E ca povestea unei stânci de pe Valea Oltului. Întâi se fisurează, apoi primeşte apă. Apa îngheaţă, crăpătura se umflă şi, dintr-odată, se rupe. Dar stă acolo agăţată până vine o altă pietricică sau o pasăre mai grea şi aterizează pe pietroiul nemişcat. Dintr-odată, cu acel impuls imperceptibil care rupe echilibrul, stânca o ia la vale!
Încet, încet, până trece de o tufă şi mai apoi de un copac mai tânăr. Îl culcă lin ca o palmă pusă pe netezit panta muntelui şi dintr-odată drumul devine ceva mai liber. Stânca grea de tone, nimeni nu ştie câte, prinde viteză. Doboară şi copaci groşi, rupe şi alte stânci, le porneşte şi pe acelea, mişcă şi pietricelele mărunte care o iau şi ele la vale într-un fel de huruit geologic, de ruperea lumii. Gata! Nici dracul n-o mai opreşte. Nici cu dinamita, nici cu buldozerul, nici cu trunchiuri de copaci. Se duce până unde o poartă inerţia şi se opreşte pe primul loc mai drept din fundul văii. Uneori trece şi de şosea şi se duce până în apele Oltului.
Cam aşa se desfăşoară lucrurile acum. Enormul bolovan de încredere şi speranţă numit Traian Băsescu s-a rupt din Muntele României. S-a fisurat cu toate micile sale glume şi găinării, cu ciupeli, aranjamente, minciuni şi obrăznicii. S-a urnit din locul său cu fiecare încercare de a păcăli lumea. Şi de a o înfrunta. Şi s-a desprins de la locul său prin protecţia asigurată unui clan economic cu comportament de mafie politică şi economică. Şi din clipa în care Traian Băsescu a hotărât că trebuie să taie din salariile tuturor, nu din bugetele exagerate ale mecanismelor statului şi din cheltuielile publice puse la dispoziţia clientelei sale, gata, marele bolovan a luat-o vertiginos la vale.
De câteva zile românii strigă din răsputeri tot ce le vine la gură. Cu mai puţin de un an în urmă se pupau cu el, încingeau hore, se fotografiau şi se distrau. Era parte din distracţia şi inconştienţa unui tip de populaţie incapabilă să realizeze ce se petrece cu ea şi cum este păcălită de preşedinte. Acum bolovanul neîncrederii a luat-o la vale. Oamenii înjură şi fluieră fără să mai gândească. Strigă „Jos Guvernul!” şi „Jos Traian Băsescu!” fără să se gândească la pericolul unor asemenea debarcări.
Cu doi-trei ani în urmă, Traian Băsescu nu doar că se gândea la două mandate. Visa şi o modificare a Constituţiei care să-l eternizeze. Acum nu mai are nimic din optimismul acela. La fiecare explicaţie publică pe care o dă se simt teama şi îndoiala. Dragostea aceea de început s-a transformat în furie şi sentimentele electoratului nu se mai întorc. Niciodată stânca pornită la vale nu se mai întoarce în vârful muntelui.
Aşa şi cu huiduielile şi înjurăturile de la mitinguri. Niciodată nu se mai reconvertesc în dragoste şi admiraţie. Dimpotrivă, de la fluierături drumul duce de regulă la pietre şi înjurături şi mai departe. Dumnezeu ştie de ce este în stare o mulţime furioasă! Iar la dragoste, niciodată nu se mai întoarce!
