Axa lumii (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Arabul acesta dezvolta o teorie, provenită din scripturi, în legătură cu graba cu care reconstruia Gerald celebrul castel:

– Omul trebuie să aibă o casă. De aici porneşte totul. Atunci când n-ai casa ta, nu eşti decât un sclav pe teritoriu străin. Un ilot, cum spuneau cu scârbă vitejii spartani. Abia când şi-a construit casa, Cain a devenit fondatorul neamului. Gerald are dreptate să se grăbească. Altfel n-ar rămâne decât oaspete în biografia lui Adrian.

De la sarazin, Kal a aflat o mulţime de amănunte privind cele întâmplate în noaptea cutremurului în care a murit Juglans, dar şi despre momentul naşterii lui Iisus. În privinţa nopţii de 7 spre 8 septembrie, spusele arabului se doreau mărturii ale unui martor ocular, Călătorul obişnuind să povestească de parcă relata amintiri trăite şi nu fapte aflate, ceea ce îi dădeau o credibilitate sporită relatărilor. Dar şi în felul acesta, el rămânea acelaşi personaj incert: ulterior, multe dintre cele susţinute de el se dovedeau false. Dacă reuşeai să-l întrebi, îţi venea cu noi argumente, dând iarăşi impresia de veridicitate. De pildă, mai târziu, Kal aflase, la castelul ducelui, că Sarazinul n-a călcat niciodată pe acolo şi cu atât mai puţin în noaptea fatală. Cu toate acestea, numeroase amănunte se confirmau întocmai. Şi era vorba despre impresii pe care doar un observator fin le-ar fi putut sesiza, despre detalii arhitectonice pe care nu le puteai afla din povestirile altuia. La fel şi despre cele în legătură cu cercetările personale pe care le-ar fi întreprins Călătorul în Ierusalim şi în Nazaret. El pomenise nume de locuri şi de oameni despre care nici măcar Gerbert nu părea să fi auzit. Însă şi altele, despre care şi papa se minuna că fiul lui Juglans le aflase. Uneori, cele două categorii făceau parte din acelaşi episod povestit de Călător şi nu se putea, îşi zicea Kal, ca actori reali să joace în aceeaşi piesă cu nălucile. Apoi, însă, se întreba: „Chiar nu se poate?”

În esenţă, arabul i-a detailat următoarele despre noaptea cutremurului: ducele Adrian ar fi organizat o petrecere la care ar fi invitat numeroase persoane din întreaga lume civilizată. Scopul ar fi fost tocmai discutarea strategiei de organizare a lumii şi de reîmpărţire a puterilor, pentru cazul în care Terra ar fi suferit stricăciuni ireversibile în urma unui cataclism major. Desigur, nu Adrian era cel ce ar fi fost chemat să decidă, însă renumele lui de amfitrion perfect, care îşi transformase reuniunile mondene într-o adevărată instituţie şi care şi-a câştigat faima prin petreceri impecabile, cu mâncăruri rafinate, băutură din belşug, cântăreţi, actori şi saltimbanci de primă mână, chiar şi într-un prilej când la poalele cetăţii se înghesuiau, într-un asediu prelungit, trupele regulate ce se retrăgeau cu mâinile goale după o campanie ratată, toate îl recomandau din nou drept amfitrionul ideal şi prea puţin suspect. Renumele acesta era cel ce-l indica drept gazda cea mai nimerită pentru o întrunire a celor cu adevărat mari, întrunire ce nu trebuia să fie remarcată. La masa centrală a ducelui Adrian au luat loc oameni ai locului, figuri cu totul neînsemnate, în vreme ce în sală, travestiţi, s-au înghesuit cele mai influente minţi ale pământului, unii personal, alţii prin trimişi nu mult mai puţin importanţi. Mai contase în alegerea acelui loc de întâlnire şi acustica singulară a marii încăperi, acustică misterioasă, ce permitea comunicarea prin canale bine izolate, astfel încât, dintr-un anumit punct, puteai vorbi cu cineva aflat într-un alt ungher al sălii, fără ca altcineva, care se găsea interpus, să audă ceva din acea convorbire şi fără ca zgomotele petrecerii s-o acopere. Lucru ce a şi făcut posibil ca oaspeţii cu adevărat importanţi să nu stea cu toţii la aceeaşi masă. Dacă până aici totul părea puţin fantastic, lista participanţilor la petrecere era şi mai lipsită de credibilitate. Chiar şi pentru faptul că sarazinul i-a destăinuit-o lui Kal, pe care Călătorul abia de l-a cunoscut. (Că Al Cincizeci şi nouălea era fiul lui Juglans, participant şi victimă la evenimentul relatat nu părea în nici un caz suficient pentru a i se face asemenea destăinuiri.) În clipa când arabul şi-a început lista invitaţilor travestiţi cu Gerbert (papa Silvestru al II-lea), cu Marele Cneaz Vladimir Sveatoslavici şi cu Olof Skotkonung, conducătorul războinicilor suedezi, Kal abordă un zâmbet amuzat.

N-a fost cumva de faţă şi împăratul Apusului?

Otto este prietenul lui Gerbert. El l-a făcut papă.

Dar împăratul Bizanţului? Continuă tânărul pe acelaşi ton.

– Nu, acesta n-a fost invitat. Dar s-a aflat de faţă tatăl tău. Însă tatăl tău, nu te supăra, n-a fost acolo decât pentru a deruta. Altfel n-ar fi fost sacrificat. Altcineva l-a reprezentat cu adevărat pe bazileu. Nici Vasile însuşi nu ştie cine, rânji Călătorul.

Cel de Al Cincizeci şi nouălea nu-l mai luă în serios. Dar, într-una dintre ultimele convorbiri cu papa, înainte ca Al Cincizeci şi nouălea să plece spre nord, acesta nici nu i-a confirmat şi nici nu i-a infirmat spusele ciudatului personaj. Ba mai mult, Gerbert nu a luat nicidecum în derâdere vorbele aceluia. Figura papei din acel moment, îi reapărea lui Kal, ori de câte ori îşi amintea de pălăvrăgeala sarazinului. Şi era obligat să-şi aducă tot mai des aminte de ea.

De asemenea, Călătorul l-a făcut să considere că Dionisie cel Mic s-ar fi înşelat în privinţa naşterii Mântuitorului şi că acea minune s-ar fi petrecut în anul 5, dacă nu chiar 8 sau 9 înaintea începerii calendarului calculat de monahul din Sciţia Minor. (Sarazinul nici nu vorbea despre Dionisie Exiguus, ci-l numea Evagrie Ponticul.) Ceea ce ar fi amânat şi mai mult o explicaţie suficientă pentru Apocalipsa Milenară: aceasta, conform datelor susţinute de Călător, ar fi trebuit să fi avut loc înainte cu patru-cinci ani, întrucât anul 1000 s-ar fi desăvârşit prin ceea ce se presupunea a fi fost anul 994 sau 993. Ori chiar mai devreme. Socotelile erau vădit greşite şi încercarea la care sunt supuşi oamenii va mai dura… Până când? Iniţial, Kal a emis ipoteza că Judecata nu va avea loc la o mie de ani de la naşterea Mântuitorului, ci la un mileniu de la urcarea pe cruce, momentul culminant al răscumpărării păcatelor lumii, prin sacrificiul de Sine. Ceea ce, după calendarul cristic în uz, se amâna pentru anul 1026, 1027 sau pentru mai târziu, întrucât, nici etatea de 33 de ani pentru momentul urcării pe cruce nu mai era deloc sigură, Sarazinul indicându-i surse ce vorbeau despre cu totul alte vârste ale lui Iisus, cele mai multe mai adăugându-i şapte sau chiar mai mulţi ani. Dar anul 1064, cel la care se opresc calculele Venerabilului Beda nu-i ieşea Celui de Al Cincizeci şi nouălea din cap, an ce nu putea intra în nici un fel într-o ecuaţie legată de Hristos. Din pricina noilor informaţii pe care le-a obţinut în privinţa calendarului lui Dionisie, întreaga temă nu mai ţinea strict de milenarism. Însă momentul era prea important, subiectul prea incitant. Nu era de presupus ca Sfârşitul să cadă într-o dată lipsită de semnificaţie. De o semnificaţie anume, însuşită de oameni. Rămânea doar ca misterul sorocului să fie descoperit.

Cel de Al Cincizeci şi nouălea plecă spre nord, spre castelul ducelui Adrian, însă nu era nici măcar pregătit în aşteptările sale dacă Apocalipsa se va amâna cu adevărat sau nu. Tot ceea ce a aflat mai mult i-a răvăşit gândurile. Tema a început să-l preocupe altfel decât înainte. Până la sosirea la Roma, alunga „evenimentul”, un fel de certitudine pentru toată lumea, după principiul că sfârşitul personal poate şi aşa să vină oricând. Și, chiar dacă moartea individuală are o cu totul altă semnificaţie decât Judecata de Apoi, care este şi un nou început, modificarea se anunţă atât de radicală încât, oricum, va întrerupe definitiv traiul acesta. Dar moartea individuală? Este altceva Apocalipsa decât o coincidenţă generalizată a morţii individuale? Desigur că este. Deocamdată, doar atâta e clar, restul rămâne speculaţie.

Kal era la fel de fermecător ca întotdeauna, prietenii săi se lăsau, în continuare, conduşi, ba chiar molipsiţi de el. Chiar dacă fiul lui Juglans se modifica. Întrucât ei erau de faţă şi întrucât, prin personalitatea sa îi domina, transformându-i în acelaşi timp şi pe ei, nu realizau cele ce se petreceau cu şeful lor spiritual. Doar cine a cunoscut bine grupul dinainte şi l-ar fi reîntâlnit la castelul ducelui Adrian, ar fi dat de o cu totul altă societate. Tinerii cheflii şi-au păstrat prospeţimea, erau la fel de pasionaţi de tot ce făceau, numai că făceau altceva decât în Bizanţ. Şi chiar când nu acţionau concret, erau preocupaţi – la fel de pasional – de interese noi.

La castelul ducelui, parcă ar fi fost aşteptaţi. (Probabil că escala de la Roma a fost recepţionată de ochi avizaţi.) Clădirea era un imens şantier. Noul ei stăpân, Gerald, nepotul renegat al dispărutului Adrian, îşi intrase în drepturi, fiind declarat moştenitorul de drept. Adelheid, „nepoata cu două chipuri”, cea care a pătruns în Sala Mare exact la declanşarea cutremurului – şi care se mândrea că ea l-ar fi pornit – aciuită de mică pe lângă ducele Adrian, nedespărţită de el, „spiritul lui protector” şi, totodată, „spiritul lui cel rău”, n-a fost nici ea uitată. (O vreme, s-a vorbit despre o iminentă căsătorie între cei doi nepoţi, însă aceştia, aflaţi doar la distanţă de gradul al treilea de rudenie, iar biserica interzicând unirea până la gradul al şaptelea inclusiv, cei doi au preferat să nu mai işte o eventuală zarvă inutilă. Ei au trăit toată viaţa ca amanţi, chiar dacă, de ochii lumii, Gerald se va căsătorii şi va avea mai mulţi urmaşi legali. Din legătura cu Adelheid se va ivi doar o fată, Berta, semănând leit cu mama ei şi moştenindu-o din plin. Născută dintr-un „aproape incest”, Berta „cea cu ochii păcătoşi” va împrăştia în jur toate semnele extazului, ale splendorii şi ale mizeriei umane.)

Vremurile nu erau normale¹, iar oamenii răspundeau pe măsură. Până şi începerea lucrărilor de renovare de după dezastru a stârnit discuţii aprinse: cei mai mulţi considerau un sacrilegiu să profanezi liniştea unui loc simbolizând rana deschisă a clipei, într-un moment de aşteptare, când „timpul s-a împlinit” şi Apocalipsa urma să se desăvârşească. Toate astea dovedeau nu numai inutilitatea demersului, ci şi deşertăciunea orgoliului lui Gerald, cel – iată! – nu degeaba izgonit de Adrian.

Noul stăpân s-a grăbit să răspundă întrebărilor mute ale lui Kal:

– Trecutul trebuie vindecat cât mai repede. Iar ceea ce s-a întâmplat nu va fi înţeles şi nu poate fi înţeles decât de cei ce au fost, într-un fel ori altul, de faţă. Ceilalţi nu fac decât să emită păreri fără contur: acestea – nemaiputând fi verificate – permit orice interpretare. Un obiect renovat este un obiect nou. Acela nu suportă deformările necunoaşterii.

Dacă s-a găsit şi Gerlad, pe atunci exilat, de faţă? Iată o întrebare la care Cel de Al Cincizeci şi nouălea n-a primit un răspuns desluşit, dar mina nepotului lui Adrian îi aducea aminte de privirea lui Gerbert, atunci când au discutat aceeaşi temă. Mai mult, ca şi Călătorul, şi Gerald îi povesti lucruri despre dispăruţii Ulric, Juglans şi Oleg, lucruri pe care doar cineva care a fost foarte aproape de ei în momentul nenorocirii le-ar fi putut spune. Şi despre modul cum au primit moartea cei de la masa ducelui Adrian noul stăpân ştia amănunte. Să se fi vrut aceste destăinuiri adevărata replică la întrebarea tânărului? Şi de ce nu puteau da nici Gerald şi nici papa un răspuns desluşit?

Pe Kal îl mai aştepta o surpriză la destinaţia călătoriei sale. O surpriză pe care, la fel, nu era în stare să şi-o explice şi care, drept consecinţă, îl tulbura, aşa că, după vechiu-i obicei, o alunga, asemenea fiecărui amănunt în stare să-i zdruncine încrederea în sine. Fiul lui Juglans, ca orice lider înnăscut, le oferea celor din jur subiecte de admiraţie. Printre ele şi descrieri amănunţite ale celor ce vor urma să se petreacă. Numai că, înainte de a pleca în Occident, Kal se întrecuse pe sine şi a ajuns să emită precizări lipsite de orice temei. Nu-şi făcuse mari griji, ştia că, la faţa locului, o să se descurce într-un fel sau altul. Numai că n-a fost nevoie să traducă realitatea după anticipaţiile sale imprudente: se părea că viaţa însăşi se desfăşura după cum o povestise el dinainte. „Lumea îşi trăieşte viaţa aşa cum o povestim noi”, citise el undeva şi repeta citatul ori de câte ori se ivea prilejul. Apoi se lăsa mulţumit pe spate, pentru a urmări în linişte reacţia celor din jur.

Principala acuză ce i se aducea lui Gerald era că n-a avut răbdare nici măcar ca trupurile celor pieriţi în noaptea aceea cumplită să se răcească şi a şi venit să-şi preia moştenirea, ceea ce, cu oarecare îngăduinţă, mai putea fi scuzat. Însă că nu a arătat, de la început, nici o părere de rău pentru cele întâmplate, că n-a respectat perioada de doliu şi de reculegere cuvenită, că a transformat totul într-un extrem de pragmatic program de reconstrucţie, că n-a lăsat lumea să-şi revină, că – folosind fosta bucătărie drept sală provizorie de petreceri – a trecut imediat la noi serbări, parcă încercând să le depăşească în fast pe cele ce au fost sub Adrian era mai greu de acceptat. Nici o tristeţe, nici măcar o urmă convenţională de regret.

Spre deosebire de cei ce cârcoteau împotriva lui Gerald, Kal a descoperit ceva deosebit: noul stăpân al locului avea mereu faţa luminoasă, acea „faţă luminoasă” despre care scrie în biblie şi care este apanajul celor drepţi. Cum se împăca acest aspect – pe care Cel de Al Cincizeci şi nouălea îl considera de departe nu numai fizic – cu renumele întunecat al personajului? De altfel, şi Kal însuşi avea întotdeauna „faţa luminoasă”, secretul succesului său la semeni, succes de care abia atunci a devenit conştient. Să fi avut el într-adevăr „faţa luminoasă” descrisă în scripturi? Fiul lui Juglans se analiza mai mult în oglindă – ceea ce făcuse şi înainte, dar neştiutor. Da, se convingea el: avea „faţa luminoasă”. Doar cutele tot mai adânci de deasupra nasului îi dădeau un aer straniu. („Eşti de o frumuseţe stranie!” i-a spus, odată, o iubită. „Câteodată înspăimânţi!”. Abia acum încerca junele să afle ce a vrut să zică femeia. Însă oglinda nu-i mărturisea decât ceea ce voia el să afle. Cutele suspecte, obişnuindu-se cu ele, nu-i spuneau ceea ce nu voia să ştie.)

Din toate părţile lumii, continuau să sosească oaspeţi, unii pregătindu-se de Marea Judecată prin atitudini de avertizare certă, alţii spunând că – dacă tot se aflau în amurgul timpului – măcar să mai profite, cât de cât, de ceea ce a mai rămas. Interesant era faptul că proprietatea materială, liantul secular al interesului tuturor oamenilor de pretutindeni, funcţiona după alte reguli ca până atunci: dacă şi aşa totul se va sfârşi, lucrurile nu-şi pierdeau cu totul importanţa, ci doar primeau alte conotaţii. Ceva nu mai era important pentru că păstra în el valoarea în timp, lucrurile erau preţioase în sine, în momentul respectiv, fapt neîntâmplat încă şi care nu se va mai repeta, la o asemenea scară, vreodată. Unii, în special păgânii, au profitat că marea majoritate a celor din jur aştepta Apocalipsa. Doar oameni, precum evreul Ţipor, desigur, se spune că au făcut avere atunci, adunând cele lumeşti, de care creştinii se deziceau. De aceea, multă lume credincioasă prefera să-şi distrugă bunurile, decât să le lase pe asemenea mâini. Dar nici soluţia aceasta nu părea înţeleaptă şi semăna cu un sacrilegiu: dacă dovedeşti că ţi-e frică să nu-ţi rămână averea în posesia unor necredincioşi, înseamnă că nu ai încredere în Apocalipsa care va veni şi, deci, n-are nici un rost să-ţi risipeşti avutul. Dar cine avea chef și vreme de paradoxuri?