Biruinţa Timişoarei

După decizia de luni de la TAS, prin respingerea apelului formulat de Marian Iancu împotriva hotărârii de retrogradare a lui Poli formulate de FRF, Timişoara a câştigat: războiul onoarei, prestigiu, demnitate şi simpatie.

Cel mai mare câştig este retragerea lui Marian Iancu. Precum un pictor de icoane, instanţa de la Lausanne a curăţat chipul sfinţit al unui idol purtat ecumenic între Operă şi Catedrală, spaţiu de martiriu şi de curăţenie spirituală, de stigmatul mârlăniei, niciodată agreat de spiritul locului. Har Domnului, Timişoara eroică va redeveni o citadelă a bunului-simţ şi al onoarei! Aşa cum a demonstrat-o în secole de asuprire turco-habsburgică, va fi capabilă să renască, precum pasărea Phoenix, din propria cenuşă, fără uzurpatori de calităţi oficiale şi de mandatari ai unei lumi străine, latifundiare prin tupeu şi jignitoare prin ofensa banilor murdari.

Timişoara are şansa de a se curăţa. De a spune lumii că aşa nu se mai poate. De a face o nouă revoluţie, de data aceasta paşnică împotriva unui sistem ticăloşit în minte, măduvă şi oase. De acum înainte, oraşul revoluţiei va putea da din nou lecţii. Lecţiile demnităţii, ale reconstrucţiei şi ale reîntoarcerii la tradiţii. Bunul-simţ va triumfa. Din nou. Sub aura violetă, nu violentă. Onoarea se va reaşeza pe terenurile în care Chinezul, Ripensia, Ştiinţa au clădit o şcoală a performanţei. De a spune prostimii habotnice de senzaţional că măsura poate birui chiar şi acolo unde se lăţeşte păduchele lat al sportului rege.

Steliştii, dinamoviştii, craiovenii şi toţi enoriaşii cultului fotbal vor putea avea un reper. Mai bine sărac decât comunist, mai bine mort decât securist.

Nu e o dramă pentru nimeni că Poli va juca în ligile inferioare. Că s-a curăţat de bacilii toxici ai unui organism tuberculos şi în stare de agonie.

Poli va rămâne o icoană nepătată în sufletele sutelor de mii de timişoreni. Aşa cum a fost aproape un secol. Cunosc mulţi din oraşul meu natal care s-au ruşinat de prea multe ori de purtarea necuviincioasă, aproape dezgustătoare a reprezentantului mafienţei dâmboviţene, de declaraţiile şi de prezenţele scenice lăutăreşti. Corul e întotdeauna ceva purtat de heruvimi, nu de piţigoi ai unei ideologii atee.

Cel puţin un an, Timişoara va lipsi din haznaua fotbalului românesc. Se va reîntoarce la disputele sale cavalereşti cu UTA şi cu Bihorul. Va avea şansa unică de a demonstra că nu totul e făcut numai din bani vopsiţi. Că poţi să rămâi – ca om, ca cetate – într-o puritate exemplară, departe de o lume infestată. Decât să participi la un bal mascat, mai bine stai acasă.

Din întâmplarea halucinantă a alunecării din extaz în agonie, de la o Ligă a Campionilor la Diviza secundă, se demonstrează că civismul nu a murit definitiv. Nu poţi fi gogoaşă într-o lăstărie. E diferenţa dintre vegetarian şi gurmand. Marian Iancu a vândut gogoşi şi s-a ales cu mălaiul. Cine nu ar vrea să treacă perioada de criză financiară cu câteva milioane de euro în conturi? Să se ducă şi să ne lase! Va reveni acel nimeni care era înainte de episodul Poli. Măcar spaţiul public a mai scăpat de un fals model. Şi aici România îi va rămâne îndatorată Timişoarei.

Din decizia de retrogradare a lui Poli, moraliştii au biruit. S-au curăţat de băloşenia unei haznale întinse la ore de vârf şi de maximă audienţă. Precis aşa a vrut Dumnezeu. Echipa fantastică din cer a lui Dobay, Bindea, Beke, Kotormany, Schwartz, Anghel, Păltinişanu, Miţaru, Trăistaru, Cotec precis a vegheat să nu se descompună mitul ticluit de zei şi slujit de ei pe pământ cu artă, dedicaţie şi migală. Nu poţi fi băutor de coniac într-o lume a consumatorilor de matrafox, cum bine zicea răposatul Horia Rusu, un lider liberal dispărut prea devreme.

Curăţenia din fotbalul românesc poate începe din lecţia Timişoarei, care nu e deloc o pierzanie, ci o primenire trupească şi sufletească. „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” Cu acest prilej al retragerii în penitenţă, va mai da o palmă cu mănuşa de mătase Federaţiei Române de Fotbal, care nu a catadicsit să selecţioneze pentru Campionatul European „Under 19″ decât un jucător al unui club care a câştigat mai tot la limitele de vârstă în competiţiile interne. Nimeni nu-i va scuipa chipul zbârcit al federalului, nu i se va întâmpla nimic inorogului vopsit, nici lui Mircea Sandu nu i se va mai pomeni de sănătate. Rânduielile, ca şi destinele, sunt scrise undeva mult prea sus de lumea coţcarilor de doi lei şi restul cuie.

Jucătorii rămaşi sub flamuri violete vor avea şansa de a trece Rubiconul unei divizii secunde în care nu mai există recursuri ale etapei, vor putea să se bucure de justeţea unui fotbal mai cinstit şi să se purifice în acordurile de catedrală ale unor tribune pline până la refuz. Să nu-mi spuneţi că televiziunile vor fi mai fericite în bătălia ratingurilor cu meciuri disputate de Concordia, Mioveni sau Mediaş. Mircea Sandu cu ai săi au dat o tiflă cât o catedrală. Să rămână ei cu praful din cenuşă şi alb-violeţii cu diadema onoarei care e – vă asigur – mult mai preţioasă ca oricare crucifix făcut din cârpe.

Timişoara nu a abdicat. A câştigat puterea, fără să vrea, de a deveni o instanţă. Chiar un templu. În care niciodată nu se va striga: „Pe ei, pe mama lor!”. Bucuria fotbalului curat îşi va regăsi un lăcaş de cult pe stadionul Dan Păltinişanu. Recursul la moralitate se va numi de acum Poli Timişoara. Aici, prin simple rânduri, aduc un elogiu normalităţii. Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a scăpat, pe noi ca polişti, de cel mai crâncen stigmat, al ruşinii.

Mai bine mort decât comunist!