E un castel, pe undeva, prin lume, un castel plin cu zombi verzi. Pe bune. Ăia, zombi verzi, trăiesc acolo în puterea unei magii absconse, îi doare la bască de restul lumii, de Macron, de Putin, de Biden, de Madona, de Eminem, de Bourvil, de Birlic, de Amstrong, de Gagarin și de Stalin. Dar, să vezi, au încurcat-o până la urmă cu tot cu castelul lor. Niște golani de useriști, după ce au tombat un guvern socialist, le-au pus gând rău. S-au dus pe insula unde era castelul cu zombi verzi să-și ascundă acolo toți euroii și toți petrodolarii și toți cocoșeii și câte și mai câte. Să nu-i mai știe nimeni, na. I-au făcut zob pe bieții zombi verzi, vai de viața lor de zombi verzi. Asta s-a întâmplat, parcă, într-o vară. Când a venit balena albă pe Dâmbovița, femeile din București au visat un bărbat roșcovan care le făcea o curte nebună dăruindu-le un munte de flori de primăvară. Primăvară? Dar era vară, ah, ce vară! Moby Dick era foarte relaxată și a stat de vorbă cu toată lumea, fără deosebire. Normal că a fost ceva îmbulzeală. PNL-iștii, mai cu moț, au venit cu mic cu mare, cu președintele lor, vezi bine, PSD-iștii și ei, s-au înființat de îndată, zicând sus și tare că s-au convertit la occidentalism. Erau și USR-istii, globaliști sadea, și ecologiștii, cam bramburiți, cam fără de direcție, oamenii lui Băse, și ei, cam fără cap și coadă.
Un satelit american ne filma la greu, o dronă sovietică bâzâia prin văzduh, ministrul de război se ținea de braț cu ministrul de război din NATO și cu ministrul de război de la Moscova și cu încă vreo doi, trei miniștri de război din Asia și din America de Sud. S-au făcut filme, lumea și-a făcut selfie, au venit și niște circari din Boston, și niște fanfaragii din Warșovia. Au venit niște sindicaliști din Guadelupe. Moby Bick era mai tare decât Nostradamus, mai simpatică decât Bill Gates, mai inspirată decât Dostoievski, mai cu lipici decât Madonna, mai așa și pe dincolo.
A fost, cu alte cuvinte, o vară foarte mișto. În cele din urmă, ne-a cam speriat, că Moby Dick ne-a zis mai în glumă, mai în serios, că, la sfârșit, adică atunci când se va sfârși toată tevatura, o să ne înghită pe toți, cu tot cu parlament, guvern, președinte, servicii secrete și servicii de salubritate. Că o să înghită toată planeta, și stelele, și întreg universul. Băi, faceți dracu’ ceva lumină, că ne lovim de jobenul lui Iona, a strigat Horațiu Mălăele în timp ce pluteam prin burta balenei. Și se făcu lumină.
Asta e, totul ține de Magie! Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind Magia în autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare.
Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit.
O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul Magiei.
A fost magic. Mulțumim!