Axa lumii (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

De subliniat în itinerarul micului grup este că Richard îl duce cu paşi siguri şi folosind căi puţin cunoscute pe calea cea mai scurtă… la Veneţia. Să mai fi având el vreo legătură cu strămoşii săi din cetatea Reginei Mărilor?

În ţinutul dogelui Pietro Polani, ginerele marelui său predecesor, Domenico Michiel, Cel de Al Şaizeci şi patrulea nu vine doar însoţit de Roger, menestrelul. Pe drum, i s-au mai alăturat câţiva mercenari rătăciţi după o bătălie pierdută, căutându-şi un nou rost, dar şi câţiva negustori fericiţi că-şi pot urma calea în siguranţă, precum şi alţi călători acceptaţi cu mărinimie de Richard. Printre ei şi un oarecare Ţipor, un comerciant evreu, ce-şi ducea marfa dintr-un loc în altul. În schimbul protecţiei oferite de Richard şi de oamenii săi, aceştia găseau întotdeauna hrană şi nutreţ pentru cai. Ţipor părea să cunoască nu numai tot ce s-a întâmplat vreodată – ceea ce el contesta cu hotărâre – dar şi fiecare cotlon al acestei lumi în care ne-a fost dat să trăim.

– Ai mai fost pe aici? îl întrebau miraţi, atunci când, în modul cel mai firesc cu putinţă, când le era sete, îi ducea la un izvor ascuns după o stâncă la doar 20 paşi depărtare sau când, obosiţi, îi îndruma spre o peşteră cu gura mascată de verdeaţă, loc unde să se poată odihni feriţi de intemperii.

– Şi tu ai venit pe drumul cel mai scurt, răspundea, în doi peri, evreul.

Iar altădată zicea:

– Unde eşti ai mai fost şi unde ai mai fost vei mai fi.

În mod firesc, ceata aceasta eterogenă s-a destrămat, odată ajunsă la Veneţia. Totuşi, Ţipor a rămas şi pe mai departe în preajma Celui de Al Şaizeci şi patrulea. Lucru pe care-l făcea cu cea mai mare discreţie. De pildă, va dispărea atunci când Richard se va întâlni cu tatăl său, când va fi chemat de abatele Suger ori când celebrul cavaler se va găsi în tovărăşia marilor seniori. Ţipor ştia când să se facă nevăzut pentru a nu-i face neplăceri tânărului său prieten şi ştia când să revină, de fiecare dată fără să se fi vorbit cei doi dinainte. În continuare, multă vreme, cavalerul va fi însoţit în numeroase dintre drumurile sale de către evreu, deşi acela câteodată mai şi dispărea pentru a-şi vedea de propriul comerţ. Cei doi păreau că se protejează reciproc: Richard îl ocrotea pe negustor de răutăţile oamenilor, iar Ţipor, în afară de faptul că-l scutea de grijile aprovizionării, îi mai tempera din ispitele spiritului. „Îl familiariza cu ele”, cum preciza el însuşi. Şi, astfel, amândoi se simţeau mai în siguranţă.

La Veneţia, în ciuda legii care interzicea transmiterea ereditară a puterii, Pietro Polani, soţul fiicei predecesorului său, domnea de zece ani, timp în care a învăţat gustul măreţiei autocrate, un gust ce împrăştie în jur o aromă ce îl face să-şi fie suficient sie însuşi. Luptele pentru putere măcinând, ca de obicei, lumea, nu-l interesau, atât timp cât Veneţia îşi trăia propria ei viaţă. Şi mai puţin îl interesa rivalitatea dintre familiile Pierleoni, pe de o parte, şi Frangipane, Tebaldi şi Stefani, pe de alta, în susţinerea lui Inocenţiu al II-lea sau al lui Anacletus al II-lea pe tronul papal. Istoria politică nu se scrie după cântar: împăraţii şi regii Europei erau departe şi nu o dată, de la Hannibal încoace, munţii au fost stavile solide împotriva diferitelor imixtiuni. Şi chiar dacă străinii veneau în număr mare în Peninsulă, nu rămâneau acolo şi lucrurile primeau iarăşi alt aspect. Cu toate încoronările solemne ale străinilor, petrecute pe pământul Italiei, până la urmă, evenimentele urmau voinţa băştinaşilor.

Cei zece ani de pace ai Veneţiei se datorau – o ştia oricine – norocului proverbial al dogelui. Polani se despărţise devreme de oraşul natal, Pola, se mutase la Heraclea, o părăsise şi pe aceasta, chiar înainte de a fi fost atacată şi jefuită de piraţi, plecase la Malamocco, unde a locuit până la Crăciunul lui 1116 şi, în fine, s-a stabilit la Veneţia, cu puţine zile înaintea marelui cutremur din 1117, cel care a înecat în lagună ultima sa reşedinţă. La Veneţia s-a căsătorit cu fiica dogelui Domenico Michiel, Adelasa. O soartă mai favorabilă le-a fost oferită puţinor muritori. Drept urmare, măcar până la sosirea lui Richard le Noir, Polani nu a fost obligat să ducă o viaţă de veşnice lupte, asemenea socrului său. Comerţul şi flota tot mai puternică, pe lângă nişte diplomaţi iscusiţi, au fost arme suficiente pentru a păstra şi creşte bunăstarea Reginei Adriaticii fără acte de vitejie. Doar recuceririle ungurilor în Dalmaţia, unde Veneţia a pierdut iarăşi Spalato, Traủ şi Sebenico au constituit singurele motive de frământare ale unei comunităţi care, în lipsa grijilor restului lumii, s-a reîntors la angoasele existenţiale.

Sosirea cavalerului fusese anunţată de gloria ce-l preceda pretutindeni, iar intrarea în cetate îi fusese pregătită ca pentru un împărat. Întoarsă în sine, populaţia Lagunei avea nevoie de un erou apt s-o scoată din spaimele lângorii. Timp de luni de zile, Richard a cutreierat palatele familiilor celor mai de vază şi a frânt o mulţime de inimi. A fost el şi în casa părintească, în palatul Memorialistului, de unde bunicul Caesar avea să plece să cucerească lumea cea mare? Nu avem nici un indiciu în acest sens. Cel de Al Şaizeci şi patrulea nu a rupt, nicio clipă, legăturile cu tatăl său, chiar dacă persoana aceluia (spre deosebire de opera tot mai autonomă) nu era în măsură să-i ofere avantaje. În schimb, surorile tatălui, după ce practic l-au deposedat pe Genealog de orice moştenire, n-aveau mari motive să le fie dor de nepotul lor: celebru şi primit în orice anturaj oricât de înalt, Richard le apărea mai degrabă drept un rival la avere. Şi în această privinţă, un indiciu ne parvine dintr-o însemnare a lui Charles cel Înţelept. (Bunul cititor îşi mai aminteşte, poate, de el. Ori şi-l readuce mai bine în memorie drept Der Gescheite Karl? Sau ca „Evanghelistul Cruciadelor“?) Oricum, savantul acela atât de enigmatic îl numeşte pe cel pe care scribul crede că îl recunoaşte în Cel de Al Şaizeci şi patrulea drept un „pui de cuc alungat din cuib şi care la maturitate zboară senin deasupra copacului de unde a fost respins”. Dacă este vorba de una şi aceeaşi persoană, atunci amănuntul este elucidat.

Veneţia este contagioasă în otium. După ce s-a obişnuit cu el şi cu faima sa, lumea a început să discute şi în prezenţa lui Richard despre Dumnezeu, despre încercările la care ne supune, despre liberul arbitru. Frumosul cavaler era dispus, uneori, şi la asemenea conversaţii, mai ales când Femeia în Alb îi dădea un nou concediu şi-l lăsa să se odihnească de ea. Dar mai mult asculta, îşi clătina părul lung şi privea în zare. Lumea nu avea de unde să ştie ce căuta el în depărtare.

– Acesta să fie daimonul pomenit de păgânii vechi? l-a întrebat, într-o seară, pe Ţipor, fără a face şi alte precizări.

– Nu, i-a răspuns acela sec şi n-au mai reluat niciodată subiectul.

În atmosfera unei seri petrecută într-un salon unde răcoarea lagunei intra în voie prin uriaşele ferestre ori în lungi promenade prin canalele mereu împodobite ca de sărbătoare, înconjuraţi de femei frumoase, mirosind plăcut şi strălucind de sub mătăsuri şi bijuterii, pacea coborâtă peste exponenţii societăţii obosite şi sătule era străfulgerată ca o zi senină de vară de fulgerul angoaselor. Doar cavalerul nu părea să treacă prin asemenea stări, el care urma alte repere decât toţi cei din jur. (Dar, se întreabă scribul, ceilalţi nu se ghidează şi ei fiecare după ţinta sa secretă şi nimănui mărturisită?)

Sfetnicul secret al cavalerului în asemenea probleme era tot Ţipor. Desigur, foarte rar prezent în societatea aleasă a tânărului, el răspundea întrebărilor cu care acela se întorcea acasă. Iar, data viitoare, elevul conştiincios va da recitaluri pe tema deschisă data trecută, atunci când el doar privise în depărtare şi n-a avut chef să se implice în dispută.

Cât timp vorbea despre încercările la care suntem supuşi de către noi înşine şi nu de către Dumnezeu – cum greşit s-a spus alaltăieri – oamenii ascultau atenţi şi mulţumiţi: un corp atât de frumos cu o inimă atât de vitează nu putea să nu fie înzestrată şi cu o minte pe măsură. Bărbatul avea un vocabular bogat, presărat cu cuvinte străine – ceea ce, alături de uşoara pelticie – îi dădeau un farmec special spuselor. Nu puteai să nu-l asculţi cu încântare.

Şi când vorbea în pilde, cum ar fi cea când făcea o comparaţie între micile necazuri ale veneţilor şi încercările lui Iov, oamenii îl priveau tot cu respect şi recunoştinţă.

Însă când – chiar şi cu vorbe prevenitoare – a început să se îndoiască de unicul adevăr al dreptei credinţe, numind-o o continuare raţională a păgânismului, oamenii au început să se trezească de sub farmecul ce i-a ţinut atâta vreme prizonieri. Richard însuşi îşi asculta, câteodată, cu groază vorbele, imaginându-şi ce ar fi spus Suger, bunul stareţ de la Saint Denis, dacă l-ar fi auzit. Sau Bernard, abatele din Clairvaux, pe care a avut cinstea şi bucuria să-l poată întâlni de trei ori şi ale cărui idei le propaga de atunci în lume. Vorbele acelea veneau de la Ţipor, deşi Ţipor nu le-a exprimat niciodată limpede în prezenţa cuiva care nu era evreu. Ţipor evita orice discuţie despre religia creştină sau despre tâlcul celor scrise în Coran, pretinzând că pentru unul ca el este un păcat să cheltuiască gânduri şi timp referitor la nişte credinţe care s-au născut mult după ce propria-i religie le fusese de acum dăruită iudeilor. El nu spunea, de pildă, că religia creştină sau cea mahomedană n-ar fi religii monoteiste, însă pretindea că singura asemenea religie este a lui. El nu spunea că nu poate fi monoteistă o religie care are mai multe fiinţe divinizate, nici că nu poate fi monoteistă o religie care păstrează sfinţi protectori asemenea zeilor specializaţi din Grecia ori din Roma. El dădea asemenea exemple, referindu-se doar la popoare mult mai vechi, care nu puteau să se mai simtă jignite de vorbele lui.

– Şi sfinţii bisericii creştine au fost tot numai oameni, reacţiona Richard.

– Oameni nu sunt sfinţi? Nici măcar după moarte? şoptea evreul. Şi care este deosebirea dintr-un protector creştin al drumurilor, călătoriilor şi comerţului, de pildă, şi Hermes, zeul păgân grec, ori Mercurius, zeul roman cu aceleaşi îndatoriri? Faptul că drumeţii i se adresează cu un alt nume?

Tânărul îl privea cu ochii săi superbi, dar parcă nu vorbea el:

– Aceasta este cea ce ţine de axa lumii!

Şi, după o pauză şi cu un ton schimbat:

– De ce să se simtă jignit cineva când se vorbeşte despre religia lui?

– E mai prudent să nu-ţi spui asemenea întrebări, răspundea Ţipor.

A fost Richard le Noir un necredincios? Nici vorbă! Şi, mai ales, acest lucru n-ar fi putut fi acceptat la un om căruia i s-au atribuit atâtea calităţi şi în care se puneau atâtea speranţe, Mai mult, se spunea chiar că, foarte tânăr, cavalerul ar fi făcut un pelerinaj la Chartres, în locul unde s-a ridicat, tocmai în acea vreme, vestita catedrală, că ar fi coborât, alături de ceilalţi pelegrini în grota Fecioarei Negre, că ar fi luat apă din lacul sfânt din peşteră şi că ar fi pus mâna pe celebra piatră gigantică. De această aventură mistică timpurie din viaţa lui Richard nu se îndoia nimeni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.