Axă pontică București-Ankara, un imperativ strategic în 2026

Războiul din Ucraina continuă să domine agenda regională, transformând Marea Neagră dintr-o periferie într-un adevărat front strategic pentru Europa și NATO. Rusia își menține postura agresivă, pornind de la militarizarea Crimeei și până la atacuri asupra infrastructurii portuare ucrainene, tensionând securitatea întregii regiuni. În acest context volatil, România, ca stat membru NATO și UE aflat pe flancul estic, și Turcia, stat membru al blocului nord-atlantic și puterea regională ce controlează accesul maritim prin strâmtori, devin actorii-cheie ai stabilității la Marea Neagră. Oficial, ambele țări subliniază că asigurarea securității sporite la Marea Neagră este o prioritate strategică comună. Fără o cooperare strânsă româno-turcă, eforturile occidentale de descurajare și gestionare a amenințărilor rusești în regiune riscă să fie fragmentate.

Astfel, o axă București-Ankara devine în 2026 un pilon esențial al arhitecturii de securitate regionale, așa cum arată chiar evaluările diplomatice. Parteneriatul Strategic româno-turc este deja unul dintre fundamentele securității în zona Mării Negre și a Balcanilor, iar după agresiunile rusești din 2014 și 2022 această axă a devenit un pilon vital pentru descurajarea Rusiei și stabilitatea vecinătății estice.

În egală măsură, contextul geopolitic actual este marcat de o implicare sporită a NATO și UE la Marea Neagră. Alianța Nord-Atlantică și-a întărit prezența pe flancul estic, iar Uniunea Europeană a lansat inițiative dedicate regiunii, recunoscând importanța acesteia ca punte de legătură spre Caucaz și Asia Centrală. Cu toate acestea, aceste eforturi internaționale au limitele lor. NATO depinde de statele riverane pentru acces și acțiune, iar UE are nevoie de parteneri locali puternici.

România și Turcia se află, așadar, în linia întâi, două state cu greutate strategică, ai căror pași coordonați pot da tonul evoluțiilor la Marea Neagră. Faptul că Turcia are a doua armată ca mărime din NATO și deține controlul asupra Bosforului și Dardanelelor (conform Convenției de la Montreux) îi conferă rolul de gardian al echilibrului militar regional.

În același timp, România găzduiește forțe aliate și sisteme defensive pe teritoriul său, reprezentând un avanpost important al NATO și UE în fața amenințării estice. Această complementaritate obiectivă între București și Ankara cere o valorificare deplină, printr-o cooperare strategică aprofundată.

România și Turcia au interese convergente pe multiple planuri, ceea ce oferă baza naturală a unei axe strategice româno-turce. În primul rând, securitatea și apărarea le unesc strâns. Ambele țări sunt membre NATO dedicate și împărtășesc obiectivul de a menține flancul sud-estic al Alianței în fața agresiunii ruse. De altfel, dimensiunea de securitate a parteneriatului bilateral este centrală, iar România și Turcia s-au afirmat drept “piloni ai păcii și stabilității” de la Balcani la Marea Neagră, contribuind împreună la securitatea euroatlantică. Cooperarea militară a cunoscut deja pași concreți.

Împreună cu Bulgaria, au lansat inițiative regionale de apărare la Marea Neagră, inclusiv exerciții navale comune, un grup operativ pentru contracararea minelor marine sub conducere românească (MCM Black Sea) și chiar un coridor de mobilitate militară România-Bulgaria-Turcia pentru reacții rapide la crize. Mesajul este limpede pentru toți, și anume Marea Neagră este „linia noastră comună de apărare”, un spațiu unde solidaritatea aliată se manifestă direct. Stabilirea unui comandament regional de forțe speciale în cooperare cu Ankara și Sofia reprezintă un alt exemplu al angajamentului comun de a spori prezența și capacitatea NATO în zonă. Aceste eforturi sinergetice confirmă că România are nevoie de Turcia (și viceversa) pentru a proiecta putere și a gestiona eficient riscurile de securitate la Marea Neagră.

Un al doilea pilon al intereselor comune îl reprezintă economia și comerțul. Legăturile economice româno-turce au atins în ultimii ani niveluri record, indicând o interdependență benefică. Volumul schimburilor comerciale bilaterale a depășit pragul de 10 miliarde de dolari și continuă să crească. În 2022, comerțul reciproc ajunsese la 10,3 miliarde USD, în creștere de la 6,8 miliarde în 2019, iar în 2023 a urcat la circa 10,6 miliarde USD, cu perspective de a atinge 13 miliarde până la finele lui 2024. Această tendință ascendentă arată atât competitivitatea exportatorilor turci pe piața românească, cât și cererea robustă din România pentru produse turcești, de la vehicule și piese auto până la materiale de construcții și agricultură. La rândul său, Turcia importă din România produse petroliere, echipamente, îngrășăminte și materii prime, semn că economiile se completează reciproc.

Totodată, Turcia a devenit un investitor major în România și peste 18.000 de companii turcești activează în diverse sectoare ale economiei românești, de la construcții, având în vedere că România este cea mai importantă destinație din Europa pentru antreprenorii turci din domeniu, și până la industrie textilă, comerț și servicii. Această legătură economică strânsă creează un interes comun pentru un mediu stabil și predictibil în regiune.

Transporturile și infrastructura constituie un aspect complementar, atât rutele terestre, cât și cele maritime dintre cele două țări s-au dezvoltat. Turcia și România au redeschis încă din ultimul deceniu conexiuni directe între porturi și împărtășesc obiectivul îmbunătățirii coridoarelor de transport care leagă Asia de Europa. Practic, România reprezintă poarta de intrare a bunurilor turcești către UE, fiind cel mai mare partener comercial al Turciei din Balcani și al doilea din regiunea Mării Negre, iar Turcia este hub-ul prin care produse și resurse din Orient ajung pe piața europeană. Un parteneriat consolidat garantează fluxuri comerciale neîntrerupte și prosperitate de ambele părți.

Domeniul energiei este o altă dimensiune unde interesele României și Turciei converg puternic. Ambele țări au învățat, pe fondul crizelor recente, importanța independenței energetice față de Rusia și a diversificării surselor. Turcia aspiră deschis să devină un mare hub energetic regional, folosindu-și poziția strategică pentru a conecta producătorii de gaze din est (Azerbaidjan, Asia Centrală, Orientul Mijlociu) cu consumatorii europeni. Președintele Recep Tayyip Erdoğan a promovat această viziune, investind în infrastructură (nr.: gazoducte precum TANAP, interconectări cu rețeaua balcanică și terminale GNL) astfel încât Ankara să poată furniza către Europa gaz non-rusesc în cantități crescânde.

De cealaltă parte, România se pregătește să devină ea însăși un furnizor regional de gaze. Zăcămintele offshore din Marea Neagră, precum proiectul Neptun Deep, sunt în curs de dezvoltare, iar în câțiva ani țara ar putea exporta gaze naturale către vecini. Până atunci, Bucureștiul deja profită de noile rute sudice de aprovizionare, iar în ultimii ani, România a început importul de gaze pe ruta Turcia-Bulgaria, prin conductele de la Negru Vodă și Giurgiu, care aduc volume semnificative ce contribuie la securitatea energetică națională. Atât România, cât și Turcia, au un interes comun în extinderea cooperării în domeniul energetic, fie că este vorba de transportul gazelor azere spre Europa Centrală, inițiativă susținută de UE și care se bazează inevitabil pe tranzitul prin Turcia, fie de dezvoltarea de proiecte în energie verde și interconexiuni electrice regionale. O axă româno-turcă puternică poate facilita acorduri pe termen lung în energie, investiții reciproce și poate vorbi pe o singură voce în negocierile privind coridoarele energetice eurasiatice.

Ambele state doresc o Mare Neagră stabilă și sigură pentru infrastructura energetică, de la platformele de foraj și cablurile submarine până la navele care transportă petrol și GNL, și au motive întemeiate să își armonizeze strategiile pentru a atinge acest obiectiv.

Nu în ultimul rând, ca aliați NATO și parteneri regionali, România și Turcia împărtășesc interesul menținerii unui zone a Mării Mediterane și Balcanilor de Vest stabile, ținând cont că problemele din aceste regiuni pot afecta securitatea Mării Negre. Ambele țări au investit diplomatic în vecinătatea extinsă. Turcia are un rol activ în Orientul Mijlociu și Caucaz, iar România promovează stabilitatea în Balcanii de Vest și sprijină parcursul european al Republicii Moldova și Ucrainei. Pe aceste dosare există complementarități, iar succesul coridoarelor de transport euro-asiatice sau securitatea Mării Negre depind și de pacificarea Caucazului, unde Ankara are influență, în timp ce aderarea la UE a țărilor riverane va necesita și sprijinul Turciei ca partener. Atât Bucureștiul cât și Ankara împărtășesc viziunea că Marea Neagră trebuie să rămână un spațiu al cooperării, nu al conflictului.

Afirmația recentă a președintelui Erdoğan conform căreia „Marea Neagră nu trebuie transformată într-o zonă de confruntare” reflectă o preocupare comună de a evita extinderea războiului și pericolelor spre țărmurile aliaților.

În pofida bazei solide de interese comune, relația româno-turcă nu este lipsită de diferențe și provocări. Una dintre realitățile geopolitice ale ultimilor ani este că Ankara și Bruxelles-ul (implicit și Bucureștiul, ca membru UE) nu se află mereu pe aceeași lungime de undă. Turcia, deși partener esențial al Europei, urmează adesea o politică externă proprie, care se abate de la prioritățile UE, complicând coordonarea regională. Spre exemplu, în vreme ce România, aliniată politicilor UE, a impus sancțiuni ferme Rusiei și a susținut necondiționat Kievul, Turcia a adoptat o poziție mai nuanțată. Ankara a condamnat invazia și a furnizat armament Ucrainei, precum celebrele drone Bayraktar, însă a evitat sancțiunile economice contra Moscovei și a menținut deschise canalele de comunicare cu Kremlinul. Această diferență de abordare reflectă interesele complexe ale Ankarei, Turcia depinde de Rusia în domenii precum importurile energetice, ambițiile nucleare ori situația din Siria, dar și-a asumat totodată rolul de mediator. În 2022, Ankara a folosit relația sa de încredere cu ambele tabere pentru a media acordul privind exportul de cereale ucrainene prin Marea Neagră, prevenind o criză alimentară globală. România a sprijinit implicit aceste eforturi și a oferit rute alternative (prin portul Constanța și Dunăre) când acordul a fost suspendat, însă exemplul rămâne grăitor.

Pentru a consolida axa strategică, ambele capitale trebuie să gestioneze cu tact aceste diferențe, astfel încât ele să nu submineze obiectivele strategice comune. Faptul că Turcia „urmărește propriile interese, uneori divergente de ale Occidentului” nu este un secret printre experți, dar aceasta nu anulează nevoia de cooperare, dimpotrivă, o face mai crucială, impunând un dialog sincer între parteneri.

Un alt aspect distinct îl constituie cadrul legal și postura diferită față de prezența NATO în Marea Neagră. Convenția de la Montreux (1936) oferă Turciei controlul asupra strâmtorilor și limitează accesul navelor militare ale statelor neriverane în Marea Neagră. Ankara a folosit strict acest instrument, inclusiv după izbucnirea războiului din Ucraina, când a închis Bosforul pentru navele de război beligerante, o măsură care a afectat rotația forțelor navale ruse, dar totodată a împiedicat intrarea unor forțe maritime occidentale masive în Marea Neagră. Turcia a promovat, istoric, ideea că statele riverane trebuie să își asume în primul rând securitatea zonei, inițiind în anii 2000 formate precum BLACKSEAFOR sau Operațiunea Black Sea Harmony, și manifestând o anumită rezervă față de prezența navală extinsă a puterilor externe.

România, pe de altă parte, și-ar dori o implicare aliată cât mai robustă, de pildă, a susținut inițiative pentru creșterea prezenței navale NATO la Marea Neagră după 2014, înțelegând că propria flotă și cele regionale nu pot contrabalansa singure forța navală a Rusiei. Acest decalaj de viziune poate fi privit ca un obstacol, iar Bucureștiul ar putea resimți uneori reticența Ankarei ca pe o limitare, iar Ankara ar putea privi insistența altor aliați ca pe o ignorare a prerogativelor sale suverane. Totuși, și aici există loc de compromis creativ. Faptul că Turcia a acceptat înființarea unor structuri aliate de comandă și exerciții comune arată că soluția stă într-o mai mare coordonare bilaterală. Ankara rămâne gardianul echilibrului militar în zonă, iar România trebuie să colaboreze îndeaproape cu Ankara pentru a asigura că prezența NATO, chiar și în limitele Montreux, este eficientă. Crearea MCM Black Sea sub conducere română, cu sprijin turc și bulgar, sau patrulele aeriene comune ale NATO, sunt exemple de inițiative care împacă sensibilitățile turce cu nevoia de securitate sporită. Obstacolul Montreux poate fi depășit prin intensificarea cooperării navale directe româno-turce și prin implicarea Turciei ca lider regional în orice plan de securitate la Marea Neagră. Altfel spus, România are nevoie de Turcia ca partener de prim-plan, nu ca obstacol, iar recunoașterea rolului special al Ankarei face parte din consolidarea axei strategice.

Diferențe persistă și pe planul aliniamentului politic și valorilor, deși impactul lor asupra colaborării strategice este indirect. România, ca stat membru UE, este parte dintr-un bloc unde standardele democrației, statului de drept și politicii externe comune sunt esențiale. Turcia, candidată la UE dar cu negocieri înghețate, s-a îndepărtat în ultimul deceniu de unele principii europene, virând spre un model de guvernare mai autoritar și o politică externă de putere regională independentă. Acest fapt a generat neîncredere în unele capitale europene. Bucureștiul însă a avut în mod tradițional o atitudine pragmatică și deschisă față de Ankara, susținând menținerea Turciei aproape de UE și evitând confruntarea publică pe teme sensibile.

În interiorul Alianței, tensiuni precum cele legate de achiziția de sisteme rusești S-400 de către Turcia sau blocajele sale temporare privind extinderea NATO (n.r.: cazul Suediei) au creat preocupare și la București. Din fericire, aceste episoade nu au degenerat în dispute bilaterale directe româno-turce, o dovadă a capacității relației de a rămâne rezilientă.

Un test delicat îl reprezintă și diferențele de interese în alte regiuni. Spre exemplu, în estul Mediteranei, Turcia are dispute cu aliați UE (Grecia, Cipru) privind delimitarea maritimă și resursele energetice. România, prin solidaritatea UE, tinde să sprijine pozițiile greco-cipriote, deși nu are un rol direct acolo. Chiar dacă acest subiect este periferic față de Marea Neagră, el arată că pot surveni divergențe contextuale. Gestionarea lor cere abilități diplomatice, prin ferirea relației bilaterale de contaminarea cu alte conflicte și menținerea dialogului chiar și când Ankara și partenerii occidentali se află în dezacord. În esență, obstacolele dintre România și Turcia țin mai puțin de vreun contencios bilateral, având în vedere că nu există nicio dispută teritorială ori diferende istorice acute. Ele țin mai mult de contextul geopolitic complex în care se mișcă Turcia. Faptul că Ankara își urmează propriul drum, uneori dificil de reconciliat imediat cu liniile UE/NATO, înseamnă că Bucureștiul trebuie să investească constant în această relație, pentru a menține încrederea și coordonarea.

Nevoia unei coordonări atente provocată de politicile turce divergente poate fi depășită printr-un dialog strategic consolidat la nivel înalt, mecanisme de consultare periodică și, nu în ultimul rând, prin proiecte concrete care să ancoreze Turcia și România de aceeași parte a mesei.

Privind spre 2026 și dincolo de acest orizont, devine tot mai clar de ce România are nevoie de o relație mai strânsă cu Turcia, dar și invers, pentru a naviga provocările Mării Negre. O axă strategică româno-turcă nu implică vreun aranjament exclusivist sau paralel cu NATO/UE, ci reprezintă consolidarea unui nucleu regional de cooperare în serviciul obiectivelor transatlantice și europene.

Atât la București, cât și la Ankara, factorii de decizie recunosc potențialul enorm al acestei colaborări. Un comunicat bilateral recent evidenția „potențialul ridicat de cooperare, atât pe dimensiunea economică, cât și în ceea ce privește stabilitatea și securitatea regională”, formulare care surprinde exact esența, și anume că economia și securitatea merg mână în mână. Stabilitatea regională, de la securitatea cetățenilor în fața crimei organizate și a migrației ilegale, până la apărarea împotriva agresiunii militare, este un bun comun pe care România și Turcia îl pot furniza mai eficient împreună. Acest lucru presupune însă voință politică și viziune strategică.

Pentru România, a investi în relația cu Turcia înseamnă a-și consolida propria securitate națională. Nicio altă țară riverană Mării Negre (n.r.: în afara Ucrainei, aflată acum în război) nu are capacitatea militară și influența geopolitică a Turciei. Libertatea de navigație, protecția rutelor comerciale și energetice ori descurajarea Rusiei depind într-o măsură considerabilă de modul în care Ankara își exercită rolul de „paznic” al strâmtorilor și interlocutor cu Moscova. Implicarea activă a Turciei alături de România în aceste eforturi adaugă greutate oricărei inițiative regionale. În plus, Turcia poate acționa acolo unde România, ca membru UE, are constrângeri, fie că vorbim de dialogul, chiar și critic, cu Moscova, de abordarea flexibilă în Orientul Mijlociu sau de relațiile cu lumea musulmană, aportul Ankarei este unic. De partea cealaltă, Turcia câștigă prin apropierea de România un aliat predictibil și dedicat, care îi susține interesele în forurile euroatlantice. România a fost și rămâne un susținător al menținerii legăturilor strânse între Turcia și Occident, de la sprijinul ferm pentru perspectiva de aderare a Turciei la UE exprimat încă din 2011, până la participarea împreună în misiuni NATO și proiecte regionale.

Bucureștiul oficial pare să înțeleagă că o Turcie ancorată în parteneriate solide cu aliații europeni și nord-atlantici este mult mai benefică securității sale decât o Turcie izolată sau ostilă. Axa București-Ankara oferă astfel Turciei o poartă de dialog cu UE prin intermediul unui prieten de încredere, iar României îi oferă acces la influența și capacitățile Turciei în zone unde România singură nu ar putea conta la fel de mult.

În plan practic, consolidarea axei româno-turce ar trebui să se manifeste prin inițiative concrete și consultări regulate. Ar putea fi vorba despre un nou plan de acțiune strategic actualizat pentru parteneriatul bilateral (prima astfel de foaie de parcurs datând din 2013), adaptat noilor realități post-2022. Proiecte comune în domeniul apărării, pornind de la exerciții pe scară largă la Marea Neagră, și până la o cooperare aprofundată în industria de apărare ar spori interoperabilitatea și încrederea reciprocă. Să nu uităm că Ankara are un sector de tehnică militară tot mai avansat, iar România, spre exemplu, a achiziționat deja o navă de tip corvetă ușoară, menită să consolideze Forțele Navale Române.

În energie, România și Turcia pot semna acorduri pe termen lung privind tranzitul gazelor și investițiile în infrastructură, asigurându-și reciproc securitatea energetică. În comerț, obiectivul deja ambițios de a atinge 15-20 miliarde USD anual în schimburi poate fi susținut prin facilitarea transportului, inclusiv de pildă, reducerea blocajelor de la frontiera turco-bulgară pentru camioane, dezvoltarea de noi conexiuni de feribot sau de cale ferată. La nivel diplomatic, Bucureștiul și Ankara ar putea institui consultări periodice înaintea reuniunilor majore NATO și UE, pentru a-și armoniza pozițiile în măsura posibilului, mai ales pe teme ce privesc flancul estic, Caucazul, Balcanii, Orientul Mijlociu. O astfel de coordonare preventivă ar diminua riscul de surprize neplăcute și ar amplifica vocea comună. De asemenea, extinderea cooperării trilaterale, eventual invitând și alte state în anumite formate de dialog informale alături de România și Turcia, ar putea crea punți de încredere între Ankara și viitorii membri ai familiei europene.

Nu trebuie uitat că în ecuația Mării Negre, unitatea aliaților este principalul factor de descurajare în fața Moscovei. Orice fisură sau relație neexploatată poate deveni o vulnerabilitate. Rusia a încercat adesea să profite de diferențele dintre Turcia și Occident, însă o relație româno-turcă robustă complică asemenea calcule ruse. Când Bucureștiul și Ankara acționează sincron în mod unitar, fie și folosind stiluri diferite, regiunea pontică resimte efectul pozitiv. Un exemplu este chiar gestionarea crizei cerealelor. În timp ce Turcia a negociat cu rușii, România a oferit soluții logistice la sol, împreună reușind să evite penurii majore. Imaginea de ansamblu este foarte clară. Pentru a face față unei Rusii revanșarde și unor provocări transfrontaliere crescânde, țările riverane democratice trebuie să stea umăr la umăr. Iar dintre acestea, România și Turcia sunt în poziția cea mai propice de a conduce prin exemplu.

Sigur, consolidarea axei strategice nu înseamnă ignorarea diferențelor, ci gestionarea lor matură, un test al diplomației ambelor părți. Însă miza este prea mare pentru a nu fi asumată, inclusiv stabilitatea Mării Negre, securitatea flancului estic NATO, prosperitatea economică regională și succesul proiectelor energetice europene depind în bună măsură de calitatea relației dintre București și Ankara.

Anul 2026 găsește Marea Neagră la confluența marilor reconfigurări geopolitice, iar România are toate motivele să își consolideze relația cu Turcia. Interesele comune,  de la securitate, la comerț ori energie și transport, oferă o bază solidă pentru o alianță regională de facto, în timp ce diferențele pot fi transformate în avantaje complementare dacă sunt abordate inteligent.

Publicațiile de specialitate descriu deja axa București-Ankara drept o necesitate strategică, nu doar o opțiune diplomatică. În anii ce vin, această axă ar putea deveni coloana vertebrală a politicii de securitate la Marea Neagră, un tandem regional care să țină piept provocărilor și să valorifice oportunitățile

România, ca membru dedicat al familiei euro-atlantice, are nevoie de Turcia, membru la fel de indispensabil al aceleiași familii, pentru a se asigura că Marea Neagră rămâne un spațiu al păcii, cooperării și prosperității. Iar Turcia are nevoie de România ca partener de încredere în ancorarea sa occidentală. În 2026, mai mult ca oricând, soarta securității la Marea Neagră depinde de puterea acestei axe strategice româno-turce, o axă ce merită și trebuie consolidată.