Baia dezgropată și homosexualii

De când distinsul domn primar Ciprian Ciucu tot zgărmăne pe sub liniile de tramvai din București ies la iveală tot felul de chestii. Recent, plimbându-mă pe la Armenească (eu locuiesc aproape, în Piața Rosetti), am dat peste niște ruine ciudate, aflate undeva pe traseul tramvaiului 16, pe actuala stradă Armand Călinescu.

La un moment dat am avut un flash-back

Am văzut, după cum se poate constata și din pozele pe care le-am făcut, pardoselile de ciment mozaicat, așa cum era în bucătăriile și băile din casele vechi, ale unor camere destul de mari. Aveau urmele mai multor presupuse căzi de baie așezate unele lângă altele. Dintr-un loc se ițea o centrală termică de mare putere, ruginită, dar în mare parte completă. Îmi tot scremeam mintea ce naiba ar fi putut să fie acolo, fiindcă stau în zonă de când eram copil.

La un moment dat am avut un flash-back. Mi-am dat seama că este vorba despre Baia Arcului, penultima baie publică funcțională din București (mai există și acum Baia Grivița), construită la sfârșitul secolului XIX și demolată din ordinul lui Nicolae Ceaușescu în 1986. Atunci, „cârmaciul” a decis să se înmulțească liniile de tramvai și a ras de pe fața pământului mai multe case vechi și frumoase din buricul târgului.

Renumele locului

În copilăria mea, locul nu avea un renume prea bun. De aceea, părinții plozilor din zonă nu îi prea lăsau să se joace în părculețul din fața băii publice. Cum îmi spuseră niște băieți ceva mai mari, acolo era locul de întâlnire al „sexualilor”, care trebuiau să fie cu țoti chei.

De pe la 7-8 ani, pe lângă spaima clasică de țigani („te fură și te mănâncă”- începuse deja penuria de carne) mi se indusese existența altui bau-bau colectiv: homosexualii. Îmi aduc aminte că, din când în când, apăreau niște ARO-uri ale miliției al căror scop era să îi umfle pe „ăia”. Imi amintesc și de un „tablagiu” numit Jan care se plimba ostentativ prin fața locantei cu un câine-lup simpatic, pe care-l chema Rex. Deh, fantezia onomastică era limitată la organele represive comuniste. În ciuda interdicției formale din partea părinților de a staționa mai mult prin zonă, nu mă puteam abține să nu mă opresc și să mă joc puțin cu cățelul.

Numele Toma Roman pe ușa băii publice

La fel îmi vene în minte cum în clasa a doua, mândru nevoie mare că sunt alfabetizat, am scris cu cretă pe o ușă de serviciu a băii publice „Toma Roman”. Numele a rămas acolo până la demolarea clădirii (chiar dacă era baie, nu era foarte curat). Taică-meu, trecând pe lângă clădire, mi-a zis: „numele proștilor pe toate gardurile”. Uitase, probabil, că și pe el îl cheamă la fel și omisese că o ușă nu e un gard.

Mai târziu, când am studiat ca jurnalist istoria comunității gay din București, am aflat că raziile de un milițian vestit, maiorul Cătălineanu. Șef al „moravurilor” pe Capitală, acesta avea o rețea de informatori și înscena „flagranturi”. Pe atunci, homosexualitatea era incriminată prin vestitul Articol 200 din Codul Penal și se pedepsea cu închisoare între 1 și 5 ani. Interesant e că, după pensionarea lui Cătălineanu, pe la sfârșitul anilor 90, ar fi dispărut cartoteca cu homosexualii identificați din București, un potențial obiect de șantaj pentru „persoane importante”.

Cariere și destine distruse

În orice caz, la Baia Arcului s-au distrus niște cariere și chiar destine. Mare parte din cei umflați de acolo au ajuns la pușcărie.

Am văzut că în ultima vreme e un fel de trend ca diverși cetățeni să se ocupe de istoria comunității LGBT din România. Nu ar strica să treacă și să facă ceva poze profesioniste (nu ca mine, cu telefonul) și la ce a mai rămas din Baia Arcului. Nu de alta, dar probabil după ce o comisie va constata că nu prezintă interes arheologic ce a ieșit la suprafață acum, pământul o să înghită iar chestiile din imaginile pe care le public. Și, cine știe în cât timp (la cum se mișcă lucrurile la șantierele primăriei…), tramvaiul o să treacă iarăși voios pe deasupra lor și a poveștilor de care aduc aminte.