon-ului în anul 2003, an al marii rupturi care a determinat, sub influenţa unei mişcări protestatare a oamenilor de teatru, anularea festivalului. Neintimidaţi de această situaţie conflictuală, debutul strălucit le-a fost marcat de invenţia unui nou dispozitiv de conducere, frecvent criticat, dar şi egal apărat. Ei decid să îşi afilieze la fiecare ediţie un „artist asociat”, un artist ce se identifică explicit cu o anumită direcţie estetică, dar şi artist ce poate extinde sfera selecţiei şi da o „culoare” proprie fiecărei ediţii. Primul a fost Thomas Ostermeier, regizor german ce prelua atunci, în 2004, direcţia celebrei instituţii “Schaubühne”. El a confirmat pertinenţa modelului original instaurat de tinerii responsabili ai festivalului! Furtuna se va declanşa în anul viitor, 2005, când sub impactul lui Jan Fabre, coregraf deliberat provocator, selecţia propusă deruteză, surprinde, produce entuziasme şi totodată respingeri violente. Criza atinge paroxismul! Festivalul se divizează, soliditatea îi e periclitată! Eu însumi particip, cu un prieten, Bruno Tackels, la acest conflict publicând un volum, “Cazul Avignon 2005”, ce răspundea polemic acuzaţiilor „reacţionare” ale unui fost intelectual de stânga, Régis Debray, reunite în “Sur le pont d’Avignon”… Această confruntare, din fericire, nu s-a soldat cu decapitarea noii direcţii ce va continua să-şi exerseze atributele apărând proiectul de reînnoire a festivalului. Ei descoperă artişti, explorează peisaje teatrale puţin frecventate, ca, de exemplu, acela flamand, instaurează cicluri de dezbateri, “Teatrul de idei”, care vor suscita un ecou şi vor influenţa publicul francez. Un festival puternic, agresiv, voluntarist – iată spiritul acestor zece ani!

Rausch, pus în scenă de Falk Richter şi Anouk Van Dijk

Ediţia 2013 s-a plasat sub semnul simbolic al inaugurării unei construcţii, dorită, imaginată şi realizată de Hortense Archambault şi Vincent Baudilller, la “FabricA”. E vorba de un spaţiu de lucru ce permite pe de o parte regizorilor să-şi repete spectacolele în condiţiile proprii celebrului loc emblematic, Curtea Palatului Papilor, iar, pe de alta, festivalului să programeze reprezentaţii într-o clădire recentă şi astfel să-şi extindă resursele tehnice şi artistice de care dispune. Evenimentul l-am urmărit în mijlocul delegaţiei oficiale în frunte cu ministrul Culturii, care se felicita de reuşita acestei iniţiative pe vremuri de criză. Grupul azi celebru, “Grupul F”, a animat un spectacol ce alia imagini virtuale şi focuri de artificii, dând astfel evenimentului o dimensiune intens festivă. Sub ochii încântaţi a unui public imens, Avignon-ul îşi confirma vitalitatea.

Incandescenţa verbului, imagini virtuale şi focuri de artificii

Cu Ping Pang Qiu, Angelica Liddell denunţă crimele dictaturii chineze

Pentru 2013, s-a instaurat o bizară coabitare a doi „artişti asociaţi”, Stanislas Nordey, regizor francez reputat, dar frecvent contestat, şi Dieudonné Niangouna, artist din Congo – Brazaville. Universurile le sunt distincte, personalităţile de asemenea, dar era evident că, la ora separării, Baudriller/Archambault voiau să-i reunească în numele unor afinităţi estetice şi politice pe care nu intenţionau să le sacrifice. Pe cât de pertinentă mi s-a părut a fi alianţa cu un singur artist asociat, pe atât de problematică este o soluţie bicefală ca aceasta, de altfel deja de două ori utilizată cu o reuşită tot atât de incertă! Disparitatea între Nordey şi Niangouna de la început mi-a apărut ca fiind flagrantă, dar ea a permis totuşi extinderea evantaiului de propuneri: pe de o parte, cultul antic pentru un teatru de text, pe de alta revelarea spectacolului african modern. Program variat, dar fisurat!

Avignon, Curtea de onoare

Deschiderea a avut loc în Curtea Palatului Papilor cu textul lui Peter Handke, “De la un sat la altul”, poem dramatic pus în scenă de Nordey. Regizorul îşi regăseşte aici resursa originară a teatrului său, căci el a debutat strălucit graţie acelui „teatru al limbii”, impus de Pasoli, şi căruia Nordey, cel dintâi, i-a descoperit expresia scenică adecvată: el l-a tratat ca un teatru al cuvintelor fără nici un imperativ de intimitate sau constituire a unui univers, teatru al exaltării discursului. Nordey a avut atunci, acum douăzeci de ani, intuiţia a ceea ce se numeşte „adresa directă”: interpreţii se apropie de marginea scenei şi de acolo proiectează textul în direcţia publicului. Acest mod de a construi relaţia între scenă şi sală va deveni marca identitară a lui Nordey, care, din păcate, a sfârşit prin a-i deveni prizonier. Infinita melopee a lui Handke îi oferea o ocazie unică de a reînnoda cu energia pasoliniană a debuturilor, dar el nu mai are puterea de altădată, nici energia de atunci. Spectacolul, lung, părea un remake de altădată pentru spectatorul ce acum eram. Iar textul lui Handke, pletoric şi complezent, nu făcea decât să-mi crească admiraţia pentru economia lui Beckett sau vizunile lui Ionesco. Acest „poem dramatic” ce are înrudiri cu acea forma rară şi particulară care e „oratoriul” nu şi-a descoperit împlinirea în spectacolul inaugural de la Avignon.

Afişul expoziţiei de sculptură feminină

O iniţiativă particulară, originală a marcat această a zecea ediţie. Fiecare artist asociat sau artist important pentru perioada scursă a colaborat, pentru o singură seară, cu un spectacol sau o propunere personală. Ciclul a debutat cu o reprezentare a celebrului roman “Orlando” de Virginia Woolf, care, precursor al celebrelor discuţii actuale în jurul problematicii genurilor, “gendre”, urmăreşte evoluţia unui personaj, când fată, când băiat, de la epoca elisabetană până azi. Robert Wilson l-a montat cu geniu, Cassiers cu subtilitate. O tânără interpretă, alternând jocul la persoana I şi la persoana a III-a, urmăreşte firul istoriei asemeni unei cititoare ce are iluminări, face întreruperi, stagnează. Un voiaj de lectură materializat graţie unei rafinate actriţe discrete! O încântare!

Drums and Digging în regia lui Linyekula

Acum trei ani, festivalul ne revela o personalitate unică, Angelica Liddell. Actriţă şi autoare, regizoare şi dansatoare, ea propune spectacole autobiografice, dar nu atât o autobiografie a evenimentelor, cât una a relaţiei sale violente cu lumea. Şi de data aceasta, în “Tot cerul pe capul meu”, Angelica Liddell, după câteva scene şoc de debut, se lansează într-un discurs imprecatoriu contra lumii, amestec de revoltă şi disperare, de refuz cinic al sentimentelor şi de apel la iubire. Angelica Liddell devine un personaj ieşit parcă dintr-un poem de Rimbaud, pe care, auzindu-l mai mult decât citindu-i vorbele, îl putem înţelege în sfâşierea sa. Liddell, ca marii poeţi, are o voce… şi literară, şi personală. Ea răsună adânc în mine, reverberaţie îndelungă a dificultăţii de a exista, clamată cu un curaj fără seamăn! Un al doilea spectacol l-a consacrat decepţiei resimţite după perioada „maoistă” care a condus-o în China, unde a descoperit dramele provocate de celebra „revoluţie culturală” ai cărei partizani fervenţi s-au agitat ani de zile în mondenele saloane pariziene. Revenit recent din China, am înţeles amărăciunea deziluziei a cărei intensitate nimeni nu reuşeşte să o formuleze mai fervent ca ea. Anglica Liddell e o torţă ce se calcinează sub ochii noştri, o flacără ce se consumă fără rezervă nici protecţie.

Decada neliniştii noastre

Kabaret Warszawski, în regia lui Krzysztof Warlikowski

Alţi artişti invitaţi au prezentat mărturii de afecţiune: Ostermeier, un film despre un regizor asasinat, ai cărui ucigaşi nici azi nu au fost găsiţi. A nu admite înfrângerea, a continua ancheta a ceea ce propune acest regizor incandescent! Peter Brook a fost prezent cu filmul “Pe un fir”, unde dincolo de exerciţii mai vechi, cunoscute, el conclude printr-o invitaţie filozofică decisivă în timpurile actuale: să ajungem la calm, să fim calmi, să ne regăsim în el. Într-o lume superficială, a vitezei şi nervilor, lecţia lui Brook capătă un sens polemic. Marthaller a reunit cântece de altădată pe care actorii săi le joacă şi le murmură cu o melancolie pe care doar el singur reuşeşte să o producă. “King size”, picătura de emoţie în actualul pesimism generalizat, ar fi bine venit în 2014 la Sibiu.

N-am văzut “Sheda”, spectacolul de cinci ore al lui Dieudonné Nianguna jucat undeva departe, într-un loc magic, la Cariera Boulbon. A propune o reprezentaţie de o asemenea anvergură într-un spaţiu pe care, ca spectator, nu-l poţi părăsi e o formă de orgoliu căreia i-am rezistat. Părerile nu s-au constituit într-o unanimitate afirmativă sau opusă, ele au rămas indecise, probă că acest pariu excesiv a rămas indecis. În schimb, un alt artist african, Faustin Linyekula, a semnat un amestec de teatru, dans şi muzică: “Drums and digging”. Spectacol trist despre o Africă unde autorul renunţă să spună „poveşti” căci ele sunt întotdeauna poveşti de moarte şi ruină, poveşti pe care vrea să le uite. Şi pentru a le uita, caută un remediu în tristeţea cântecelor şi a mărturiilor… nu un spectacol al revoltei, ci unul al resemnării lirice. Un balsam!

Regizorul Olivier Py, viitorul director al Festivalului de la Avignon

Cel mai reuşit eseu rămâne “Projet luciole!” (Proiectul licurici), semnat de filozoful Nicolas Truong, ce se inspiră din metafora pasoliniană “a licuricilor”, echivalent poetic al acelor iniţiative izolate, personalizate ce se consacră ameliorării lumii fără a căuta o schimbare completă, utopică a ei. În această recunoaştere pasoliniană a importanţei gesturilor „minore” regăsim spiritul lui Cehov, reticent faţă de perspectiva comunistă, dar implicat în construcţia de şcoli, în instalarea de spitale. Nu o viziune globală, ce conduce inevitabil la eşec, ci o conduită civică zi cu zi responsabilă. În spectacol, doi actori admirabili schimbă fraze filozofice, dansează şi – pe gustul meu – consacră un binevenit capitol condiţiei de spectator ca partener activ al scenei, ca martor şi paznic al ei. O sărbătoare a inteligenţei!

Peter Brook, Der Drahtseilakt

Jerôme Bel a avut ideea de a construi un spectacol intitulat “Curtea de onoare”, pe care l-a prezentat în Curtea de onoare… reflexul oglinzii! El a convocat un număr de spectatori care au mărturisit că în acest loc simbolic au trăit momente unice. Jerôme Bel le-a acordat şansa de a face un voiaj retrospectiv şi, mai ales, lucru rar, atât de dificil în teatru, de a reconstitui unele din scenele-eveniment a căror amintire a lăsat o urmă indelebilă. Student fiind, Florian Potra spunea cu bună dreptate că „un regizor poate copia, dar nu cita. Cum să pui în scenă ghilimelele?” Bel s-a lansat în acest pariu ce poate fi suspectat de gândire „corect politică”, dar şi animat de dorinţa de a restitui poetic clipa ce a trecut, dar nu s-a şters. Să o trăieşti a doua oară… acesta-i miracolul.

Femeile-sculptor ale Avignon-ului

Tot cerul pe capul meu, de Angelica Liddell

La Avignon nu se poate vedea totul. Nu se poate vorbi despre tot. De aceea închei evocând expoziţia “Les papesses d’Avignon”, ce reuneşte cinci femei sculptoriţe. Camille Claudel, înger blestemat, care a fost internată într-un ospiciu din marginile Avignon-ului. De acum înainte de câte ori voi trece pe acolo, la ea mă voi gândi, la artistul claustrat, prizonier al unei geniale opere de tinereţe care brutal s-a întrerupt. Camille Claudel e partenera întru suferinţă a lui Artad sau Aureliu Manea! Am regăsit-o pe Louise Bourgeois, ale cărei motive recurente s-au impus ca o ştampilă seterotipată, vid recognoscibil. M-am săturat de „păianjenii” ei, dar îmi place şi acum să intru în acele instalaţii făcute din deşeuri uzate, adevărate spaţii kantoriene „avant la lettre”. O descopăr, ignorant cum sunt, pe Kiki Smith şi fauna ei antropomorfă: o căprioară ce naşte o femeie, lupi şi alte animale rare. Dar ceea ce se impune e sculptura primă, de la intrare, “Femeie pe rug” – turnată în bronz, un corp de adolescentă goală se înalţă pe buturugile de lemn pregătite pentru a li se da foc. Imagine a sacrificiului ce va avea loc, evocare a acestui personaj mitic şi de neexplicat care e Jeanne d’Arc, şi ea arsă pe rug!

Scenă din spectacolul King size, în regia lui Christoph Marthaler

Jan Lawers, Warlikowski, Pipo Delbono, Jan Fabre, Teresa de Keesmaker, Alain Platel… au fost şi ei prezenţi. Şi astfel, toţi vechii invitaţi, Archambault şi Baudriller i-au putut regăsi şi mulţumi. Un deceniu se încheie. El a schimbat faţa festivalului. Noul director, Olivier Py, anunţa vremuri mai destinse. Eu voi purta amprenta acestor zece ani de victorii şi eşecuri, de tensiuni şi revelaţii. Decada neliniştii noastre! Şi de aceea părăsind Avignon-ul acum câteva zile îi spuneam mai degrabă “Adio” decât “La revedere”! „Totul are un sfârşit pe lumea asta” – replica din “Livada cu vişini” care îmi revine în minte ca un îndemn la o resemnare lucidă.