Axa lumii (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Acum stau şi, obligat de tot mai slabele mele puteri la o nouă pauză în scris, gândesc. Altceva tot nu mai pot face. Gândurile mă mai distrag de la atracţia pâlniei. De la ombilic. În timpul anilor aceia plini de entuziasm şi de îndeplinire a dorinţelor, când Heinrich mi s-a părut însăşi destinul, mi-a dat el aceleaşi senzaţii ca şi papa, mai târziu? Chiar şi gândul comparaţiei mi se pare extrem de surprinzător. Cum de mi-a venit în minte? Cum să-l compari pe tânărul mereu în mişcare, gata de acţiune, asemenea unui cal nărăvaş plin de energie şi atât de greu de ţinut în frâu de stăpânul său – iar singurul stăpân al lui Heinrich nu putea fi atunci decât Dumnezeu Însuşi – cu figura [nedefinită] de timp şi de spaţiu a papei? Împăratul era – ori credeam eu că e – acţiunea Domnului, papa transmitea spiritul Său. Dar ambele plăsmuiri erau, într-adevăr, peste puterea de înţelegere a omului ce sunt. Există două feluri de întruchipări, am înţeles cu mult mai târziu, stând în apropierea lui Grigore. El nu mi-a spus nimic, el difuza fără cuvinte în jur semnificaţiile. Prima întruchipare este cea vulgară, oferită nouă de organele de simţ, de foame, de văz, de auz, de dorinţe şi de toate celelalte căi de a cuprinde materia, de a ne fi dor de ea şi de a o lua în stăpânire. Este aceasta întruchiparea voinţei şi a tribulaţiilor oamenilor. A doua întruchipare este cea care nu vine de niciunde şi nu se îndreaptă spre niciunde. Ea este singura care ne aduce fericirea. Aspiraţiile directe nu ne dau decât bucuria. Însă, pentru că omul este prea lipsit de putinţa de a crede şi tinde să se sprijine mereu doar pe simţurile sale [impure], el încearcă să pipăie [în acelaşi mod şi ceea ce nu poate fi descris în vorbe, vulgarizând prin căutarea atingerii ceea ce nu poate fi atins. Lupta aceasta în perceperea celor două întruchipări nu este decât zbaterea inutilă a vieţii noastre laice de pe pământ.] Am avut fericirea să stau, de mai multe ori, în apropierea papei. De obicei, în prezenţa contesei. Uneori singur. Nu ne prea vorbeam. Eu pentru că nu îndrăzneam, însă şi pentru că nici nu simţeam nevoia de cuvinte. Grigore… Grigore pentru că era acolo şi era pretutindeni. Într-o seară, la castelul San’Angelo, a trecut prin mine un gând de care m-am speriat: chiar şi papa era victima luptei vulgare dintre cele două întruchipări. Pentru că nu era nici el inspirat mereu de Divinitate, era obligat să-I ghicească gândurile lui Dumnezeu. Şi atunci nu acţiona decât ca un om. Ca omul cel mai înţelept. Însă ca un om… Şi, în clipele acelea, erezia mă bântuia mai departe: când Dumnezeu nu acţionează prin el, papa este şi el un om. Şi, de cele mai multe ori, în lupta sa activă pentru impunerea credinţei şi a rolului primului ei episcop, Grigore se folosea şi el de simţurile-i vulgare. Eram atât de cufundat în aceste gânduri răutăcioase, încât nu mai puteam fi atent la cele ce se petreceau în jur. Contesa era la Mantova, papa stătea afundat în jilţ, aşa cum îi era obiceiul, pentru toţi cei din jur asta însemna că dorea să fie singur, doar eu ştiam că o asemenea [definire a termenilor] era nepotrivită şi, poate, de aceea, eu eram tolerat şi mi se îngăduia să stau şi în acele clipe alături de el, refugiat într-un colţ, abia îndrăznind să mai respir. Ne-am aflat aşa de multe ori şi eu resimţeam fiecare clipă ca un dar al lui Dumnezeu, ca un privilegiu unic pentru orice credincios. Pentru oricine se consideră creştin. Cred că, în vreme ce-mi rătăceau acele gânduri obraznice prin cap, [gânduri] pe care tocmai le-am amintit, papa a ţinut mai multe audienţe, apoi a rămas din nou adâncit, peste timp şi peste spaţiu, în jilţul său. Mi-am revenit dintr-un fel de vrajă abia spre dimineaţă. Papa se uita din înălţimea sa spre mine. Asta să mă fi trezit? Şi mi-a răspuns. De multe ori mi se adresa în limbajul semnelor folosit de călugării de la Cluny, atunci când se aflau într-un loc şi într-un timp în care trebuiau să se supună legii tăcerii. De data asta, însă, Grigore mi-a răspuns cu vorbe:

– Există opt dimensiuni. Ai grijă să nu te rătăceşti! Mi-era limpede că ştia toate gândurile care m-au năpădit. Iar ceea ce ai ajuns să crezi despre mine este adevărat, dar constituie marea taină. Pe care doar sfinţii o pot rezolva.

– Dar şi tu ai înţeles-o, am spus. Am spus-o şi m-am îngrozit imediat ce am rostit cuvintele.

Grigore mi-a făcut semn cu degetul să tac. Am avut impresia că şi el regreta că a vorbit.

Oricum, pentru mine, aceea a fost cea mai mare izbândă din viaţă, Pe care o tot stric, de câte ori mi-o amintesc: eu şi pe aceea încerc să mi-o explic şi o numesc „izbândă”. Izbândă asupra cui? Minunea riscă mereu să se spargă în mii de cioburi.

Furnicăturile ce-mi trec necontenit prin spate s-au înteţit şi ştiu că ăsta este preludiul îngheţării întregului trup. Aşa că [exploatez] faptul că-l mai pot [cât de cât] mişca şi stau în capul oaselor, sprijinit de perete. Explorez lumea din jur, deşi orizontul mi-este închis de zidurile încăperii, ziduri care, prin desenele lor, mă duc la alte realităţi. Şi simt cum desenele şi dangătele înfundate ale clopotelor trec din perete pe nesimţite în propriul meu corp. Care-şi îndeplineşte menirea: de zid. Nu pot să stau multă vreme aşa, însă fac eforturi. În curând ştiu că n-o să mai văd decât tavanul. Copilul când reuşeşte să şadă, ajunge stăpânul voinţei sale – sau, mai des, sclavul ei. Perspectiva i se lărgeşte şi poate alege între mult mai multe tentaţii. Eu ştiu că, în curând, acest lux se va termina pentru mine, aşa că mă uit cu nesaţ la toate. (Deşi sunt conştient că nu poţi să bei o vadră de apă, din precauţia că mâine poate îţi va fi sete la trecerea prin deşert.) Mă uit la corpul meu şi-mi privesc buricul. E mai bine să nu mă uit într-acolo: moartea şi buricul! Pe amândouă, dacă întârzii să le contempli prea multă vreme, rişti să ameţeşti sau, în cel mai bun caz, să te rătăceşti. Moartea şi ombilicul?

Doamne! Atâtea nume şi atâtea acţiuni! Doamne, prea multe întruchipări pentru a ne [putea] contopi cu Tine!

Ce cred morţii de Sus despre noi? Cum nu privesc ei izbânzile orgoliului? Se bucură, atunci când noi ne bucurăm, ori ne privesc ca pe nişte copii proşti? Prin popor se tot repetă: „Ai grijă! Cei de sus te văd şi te judecă!”. Dar eu nu ştiu cum mă poate judeca la fel un om adevărat, cum se spune că a fost străbunicul meu – îl rog pe Dumnezeu să-l odihnească! -, mort în castelul ducelui Adrian şi nevolnicul meu tată. Şi nici nu cred că ei se bucură sau se întristează datorită noastră. Bucuria şi supărarea vin drept consecinţa unor fapte. Eu cred că, ajunşi Sus, morţii au depăşit o asemenea ispită vulgară.

Când vorbesc de cei ce ne privesc din Ceruri, prin faţa mea trece un şir lung de umbre. Câteodată, adun suficientă putere pentru a mă putea sprijini în cotul drept şi privesc cu atenţie peretele: încerc să-i desluşesc în imaginile desenate de vreme pe cei la care mă gândesc. Odată, am văzut-o pe împărăteasa Agnes, iar auzul dangătului clopotelor mi-a confirmat viziunea. La Canossa n-a murit Heinrich, decât în inima mea, ci buna sa mamă. Ea, care a fost singura care-l mai putea ţine în frâu. Prin blândeţea şi încăpăţânarea ei, ea i-a dat însuşirile cele mai de preţ împăratului. Mă întrerup din scris. Când vorbesc aşa, toate [judecăţile mele de valoare] se clatină. Nu mai ştiu nici de ce l-am iubit pe împărat, nici de ce m-am despărţit atât de decis de el. Poate pentru că umilinţele extreme predicate, practicate şi pretinse de tatăl meu m-au atins atât de mult, încât m-au făcut să nu mai suport niciodată nici un fel de jignire acceptată, nici un fel de smerenie făţişă, nici o înjosire [de ori ce fel]. Până şi plecăciunile protocolare în faţa marilor seniori mi-au devenit insuportabile. Mai mult, nu am putut niciodată să-l consider nici pe Iisus şi nici pe Tatăl Său doritor de proslăvire în genunchi. De aceea, eu nu cred că m-am rugat vreodată aşa cum fac toţi bunii creştini. Era singurul punct unde nu-i condamnam, în minte, pe evrei: nici ei nu se prosternează în faţa Dumnezeului lor, ci fac un fel de târg cu El. Tot Vechiul Testament este o astfel de învoială. Rugându-ne, noi nu [emitem] propuneri ale unei înţelegeri, chiar dacă noi implorăm Pronia pentru aceasta? Privându-l pe credincios de dreptul de a-şi lua liber un angajament, Noul Testament a spart acel târg. Pentru că nu poţi socoti validă o înţelegere când aceasta a fost făcută de cineva în genunchi. De aceea, nu cred nici în jurămintele de credinţă ale vasalilor. Iar ei îmi dau dreptate şi se revoltă la prima ocazie. Şi, de aceea, nu-i sufăr nici pe evrei, chiar dacă ei pretind că nu l-au omorât pe Iisus, ci romanii. Doar că ei n-au făcut nimic pentru a-l scuti de umilinţe pe singurul om care a dovedit că nu poate fi umilit. De aceea îl iubesc pe Iisus. Pentru că a fost peste umilinţă.

Am discutat despre toate astea cu evreul Ţipor. El mi-a spus, aşa cum spun acei păgâni mereu, că neamul lui nu s-a mânjit cu sângele Mântuitorului. Şedeam într-o cârciumă destul de mizerabilă din Regensburg, punctul de întâlnire al tuturor celor ce treceau pe malurile Dunării şi nu se opreau la mănăstire. Cunoşteam bine locul şi îi ştiam renumele. Cârciuma făcea parte dintr-un şir mare de case, un han pentru toate categoriile de călători. Aşa mizerabil cum era aşezământul acela, puteai primi acolo femei din toate categoriile, însă te puteai aşeza în diferite încăperi, unele secrete, ca să pierzi vremea ori ca să porţi discuţii confidenţiale, ferite de urechi indiscrete. Numai că eu ştiam că lucrurile nu stăteau chiar aşa, faima locului nu putea ascunde zvonurile că mulţi oameni au dispărut pentru totdeauna din încăperile cârciumii de lângă Regensburg sau că unora le-au fost găsite leşurile plutind pe fluviu, întotdeauna la aval de acel han. De aceea şi preferam să mă amestec întotdeauna printre muşterii de toate categoriile, mulţimea făcându-mă să mă simt mai în siguranţă. Cu Ţipor aveam, de multe ori, întâlniri de serviciu. Evreul cunoştea pe toată lumea şi reuşea să se strecoare în orice anturaj. Nu era iubit, dar era util. Câteodată de neînlocuit. Când am terminat ceea ce am avut de discutat, a venit vorba despre vina milenară a neamului său. Pe care, cum fac ei de obicei, el a negat-o. Din privire şi din glas, reieşea că este obosit de discuţie, că a purtat-o de prea multe ori. Nu recunoştea nimic. Nici măcar că evreii n-au fost în stare să desluşească în discursul lui Iisus noul necesar.

– Nu există nou necesar! se încăpăţâna el. Noi, concluzionă apoi, suntem vinovaţi de un singur lucru: că refuzăm să credem în asemenea „necesităţi” şi că nu vrem să dispărem. Toţi ceilalţi credeţi în conjunctură. Noi trăim într-o credinţă finită. La care nu mai avem ce adăuga. Dumnezeu nu creşte şi nu-şi schimbă convingerile pentru a ne face pe noi să acceptăm un „nou necesar”.

– Şi voi vă folosiţi de obiecte pe care strămoşii voştri nu le-au avut.

– Asta nu se ştie, mi-a răspuns. Nu se ştie…

– Dumnezeu ne-a dat voie să trăim într-o lume pe care – sub privirea Lui – să ne-o facem singuri. Cum poţi să negi aşa ceva?

Ţipor nu mi-a mai răspuns. Dacă nu trebuia să se mai disculpe, discuţia pentru el era terminată. Nu şi pentru alţii. Nu l-am mai întâlnit vreodată. Ceea ce am vorbit noi în cârciuma din Regensburg n-a fost pe placul altor comeseni. Eu am plecat primul, folosindu-mă de elementara regulă a oricărei conspiraţii: să nu vii şi să nu pleci în acelaşi timp cu cel cu care te-ai întâlnit. El n-a mai apucat să părăsească hanul.

Acum că mi l-am adus în gând, evreul Ţipor a fost un om ciudat. Nu degeaba vorbea el întotdeauna despre „ei” şi „noi”. Câteodată am impresia că-l regăsesc printre desenele de pe perete, dar niciodată obişnuitele dangăte de clopote nu vin să-mi confirme bănuiala. Poate pentru că în casele lor de rugăciuni nu sunt clopote la fel ca în bisericile noastre. Ţipor a fost singurul evreu cu care am intrat în relaţii şi, dacă stau să mă-mi aduc aminte, nu prea l-am urât pe el personal. Care putea fi chiar interesant prin cunoştinţele sale atât de bogate. Eu i-am urât întotdeauna pe evrei în totalitatea lor. Mi-a înţepenit şi gâtul. Poate că nici nu i-am urât, ci doar i-am dispreţuit. Din cauza frigului care mă cuprinde bucată cu bucată, mi-e tot mai greu să mă concentrez spre a-mi motiva toate deciziile. Nu ştiu cum de mi-a revenit Ţipor în memorie. Evreii nu mă mai interesează. Spunând asta, parcă-l mai aud o dată: „Tocmai asta este ceea ce nu vreţi să ne permiteţi: să nu vă mai interesăm!”

Acea ultimă întâlnire cu Ţipor a avut loc chiar în perioada în care Heinrich începea să stea pe picioarele lui, iar noi – câţiva şi neştiuţi – acţionam deja în serviciul său. Încă nu cu multă vreme în urmă, împăratul nu era decât un adolescent, barba abia de i-a mijit, iar tutorii săi decideau în toate privinţele în locul lui. Când l-au obligat să se căsătorească şi s-o ia pe fiica markgrafului de Susa, cred că a împărţit pentru prima oară patul cu o femeie. Nu spun asta pentru că ori de câte ori încercasem eu să-l duc să-l iniţiez în şcoala amorului am fost refuzat de tutori, ci pentru că, deşi, pe vremea aceea, o ura pe Berta, chipul şi firea i s-au schimbat de la o zi la alta.

Berta n-a fost niciodată frumoasă, dar nici urâtă nu se poate spune că ar fi fost. Iar Heinrich a respins-o, la început domol, dar hotărât, aşa cum fac pruncii, atunci când dau la o parte un fel de mâncare pe care nu-l doresc, dar pe care ştiu că vor trebui să-l mănânce.

– Nu-mi place buricul ei, mi-a spus. Mi-a spus mie, poate singurului lui confident din acea vreme.

– Nu trebuie să te uiţi acolo, i-am răspuns surprins.

– Nu pot, a mai scâncit.

Nu ştiu cum de am ajuns atât de aproape de tânărul împărat. Între noi nu era doar diferenţa de rang, ci, mai ales, cea de vârstă, eu fiind cu 24 de ani mai bătrân decât el. Un adevărat bătrân în ochii unui adolescent.”

[Aici manuscrisul este întrerupt de una sau două file lipsă, iar continuarea vine abrupt.]