Cea de a 58-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Artă de la Veneţia se confruntă cu atât de complexa realitate contemporană, propunând creativitatea ca antidot al conformismului.
Este prilejul de a te pierde prin oraş, printre căile care duc la Arsenale şi Giardini, lăsându-te subjugat de biserici, galerii de artă, palate şi pavilioane istorice, sedii ale celor 90 de participări naţionale şi ale zecilor de expoziţii colaterale risipite prin cetate.
„Să poţi trăi în timpuri interesante”. Expoziţia din acest an, condusă de Ralph Rugoff, ia forma unui citat dintr-o presupusă anatemă chineză veche, care în realitate n-a existat, amintită la sfârşitul anilor 30 ai secolului trecut de parlamentarul britanic Austen Chamberlain. O paradigmă falsă, deşi simbolică, pe care astăzi am numi-o fake news, care, cu bogaţia ei de semnificaţii şi interpretări, reverberează în vremea noastră. Timpuri interesante. „Să trăieşti în vremuri interesante”, urează aceasta. Timpuri provocatoare, complexe, în care prea adesea prevalează un exces de simplificare, generat de conformism şi teamă. Timpuri cărora arta le poate oferi un ghid care ne ajută să trăim şi să gândim.
Migranţi, naţionalisme, identitate nesigură, inegalităţi din ce în ce mai accentuate: acestea sunt temele şi timpurile cu care ceasul culturii contemporane se confruntă la Bienală.
Bienala se concentrează asupra muncii artiştilor care pun în discuţie categoriile existente ale gândirii şi deschid drumul către o nouă lectură a gesturilor, obiectelor, imaginilor, situaţiilor. Dintre cei 79 de invitaţi plus 2 pentru proiecte speciale face parte şi italianca Ludovica Carbotta (cealaltă este Lara Favaretto), cu o intervenţie la Pulberăria austrică de la Forte Marghera.
Artişti obişnuiţi cu o viziune marcant hibridă, ieşiţi dintr-o confluenţă de genuri şi limbaje. Ca în compoziţiile dens stratificate ale lui Njideka A. Crosby, nigeriana din Los Angeles, ale cărei foto-colaje figurative se resimt de combinaţia culturală între ţara natală şi cea adoptivă. Sau operele americancei Avery Singer, capabil să construiască elemente geometrice şi spaţiale într-un mix de digitalizare şi pictură clasică.
Se remarcă şi punerea în scenă de Milovan Farronato, „Nici una, nici alta: Sfidarea labirintului”, care este şi titlul Pavilionului Italiei la care participă Enrico David, Chiara Fumai şi Liliana Moro. Traducând în cheie artistică metafora labirintului a lui Calvino, expoziţia urmează un parcurs nelinear, lăsând vizitatorului posibilitatea de a-şi asuma un rol activ, de a-şi decide propriul itinerariu, contrar logicii deterministe a labirintului. Un spaţiu de interpretare populat de figurile din bronz asexuate şi şchiopătând ale lui Enrico David, de cuvintele reamintite şi codificate în sigilii magice ale lui Fumai şi de poezia cotidiană a lui Moro care luminează cu neon parcursul: nici în cer, nici pe pământ. Aceasta este povestea Veneţiei suspendate pe apă.
În Pavilionul Brazilei, războiul devine dans. Barbara Wagner şi Benjamin de Burca propun o instalaţie video cu două canale, intitulată Swinguerra, care proiectează un film realizat de cei doi artişti special pentru Bienală, însoţit de o serie de portete ale participanţilor la video. Titlul proiectului este o aluzie la Swingueira, un tip de dans devenit fenomen cultural în oraşul Recife. Swinguerra este titlu, dar şi o declaraţie poetică şi un neologism. Este numele unei forme de muzică şi de dans care provine din statul Bahia. Filmul prezintă trei forme de dans interconectate şi executate anual de trei gupuri. Grupul principal se numeşte Extremo şi dansează Swingueira. Al doilea, La Mafia, dansează Brega-Funk, iar al treilea grup, Bonde do Passinho, dansează Passinho do Maloca, ce a devenit un fenoment viral în întreaga arie Recife la începutul acestui an. Filmul explorează implicit probleme de rasă, clasă şi gen, ca o realitate împărţită de aceste trei grupuri.
Pavilionul Isarelului suscită una dintre cele mai mari curiozităţi. Israelul a transformat propriul spaţiu din Giardini într-o clinică, cu un staff ospitalier care primeşte şi îngrijeşte vizitatorii…
„Luaţi un număr de ordine”; „priviţi Programul de televiziune FHX (Field Hospital X)”; „Când numărul dumneavoastră este strigat, mergeţi la Biroul de Primire”. Protagonistul Pavilionului este artistul Aya Ben Ron. Titlul proiectului este Field Hospital. „Clinica este un loc în care pot fi simţite şi nedreptăţi sociale. Este o instituţie mobilă, internaţională, care îşi oferă serviciile în diferite localităţi din lume”, se poate citi în manualul de instrucţiuni furnizat în interiorul Pavilionului. Field Hospital X (FHX) este o nouă instituţie internaţională itinerantă, fondată de Aya Ben Ron, care îşi are la Bienală prima etapă. Scopul proiectului este acela de a prezenta video-ul No Body, o opera pe tema abuzului în familie. Artistul îşi spune propria poveste, creând un loc în care oamenii o pot urmări şi în care îşi pot găsi ascultare şi alte poveşti. După Veneţia, proiectul va ajunge şi în alte oraşe, implicând artişti locali şi internaţionali.
Natura lui Jean Arp în expoziţia de la Veneţia
Printre fondatorii mişcării Dada, pionier al abstracţionismului şi experimentator al tehnicilor şi materialelor, Jean Arp este unul dintre protagoniştii absoluţi al secolului artistic XX în Europa.
Expoziţia Natura lui Jean Arp, curatoriată de Catherine Craft şi organizată de Nasher Sculpture Center din Dallas, este deschisă până în 2 septembrie. În acest video curatoarea narează abordarea experimentală a artistului franco-german, protagonist al unei cariere artistice poliedrice şi longevive, care a durat peste şase decenii.
Limbajul său, constând în forme organice şi curbe, se mişcă mereu între abstracţie şi reprezentare, devenind un punct de referinţă pentru generaţii succesive de artişti.
Jean Arp ocupă un loc deosebit în Colecţia Peggy Guggenheim: prima operă achiziţionată de colecţionara americană a fost, de fapt, chiar o sculptură a sa, Cap şi cochilie, din 1933. „Prima operă pe care am cumpărat-o pentru colecţia mea a fost un bronz de Jean Arp. Acesta m-a condus la topitoria unde a fost turnată şi m-am îndrăgostit atât de tare de ea, încât am întrebat dacă o pot ţine în mână: în momentul în care am simţit-o, am vrut să fie a mea”, aminteşte Peggy Guggenheim în autobiografia sa.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.