B9-2026, summitul șanselor pierdute

Formatul București 9 s-a născut ca o promisiune de influență pentru România, o platformă prin care flancul estic al NATO să vorbească mai apăsat, iar Bucureștiul să nu mai fie doar beneficiar de securitate, ci și inițiator de strategii cu impact regional. La peste zece ani distanță, riscul este ca B9 să rămână o scenă pentru fotografii oficiale, declarații previzibile și formule diplomatice corecte, dar fără inițiative românești care să schimbe raportul de forțe. Dacă nu este relansat, România poate pierde exact jocul pe care ea însăși l-a deschis.

Formatul București 9 a fost lansat în 2015, la inițiativa României și Poloniei, ca reacție la anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia și la schimbarea brutală a mediului de securitate din Europa de Est. A fost, în esență, încercarea statelor de pe flancul estic de a nu mai vorbi separat în NATO, ci de a-și transforma vulnerabilitatea comună într-o voce comună. Membrii săi, precum România, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Estonia, Letonia și Lituania, au aceeași problemă strategică, și anume sunt prima linie a Alianței în fața presiunii rusești.

Citește și: Summitul B9 – Liderii de pe Flancul Estic, la București. Discuții despre securitate

Pentru România, B9 ar fi trebuit să fie mai mult decât un format diplomatic. Ar fi trebuit să fie instrumentul prin care Bucureștiul își consolidează poziția pe flancul sudic, impune Marea Neagră pe agenda NATO cu aceeași forță cu care balticii au impus Marea Baltică și lansează proiecte regionale cu valoare practică, precum apărare antiaeriană, mobilitate militară, infrastructură critică, industrie de apărare, cooperare cu Ucraina și Republica Moldova.

În schimb, prea des, B9 a fost tratat ca o fotografie de familie. Liderii se întâlnesc, condamnă Rusia, reafirmă sprijinul pentru Ucraina și Republica Moldova, cer consolidarea flancului estic și pleacă acasă. Declarațiile sunt corecte. Problema este că nu mai sunt suficiente.

Summitul din 2026. Prezență mare, ambiție mică

Summitul B9 de la București din 13 mai 2026 are toate ingredientele pentru a fi un moment de repoziționare strategică. România este gazda pentru a patra oară a acestui format, cu participarea statelor nordice, a Statelor Unite, a Ucrainei și a secretarului general al NATO, Mark Rutte. Agenda oficială include teme grele, precum cheltuielile de apărare, coerență strategică pe flancul estic, sprijin pentru Ucraina, interoperabilitate și pregătirea summitului NATO de la Ankara.

Dar tocmai aici apare problema. Când ai la București liderii din estul și nordul Europei, Ucraina, NATO și SUA, nu este suficient să bifezi un summit. Trebuie să livrezi o propunere care să poarte numele României. Un plan. O inițiativă. Un mecanism. O finanțare. O alianță de proiecte.

România ar putea folosi summitul pentru a lansa o inițiativă de tip Black Sea Air Shield, un mecanism comun de apărare împotriva dronelor și rachetelor în zona Mării Negre, conectat cu Polonia, țările baltice și Ucraina. Ar fi putut propune un coridor de mobilitate militară Baltica-Marea Neagră, cu priorități clare de infrastructură, poduri, căi ferate, porturi și puncte de trecere spre Ucraina și Republica Moldova. Ar fi putut cere un grup permanent B9 pentru industria de apărare, în care achizițiile comune să devină regulă, nu excepție. Ar fi putut propune un secretariat B9, chiar suplu, la București, care să urmărească implementarea deciziilor între summituri.

Fără asemenea inițiative, summitul rămâne ceremonial. Iar ceremonia, în geopolitică, nu ține loc de putere.

Balticii nu așteaptă decorul

Diferența dintre România și statele baltice nu este că balticii au o geografie mai ușoară. Dimpotrivă. Polonia, Estonia, Letonia și Lituania sunt expuse direct Rusiei și Belarusului, au dimensiuni mici și resurse limitate. Dar tocmai de aceea au înțeles că supraviețuirea strategică nu se obține prin declarații, ci prin cooperare zilnică.

În ianuarie 2024, statele baltice au aprobat conceptul Baltic Defence Line, o linie comună de apărare la frontiera estică, cu infrastructură de contramobilitate menită să încetinească un potențial agresor. Ministerul leton al Apărării descrie cooperarea baltică drept o prioritate a politicii sale de apărare și enumeră formate concrete, precum comitete politice, coordonare militară, cooperare navală, aeriană, terestră, cyber și educație militară comună.

În 2026, miniștrii apărării din Estonia, Letonia și Lituania au semnat și acordul pentru o zonă militară comună de mobilitate 3B, gândită pentru ca forțele și echipamentele militare să se poată deplasa rapid între cele trei state. Declarația lor spune limpede ce ar trebui să spună și România, faptul că într-o criză, fiecare oră contează, iar birocrația nu are voie să submineze apărarea.

Citește și: Ambasada SUA, reacție după disputa dintre Institutul „Elie Wiesel” și AUR

În Marea Baltică, cooperarea nu este perfectă, dar este operațională. NATO protejează cerul baltic prin misiunea Baltic Air Policing din 2004, cu rotații regulate ale aliaților la Šiauliai, Ämari și, mai nou, Lielvārde. În plus, NATO a lansat și activități dedicate protecției infrastructurii critice submarine din regiunea baltică.

Mai există și formatul NB8, care reunește statele nordice și baltice. Este informal, fără o structură greoaie, dar funcționează prin coordonare anuală, priorități asumate, întâlniri regulate și colaborare în diplomație, securitate, apărare, energie și reziliență. Estonia, care coordonează NB8 în 2026, vorbește explicit despre transformarea formatului într-un instrument principal pentru obiective politice regionale.

Aceasta este lecția baltică, și anume un format informal nu este o scuză pentru lipsa de conținut. Dimpotrivă, tocmai flexibilitatea lui poate produce rezultate rapide.

Marea Neagră, invocată și ignorată

România vorbește constant despre importanța strategică a Mării Negre. Pe bună dreptate. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei, atacurile asupra porturilor dunărene, dronele care ajung în apropierea sau în spațiul aerian românesc, minele din Marea Neagră și presiunea asupra Republicii Moldova arată că sudul flancului estic nu este o periferie, ci o zonă de contact direct cu războiul. NATO recunoaște că flancul estic, de la Oceanul Arctic până la Marea Neagră, a fost masiv consolidat după 2014 și mai ales după invazia rusă din 2022.

Și totuși, România nu a reușit să transforme această realitate într-o arhitectură regională coerentă. Avem baze, avem exerciții, avem prezență aliată, avem investiții, dar nu avem încă o inițiativă românească memorabilă care să definească Marea Neagră în NATO așa cum Baltic Defence Line definește cooperarea baltică.

Există semne bune. Parlamentul României a aprobat contracte de apărare de 8,33 miliarde de euro prin instrumentul european SAFE, iar România poate accesa până la 16,6 miliarde de euro până în 2030, pentru achiziții, producție internă, radare, sisteme anti-dronă, infrastructură și legături de transport cu Ucraina și Republica Moldova.

Dar exact aici apare întrebarea: de ce nu sunt aceste proiecte legate politic de B9? De ce nu devine România coordonatorul unei agende comune de apărare industrială pe flancul estic? De ce nu propune Bucureștiul un pachet B9 pentru drone, radare, muniție, apărare aeriană și mobilitate militară? De ce rămânem la nivelul de „România cere”, când am putea trece la „România propune și conduce”?

Nordicii decid, România asistă

Dacă B9 nu este relansat, România riscă să piardă teren în propriul format. Polonia are greutate militară, ambiție politică și poziție centrală între baltici și Europa continentală, dar și o relația aparte cu SUA. Statele baltice au coerență, disciplină strategică și viteză de reacție. Țările nordice aduc tehnologie, reziliență, cultură instituțională și o cooperare regională matură. Ucraina aduce experiența dură a războiului modern.

România ce aduce? Geografie, da. Marea Neagră, da. Graniță cu Ucraina și proximitate față de Republica Moldova, da. Dar geografia nu este merit politic. Este doar punct de plecare. Dacă nu o transformi în inițiativă, altcineva va formula agenda în locul tău.

A ieși din joc nu înseamnă că România va fi exclusă formal din B9. Înseamnă ceva mai subtil și mai grav, și anume să fii prezentă la masă, dar să nu mai dai direcția discuției. Să găzduiești summituri, dar să nu produci politici. Să apari în poze, dar să nu apari în decizii.

Ce ar însemna relansarea B9

Relansarea B9 ar trebui să pornească de la o decizie simplă, și anume acest format nu mai poate fi doar o platformă de consultare înaintea summitului NATO. Trebuie să devină o platformă de inițiative.

România ar trebui să propună un plan B9 pe trei ani, cu obiective verificabile. Primul obiectiv ar putea fi apărare aeriană și anti-dronă integrată pe flancul estic, cu accent special pe Marea Neagră și Dunăre. Al doilea ar putea fi mobilitate militară de la Baltica la Marea Neagră, conectată cu Ucraina și Republica Moldova. Al treilea, achiziții și producție comună în industria de apărare, folosind instrumente europene precum SAFE. Al patrulea ar putea fi un mecanism permanent B9–Ucraina, pentru lecții de război, drone, război electronic, apărare civilă și infrastructură critică. Al cincilea ar putea fi un calendar anual de evaluare, ca fiecare summit să nu mai fie o repetiție a aceleiași declarații, ci un bilanț al progresului.

B9 nu are nevoie de mai multe comunicate, ci de o coloană vertebrală. Dacă România vrea să fie lider pe flancul sudic, trebuie să se comporte ca un lider, și anume să vină cu proiecte, să caute bani, să adune parteneri și să transforme Bucureștiul din loc de întâlnire în centru de coordonare.

Flancul estic, în pericol

Summitul B9 de la București poate fi prezentat ca un succes diplomatic. Au venit lideri, au fost camere, au fost declarații, România a fost în centrul atenției. Dar adevărata măsură a unui summit nu este cine participă, ci ce rămâne după ce pleacă delegațiile.

Dacă rămân doar fotografiile oficiale, România a pierdut încă o ocazie. Dacă rămâne o inițiativă, un mecanism și o agendă pe care alții sunt obligați să o ia în calcul, atunci B9 poate redeveni ceea ce promitea să fie în 2015, și anume instrumentul prin care estul NATO nu mai cere atenție, ci impune direcție.

România nu duce lipsă de poziție strategică. Duce lipsă de folosirea ei. Iar în vreme de război la graniță, diferența dintre poziție și influență se măsoară în inițiative concrete. Fără ele, B9 rămâne summitul șanselor pierdute. Cu ele, Bucureștiul poate reveni în joc.