Axa lumii (55)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

La şaisprezece ani, Cel de Al Şaizeci şi patrulea apare călare la Paris şi se numeşte Richard le Noir. Trecerea de la Schwartz la Noir s-a datorat, mai mult ca probabil, abatelui Suger, marele protector al Genealogului, ştiut fiind că pentru puternicul personaj, doar ceea ce era franc avea calităţi morale, celelalte neamuri putând să se laude, cel mult, doar cu deprinderi mai bine sau mai puţin bine însuşite. La cei şaisprezece ani ai săi, fiul parcă reprezenta, de acum, aplicarea practică a poveştilor tatălui său. Şi cum, îndeobşte, odraslele sunt purtătoarele speranţelor de împlinire a iluziilor neîmplinite ale părinţilor, Richard le Noir ducea în el numeroase vise ale Genealogului, însă și ale celor din jur. Vise atât de diferite recunoscute tocmai în el…

Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de cât de tare a fost influenţată soarta Genealogului de cei doi mari prelaţi ai timpului său: în primul rând, de abatele Suger, viitorul „părinte al patriei”, cel ce l-a descoperit şi l-a adus la Paris, folosindu-l ca pe cea mai subtilă armă a sa, înzestrându-l cu un prestigiu de necontestat – vreme de secole – în atestarea obârşiilor, făcându-l stăpânul autocrat al trecutului şi al orgoliului viitorului fiecărui om care dorea să joace în prezent un rol cât de cât important în societate. În al doilea rând, prietenul şi rivalul lui Suger, Bernard de Clairvaux, faţă de prestigiul căruia abatele de la Saint Denis trebuia să ţină tot timpul o justă şi complicată măsură. Adolescentul Cel de Al Şaizeci şi patrulea l-a întâlnit pe Suger în lăcaşul acestuia, în drum spre casa părinţilor şi a fost copleşit de personalitatea puternică a protectorului tatălui său. Îl impresionase, în special, forţa voinţei irezistibile iradiată atât de puternic de un spirit sălăşluind într-un trup atât de mărunt, amestecul între cucernicia cea mai profundă şi bucuria nestăvilită de viaţă, conştiinţa deşertăciunii şi ambiţiile extrem de concrete. Pe de altă parte, şi abatele se arătă mulţumit de tânăr. Şi, astfel, în Paris intră Richard le Noir, care deşi n-a împlinit încă vârsta reglementară şi nici n-a trecut prin procedurile rituale, beneficia de dispensa ad hoc ce-i permitea să poartă înainte de vreme armura şi scutul unui cavaler.

Pentru Genealog, acesta a fost unul dintre examenele cele mai dificile: asigurându-i obârşia nobilă fiului, trebuia să se implice şi pe sine, asta deşi voia să se păstreze pe el însuşi în umilinţa anonimatului care i s-a părut din totdeauna cea mai sigură cale de supravieţuire. Maestrul arborilor a reuşit din nou, iar performanţele dovedite au fost deosebit de utile şi… pentru scrib. Pe de o parte, semnătura ∩≡☼ a devenit o rădăcină, născând şi o continuare, pe de altă parte, însăşi genealogia la care au ajuns Cei O Sută se vedea confirmată. Desigur, până la un punct, până la punctul de unde maestrul, comiţând mica inadvertenţă intenţionată, pornea pe o scurtătură ce ducea la înaintaşii doriţi, reali ori aproape reali. Ori deloc reali. Ceea ce a condus la reconsiderarea ultimilor ascendenţi ai Celui de Al Şaizeci şi patrulea şi, spre bucuria sa, scribul se dovedit a fi cu lecţiile bine făcute. Două mici corecturi la mamele a două personaje n-au necesitat modificări semnificative. A fost acesta unul dintre momentele de maximă satisfacţie trăite de scrib: ştiinţa şi intuiţiile i s-au dovedit a fi corecte, iar punctul de fractură de la adevărata descendenţă a fost pentru el un fleac de a fi sesizat. (Şi nu se poate reţine scribul să nu se laude că nu mulţi specialişti – istorici mari, doctori, academicieni şi profesori, sau chiar academicieni profesori doctori – ar fi putut s-o facă la fel de precis şi de repede. Pentru că până şi scribul a coborât câteva generaţii pe drumul fals, nici măcar el n-a sesizat din primul moment răscrucea de unde pornea pista Genealogului. Scribul a trebuit să înveţe locul acelor noduri, locuri numite de Cel de Al Şaizeci şi treilea ca făcând parte din Axa lumii – Axis Mundi – „de unde se naşte totul, de unde pleacă totul, de unde se ramifică totul şi unde se întoarce totul”.).

În ceea ce priveşte ∩≡☼, semnificaţia dată de tată pe scutul fiului, putea fi, la rândul ei, visul secret al umilului Genealog, vis ascuns în nişte semne care, pentru restul lumii, au primit un cu totul alt tâlc. Nu cu visul, ci cu interpretarea acceptată a reuşit el să se impună şi să-i sperie pe cei mai puternici oameni ai timpului şi ai următoarelor veacuri. Ceea ce poate însemna că visul era cel fals şi nu tălmăcirea lui. Dar, la fel de bine, că ambele tâlcuri pot convieţui, chiar fără să se întâlnească vreodată. Pe scut, ∩ devine un turn, cele trei linii orizontale paralele trei căi de acces, iar ☼ soarele. Trei semne stilizate.

Aceasta este prima tălmăcire a efigiei. Tălmăcirea dată de tată.

Întoarcerea la Paris a fiului cavaler a stârnit vâlvă în mahalaua Genealogului. Oamenii l-au privit, o vreme, şi pe tată cu ceva respect, însă aşa cum a reuşit întotdeauna Cel de Al Şaizeci şi treilea să se disocieze, în percepţia contemporanilor, de opera sa, aşa a izbutit să izoleze şi aura fiului erou de veşnica umilinţă a părintelui. În primul rând, tânărul s-a mutat, în curând, din mahala şi, ori de câte ori revenea la ai săi, era considerat ruda bogată în trecere pe la familia scăpătată. Legăturile de sânge deveneau şi ele tot mai vagi, tot mai îndepărtate.

Richard se arăta, oricând, dispus să explice, cui se nimerea, sensul stemei de pe scutul său¹: el pleacă întotdeauna de pe propriul domeniu spre a găsi strălucirea, sunt trei căi diferite de a ajunge acolo, iar iniţierea l-a făcut să ştie să aleagă, de fiecare dată, drumul cel bun. Cavalerul nu spunea mai mult: nici ce reprezintă o cale ori alta, nici de ce criterii ţinea ierarhizarea lor. În schimb, era dispus să arate cu degetul, fără să explice, pe care linie se afla în clipa respectivă ori pe care se pregătea tocmai să plece.

Se pare că Al Şaizeci şi patrulea a intrat definitiv în graţiile abatelui Suger. Altfel nu se poate explica o carieră atât de fulgerătoare şi faptul că a fost primit în cercuri atât de exclusive. Dacă, până la 18 ani, Richard şi-a făcut, mai degrabă, o a doua ucenicie, de data asta, în ceea ce privea comportamentul în lumea suspusă, învăţând din mers ceea ce li se preda pajilor marilor seniori, dar având un statut asemenea unui tânăr nobil, imediat ce a devenit major a primit dreptul de a se bucura din plin de viaţa cercurilor în care a fost admis. La Paris, el ajunge foarte repede un obişnuit al casei regale şi participă la câteva călătorii ale lui Ludovic al VI-lea cel Gros, poate şi la unele lupte. În aceeaşi vreme, învaţă şi oraşul secret, sângele tânăr împingându-l la aventuri şi cuceriri. Într-un astfel de prilej, nimereşte într-o încăierare pentru o fată şi devine celebru pentru că a reuşit să ţină piept la trei personaje cunoscute pentru cruzimea lor, însă şi fiindcă l-a apărat şi salvat pe prietenul rănit, cu care se afla împreună. Uciderea unui anume Charles Creţul, notoriul bagauz feroce, temut în tot regatul, i-a adus, pe lângă faima de fidel până la sacrificiu celor apropiaţi şi renumele unui războinic destoinic. Despre lupta cu Charles Creţul au început să circule cântece şi s-a întâmplat ca eroului să-i fie dat să audă o asemenea producţie departe de casă, fără ca aedul¹ să-l recunoască în public. (Ceea ce nu l-a împiedicat pe Richard să se prezinte singur, în uralele încântate ale celor aflaţi de faţă.)

La 20 de ani, Cel de Al Şaizeci şi patrulea era celebru. Drumul îi era deschis şi speranţele în acel drum alimentau aşteptările puternicilor săi protectori, ale femeilor şi ale umilului Genealog. Mai ales femeile erau cele ce ar fi vrut să devină soarele de pe stema cavalerului, ţinta neclintită a misterioaselor sale trei drumuri. („Axa lumii”, cum o numea el. Aceasta reprezintă cea de a doua tălmăcire a stemei ∩≡☼, tainica tălmăcire a fiului: provenim dintr-o lume închisă sub o boltă, de unde nu putem ieşi decât urmând o cale precisă, cale ce nu ne este călăuzită decât de strălucirea semnului nostru interior, axa lumii relevată.) Numai că locul acela era ocupat pe vecie. La fel ca la fiecare dintre noi. Băieţandru fiind, încă înainte de a pleca spre a-l sluji pe primul cavaler, copil precoce, hoinărind pe străzile strâmte ale mahalalei, văzu, într-o seară o imagine care-i va hrăni toată viaţa: o femeie, o femeie cu părul negru, lung şi despletit, curgându-i bogat pe umeri, înveşmântată toată în alb, cu faţa apărată de un voal atât de subţire şi de fin, încât nu putea fi decât o pânză a unui păianjen al binelui, ţinându-şi mâinile strâns la spate, privindu-l lung, cu dor şi cu disperare şi depărtându-se în goana cailor căruţei. Şi ea, mai întorcându-şi o dată capul, înainte de a dispărea drumul după o răscruce. Copilul n-a îndrăznit să-i spună nimănui ce a văzut în cea mai importantă clipă a vieţii sale, însă, prin întrebări timide, a încercat să afle mai multe despre Femeie, prima femeie care îl interesa, singura femeie pe care o va urmări întreaga viaţă. Bineînţeles că n-a reuşit să afle mare lucru, mai ales că întrebările sale erau puse cu jumătate de gură, fără a cuteza să facă trimitere directă la cea despre care ar fi vrut să afle totul, dar despre care nu ştia nimic. Drept urmare, îşi făcea cât mai des de lucru în locul de unde o văzuse trecând în goana cailor căruţei, întârziind acolo mai ales seara, la ceasul când s-a întâmplat minunea s-o zărească. Degeaba: scena nu s-a mai repetat până să plece să-şi facă ucenicia pe lângă un cavaler, plecare pe care n-a putut-o amâna, în ciuda tuturor stratagemelor încercate.

Mai târziu, pe la vreo patrusprezece ani, găsindu-se undeva în Alpi, alături de stăpânul la care a ajuns, dar începând să se bucure de privilegiile datorate celebrităţii Genealogului şi de serviciile pe care acesta le făcea cavalerilor la care fiul slujea ca paj, revăzu scena din Paris şi pe misterioasa femeie îmbrăcată la fel, cu ţinuta corpului identică, aruncându-i aceeaşi privire, un amestec între dor şi disperare, dispărând la fel de repede printre copaci, ca la Paris printre case. (Sau tot printre copaci?) De data asta, tânărul încercă să se intereseze mai amănunţit asupra identităţii celei pe care n-o putea uita. El, care nu iubise încă, ducea mereu cu sine povara unui imens amor. Ar fi vrut să se ia după goana acelei căruţe, însă cavalerul, oricât de binevoitor, nu avea vreme de pierdut, el se afla şi aşa în întârziere şi se grăbea să-şi ajungă seniorul din urmă. Băiatul se prefăcu bolnav, însă nici aceasta nu-l ajută să rămână pe loc. Întrebă, disperat, prin hanurile unde făceau popas ori printre drumeţii întâlniţi pe drum. Nimeni nu ştia nimic precis, deşi fiecare avea o poveste închegată despre misterioasa străină. Şi, deşi naraţiunile acelea se deosebeau ca de la cer la pământ între ele, Cel de Al Şaizeci şi patrulea putu măcar să fie sigur că n-a visat, că n-a avut vedenii, că tocmai ceea ce a văzut el au văzut şi alţii, că Femeia exista în realitate. (Doar, câteodată, îşi punea întrebarea dacă nu cumva oamenii care vorbeau atât de siguri pe ei, povestind amănunte atât de diferite, nici n-au zărit-o cu adevărat pe cea pe care o căuta el. Poate că n-au văzut nimic şi nu făceau decât să-şi dea importanţă în faţa unui tânăr paj. Alunga repede acele gânduri enervante şi căuta să-şi amintească, pe cât se putea mai fidel, fiecare amănunt nu numai a ceea ce au desluşit ochii săi, dar şi fiecare cuvânt spus de martorii – adevăraţi sau falşi. Era hrana cu care, de copil, s-a hrănit ani lungi. Întreaga lui viaţă cunoscută.)

Se spune că toate lucrurile care se întâmplă de două ori se vor repeta şi a treia oară, se încuraja Richard. Era atât de sigur de aceasta, încât era convins că singura-i problemă consta în modul cum să facă încât să nu mai fie atât de luat pe nepregătite, mai ales acum, când devenise stăpân pe destinul său şi când putea să se ia oricând după căruţa aceea mânată atât de repede. Ştia sigur că o va ajunge în urmă, că va da la o parte voalul acela subţire, ţesut, desigur, de către un păianjen bun, acum când avea suficientă experienţă în a se purta cu o femeie. Făcea tot felul de scenarii, încerca să nu omită nici o posibilitate, să fie pregătit să acţioneze şi dacă nu va avea un cal în preajmă, şi dacă va fi pe malul opus al unui râu, şi dacă, pentru a-şi atinge ţinta, va trebui să înlăture o armată întreagă. Şi, într-adevăr, urmărindu-i viaţa, scribul a constatat că tot traiul Celui de Al Şaizeci şi patrulea s-a subordonat pregătirii acelui moment. Că toate strădaniile i se îndreptau spre a găsi căi de a aduce mai aproape momentul visat. I-au trebuit mulţi ani cavalerului până a ajunge să creadă că ea poate apărea oricând şi de oriunde. Indiferentă la eforturile sale. Doar că era obligatoriu ca eforturile lui să fie pe măsură, se îndârjea el. Când a înţeles aceasta, nu şi-a mai impus decât să-I fie fidel şi să continue fără de încetare s-O caute. Conduita aceasta a devenit singurul lucru important, singurul care îi provoca într-adevăr satisfacţie. Şi, uneori – chiar şi până în dimineaţa aceea devreme din cel mai de răsărit meleag umblat al Europei, când Ea i-a apărut aievea pentru cea de a treia oară¹ – el avea s-O simtă aproape pe un pisc de munte, într-o altă femeie sau în picăturile mării oglindindu-se în stropii de ploaie. Era ceva ce, a înţeles Cel de Al Şaizeci şi patrulea, nu poate să fie nici adus cu forţa şi nici ademenit prin şiretlic. Era necesar să ai speranţă şi răbdare. Şi, nefiindu-i teamă că săvârşeşte un sacrilegiu, compara starea aceea de graţie cu minunatele revelaţii primite de către sfinţii părinţi ai bisericii: o dată, de două ori sau chiar de trei ori într-o viaţă de căutări în pustie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.