După un deșert fotbalistic de ani și ani, am izbutit o calificare la Campionatul European din Germania din 2024. Culmea este că ne calificăm după ce echipa antrenată de Eduard Iordănescu a început primele meciuri cu un joc mediocru, dezlînat, fără mari speranțe.
Adevărul este că naționala nu beneficiază de serviciile unei generații nu de aur, dar nici măcar deosebită. Și, cu toate acestea, după acel halucinant 2-2 în Elveția, echipa României a început să crească, să se închege și să arate bine exact la acel capitol la care a dezamăgit la început. Adică la componenta de efort.
Pentru prima dată, naționala arată ca un grup capabil de o luptă sportivă de admirat. România a cîștigat cu Israelul luptînd la fel de mobilizator ca și adversarii, intrati pe teren sub imperiul situației de acasă și cu o promisiune care să bucure populația încordată de situația din Gaza.
Începutul nostru în acest meci hotărîtor a fost catastrofal, cu mingi de carambol și cu un gol care ne-a îngrozit. Parcă am fi intrat în ritmul nostru nenorocit, de neputincioși în momentele cheie. Din fericire, totul s-a schimbat în următorul sfert.
Tensiunea din meciul acesta a oferit momente de mobilizare pentru Pușcaș (o soluție inspirată a lui Eduard Iordănescu), pentru Drăguș și Rațiu, dar și pentru Drăgușin. După părerea mea, ei au fost oamenii de bază din această partidă, după cum Ianis Hagi s-a arătat a fi într-o revenire care să sublinieze relansarea sa spaniolă și revenirea cu succes la echipa națională.
Am fi putut cîștiga la un scor și mai mare dacă teama noastră de un alt eșec nu ne-ar fi crispat și ne-ar fi făcut să greșim destul de mult la finalizare.
Esențial este că am terminat cu capul sus, după ce am început cu capul în nori.
Calificarea umflă pieptul celor de la Federația Română de Fotbal. Burleanu și Stochiță încep deja să se simtă justificați în ciuda unui campionat super-mediocru, a unei Superligi care e legată mai mult de păcănele decît de performanță.
Cam cum ar fi sa vedem astazi, in deschiderea meciului Romania-Elvetia, Pe Becali, Burleanu si Stoichita, dansand „sarba popilor” ?