Ce am spus (49)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(49.) Ne mai citim­(unii pe alţii)?[1]

1. Întrebarea este mai amplă: se mai citeşte, în general, literatură? Şi, dacă da, ce fel de literatură?

În primul rând, aş spune de la început, orice raportare este bine să se facă faţă de  o situaţie normală şi nu faţă de ceea ce a fost în România înainte de 1990. Nu putem să mai tânjim, ca scriitori, la tirajele mari de atunci şi nici la prestigiul profesiunii exercitate în plină dictatură. Asta, pe de o parte, fiindcă viaţa s-a schimbat fundamental şi, pe de alta, pentru că, să ne amintim, cu 15 ani în urmă, nu existau decât două nume oficiale difuzate constant, iar, pe lângă ele, doar un sportiv sau un artist mai apărea nominal în paginile ziarelor. Iar faptul că se citea mai mult printre rânduri, în acel joc sinistru de-a ascunselea cu cenzura, îi permitea scriitorului să strecoare gânduri pe care omul de rând nu avea cum să le exprime cu voce tare. Asta i-a dat scriitorului autentic statut de Speranţă. Azi, când fiecare cetăţean poate spune orice, inclusiv la adresa demnitarilor, rolul de catharsis al lecturii s-a diminuat simţitor.

Pe de altă parte, atunci când televiziunea a ajuns să transmită 24 de ore din 24 şi avem acces la o multitudine de programe, majoritatea populaţiei nedispunând de prea mulţi bani, foloseşte acest mijloc de informare şi divertisment, care, odată achitat, ţine loc şi de cinematograf, şi de presă scrisă, şi de teatru, şi de concert, şi de restaurant, şi de carte, pentru că nu mai trebuie să plăteşti în plus, oricât ai privi micul ecran. Astfel, televiziunea a ajuns cea mai puternică forţă în instruirea şi educarea populaţiei. Asta chiar şi în condiţiile în care marea majoritate a programelor difuzate numai instrucţie şi educaţie nu fac.

În al doilea rând, trebuie să acceptăm o distincţie dintre cititorul obişnuit şi cel aflat în mijlocul breslei. Categoric, cititorul obişnuit citeşte mult mai puţin ca înainte de 1990. Din motivele arătate şi din pricină că a devenit mai pragmatic şi se opreşte, în special, la rafturile cu cărţile din domeniul său de activitate ori la biografii romanţate sau cărţi documentare. Biografiile romanţate, la mare modă în toată lumea, îşi datorează succesul unui element psihologic foarte simplu: la fel ca şi în telenovele, eroul principal reuşeşte în viaţă, iar cititorul se identifică – pe timpul lecturii – cu el. E plăcut să te simţi celebru măcar pentru câteva ore, dacă, în restul timpului, nu duci decât o existenţă cenuşie. Iar atunci când şi VIP-ul din carte a pornit de la un stadiu extrem de scăzut, n-ai nici un motiv să crezi că tu nu ai putea accede la aceleaşi performanţe. Măcar în vis.

În al treilea rând, o extrem de precară scară de valori, ca şi introducerea preferenţială şi conservatoare a autorilor contemporani în manualele şcolare zăpăcesc şi mai mult un public dezorientat.

Pentru cititorul profesionist, lucrurile nu stau mult diferit: pe de o parte, el ar avea obligaţia să-şi citească măcar confraţii spre a se lămuri unde se situează el însuşi. Pe de altă parte, târât de reclama discriminatorie şi falsă a mass-mediei în legătură cu unii autori, mai ales dacă aceştia sunt şi persoane publice, se lasă şi el atras de discuţiile ce ţin paginile ziarelor. (Ca să fie informat, nu?) Şi, în sfârşit, sunt extrem de puţini autori români contemporani apţi să trăiască din scrisul lor, aşa că şi marea majoritate dintre ei, ca orice alt cetăţean, se văd obligaţi să lucreze altceva pentru a se întreţine pe ei şi pe familiile lor şi abia în timpul rămas mai au posibilitatea să scrie. Câtă vreme mai pot economisi pentru citit?

Mai este, apoi, şi mizerabila difuzare a cărţii, faptul că librăriile din Arad nu prea au lucrări ale scriitorilor din Iaşi, iar cele de la Cluj nu vând literatura colegilor din Craiova[2]. Într-o societate în care banul devine arbitrul principal, nici un librar nu-şi mai permite „romantisme”. La fel cum nici multe edituri nu mai sunt dispuse să rişte să le rămână pe stoc volumele scriitorilor români.

Ce-i de făcut împotriva unor tiraje confidenţiale ale unor opere remarcabile, împotriva confuziei tot mai mare de valori, împotriva marginalizării tot mai accentuate a scriitorului român? Singura soluţie este o reaşezare reală a operelor, paralel cu o educaţie adecvată a publicului, în spiritul acestor scări cât mai apropiate de real. Într-o societate bolnavă nu poate exista un consum normal de cultură.

Nu pot decât spera că, odată cu depăşirea mizeriei materiale, va urma şi o întoarcere la cultură.   

(Ancheta “Mai citim literatură română?” în Observator Arad, 14 februarie 2005.)

(49a) „Noi cei din promoţia ´70 a trebuit să ne croim drumul sub ameninţarea Tezelor de la Mangalia”

Aceste răspunsuri rog să fie primite cu îngăduinţă de către eventualii cititori: întrebările mi-au fost puse la telefon şi, după ce mi s-a cerut să iau un pix şi o hârtie să le notez, cuvintele de la celălalt capăt al firului au venit într-un torent năprasnic, într-un ritm în care n-am fost în stare să notez aproape nimic. Poate că mă voi referi la cu totul altceva decât am fost solicitat. Însă, se ştie, scriitorii au obsesiile lor, aşa încât, orice i-ai întreba, ei oricum tot pe acelea le exprimă…

<Marius Tupan: Cândva, iritat că scriitorii trăitori în provincie sunt ocoliţi de premiile literare, ai reacţionat cu violenţă, chiar şi cu Cornel Ungureanu. Din fericire, ai fost auzit. De aici încolo, au urmat lauri, comentarii pertinente. Crezi că unii autori, care-şi recunosc valoarea, trebuie neapărat să se zbată, pentru a fi văzuţi mai bine?

1 (?). Parcă am fost întrebat dacă ştiu reţeta care să mă ajute să se vadă mai bine scrisul meu, după ce m-am bucurat de premii şi aprecieri. Probabil că, totuşi, n-am înţeles eu bine. Ce aprecieri? Dacă înainte de 1989 îmi apăreau numeroase cronici la o carte, acum ecourile vin infinit mai rar. Lămuritor în acest sens este o recentă discuţie pe care am avut-o cu un simpatic redactor şef de importantă publicaţie literară. Întâmplarea a făcut să ne cunoaştem personal în străinătate şi, amabil, respectivul om de specialitate mi-a mărturisit că ştie despre mine că sunt un scriitor foarte important. L-am întrebat ce a citit din cărţile mele ca să-şi poată susţine afirmaţia. N-a citit nimic şi nici nu ştia nimic despre proza mea.

Care aprecieri? În 1999, am tipărit un volum întitulat „Paranoia Schwartz”. Paranoia mea se focalizează pe scrisul meu. De pildă, pe faptul că sunt nebunul care s-a înhămat la cel mai amplu proiect romanesc din literatura română şi, după câte cunosc, nu numai din literatura română. CEI O SUTĂ, din care au apărut primii 57, nu mai este un simplu proiect, ci a prins contur, trup şi suflet, a devenit o certitudine. Măcar pentru curiozitatea acestei întreprinderi, credeam că se va vorbi despre ea. Ultimul volum din serie apărut, VARA RECE, nu a fost semnalat, până ce scriu aceste rânduri, de nicio revistă de cultură. Care aprecieri? Volumul şase, AXA LUMII, mai zace pe disc.

România este o ţară săracă, iar, într-o ţară săracă, omul, neavând bani să iasă în oraş, neavând bani pentru biletele de spectacole, se uită la televizor. Programele pe care le vede sunt cele ce-i oferă scara de valori. O scară de valori unde în vârf se află un fotbalist infractor şi un politician analfabet, unde o plăcere masochistă, gen CIAO DARWIN, aduce prostia pe post de satisfacţie. În acest peisaj, audiovizualul are şi rubrici culturale, unde un club exclusiv de 10-15 personaje deţin tot potul. (Distribuţia clubului se mai schimbă odată cu guvernele…) Pentru alţi actori nu este loc, iar pătrunderea pe piaţă este imposibilă.

Care aprecieri? Scrisul este, într-adevăr, viaţa mea, iar cu CEI O SUTĂ îmi măsor timpul dăruit pe acest pământ. (Pe când l-am scris pe Al Cincisprezecelea mi-a murit mama, pe când l-am scris pe Al Patruzeci şi treilea şi-a dat fiul meu bacalaureatul etc….) Scriu de 20 de ani la acest monstru – între timp, desigur, am mai scos şi alte cărţi şi am introdus un concept nou în filosofie, Filosofia comportamentului în spiritul psihologiei transversale – dacă voi mai avea 10 ani, am şanse de a sfârşi CEI O SUTĂ. Când îţi sacrifici 30 de ani într-un proiect – apreciat de cei puţini care-l cunosc – şi nu prea ai ecou, trebuie să fii într-adevăr bolnav spre a continua.

Pentru ca scrisul meu (şi al tău şi al fiecăruia dintre noi) să primească o minimă şansă, este nevoie de instituţia agentului literar, a unui individ care să poată scoate bani din opera unui scriitor bun, la fel cum impresarii fotbaliştilor s-au îmbogăţit de pe urma talentului sportiv. Deocamdată, cele câteva edituri mari din ţară încearcă să facă acest oficiu. Unele dintre ele şi-au trădat menirea, altele se orientează doar spre membrii clubului, la altele eu nu am găsit calea de acces. Oricum, nouă, celor de pe margine, nu ne rămâne decât să ne amăgim că falsa scară de valori din România – cea vinovată pentru că suntem mult mai puţin cunoscuţi în lume decât majoritatea vecinilor noştri – se va normaliza peste cinci ani, peste zece sau peste o sută.

<2. M.T. Vizibilitatea ta, care acum nu mai e în suferinţă, poate fi luată în calcule, iar practica i-ar putea contamina şi pe alţii: îndeosebi pe cei din promoţia 70, care nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. Cu cine eşti solidar din această promoţie şi ce crezi că reprezintă ea acum în literatura română?

S-a vorbit mult despre generaţiile din literatura noastră, atât de mult încât subiectul a devenit săţios, aşa încât acum este la modă să spui că o asemenea categorisire este o prostie. (Nu-i aşa că e fascinant cum se nasc etichetele şi cum, prin negare, apar altele la fel de unanim acceptate? Repet: avem la fel de multe etichete născute din negarea primelor.) Eu chiar cred că există generaţii distincte în literatura română, că scriitorii de după scurta deschidere din 1964 au reuşit să se impună, să păşească împreună, să intre, de tineri, în manualele şcolare şi în conştiinţa publicului. Că noi, cei din promoţia ’70, a trebuit să ne croim drumul sub ameninţarea Tezelor de la Mangalia, că optzeciştii, sprijiniţi de unii maeştri ai vremii, au avut şansa şi inteligenţa să rămână în grup etc. Noi, promoţia ’70, ne-am căutat solitar calea, unii au murit, alţii au emigrat, puţinii rămaşi n-au pătruns în programele şcolare şi nici în mentalul colectiv. Şi, în cel mai bun caz, despre unii se vorbeşte – din an în paşte – cu respect, dar fără a fi citiţi. Dacă vei răsfoi volumul lui Ulici despre promoţia ‘70, cu clasificarea lui, fie ea şi subiectivă, vei constata că nici cei aflaţi în vârful acelei ipotetice piramide nu suntem cunoscuţi mai de nimeni. Şi nu cred că întreaga generaţie n-a dat nicio carte importantă. Numai că niciunul dintre noi nu face parte din club, cu excepţia lui Dinescu, care nici el nu e cunoscut pentru poezia sa[3].

Cu cine mă simt solidar? Ar fi o listă prea lungă, dar sunt convins că mulţi dintre noi vor fi în top peste cei cinci, zece sau peste suta de ani pomeniţi. De pildă Ioan Flora sau Adrian Popescu. Sau Eugen Uricaru, ori Mihai Sin, ori Marius Tupan. Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă… (Şi-mi dau seama că şirul este profund nedrept, pe de o parte, că n-am pomenit autori importanţi pe care îi ştiu… Uite, îmi vine în minte, de pildă, Ion Mircea ori Şerban Foarţă. Şi câţi alţii… Când o să apară aceste rânduri, o să-mi dau două palme – meritate – fiindcă n-am mai amintit pe unul sau pe altul. Pe de altă parte, fiindcă poate că mai există şi unii, pe care chiar nu-i ştiu.) Dar mă simt cu adevărat solidar cu toţi aceştia? Poate în măsura în care opoziţia faţă de o anumită stare apropie. În rest, însă, aşa cum am spus, facem parte nu dintre solidari, ci dintre solitari. (Cât de apropiate sunt aceste două vocabule în limba română! Şi nu întâmplător! Solitarul devine, până la urmă, solidar cu toată lumea. Ca entitate.) Desigur, nu-mi permit să fiu solidar cu membrii titulari ai clubului.

<3. M.T.: Glisarea ta între real şi fantastic, între sublim şi grotesc, între faptul real şi fantezie surprinde, uneori, nepregătiţi pe comentatorii literari. Acum, când ai întrat în anul 60 de viaţă, ce secrete le-ai putea vinde?

Real şi fantastic? Nu ştiu. Cred că ambele modalităţi devin adevăruri, în măsura în care conving. De altfel, în lumea în care trăim, realul şi fantasticul se întâlnesc la tot pasul. De multe ori, nici măcar nu mai putem face deosebiri… Pe mine mă întrebi ce se poate vinde mai bine cititorilor? Eu n-am talent negustoresc. Din păcate… Întreabă-l pe agentul literar! Care, la noi, deocamdată nu există. Dar întreabă-l, te rog, ce din producţia noastră are bonitate pe termen lung! Eu, unul, sper ca, peste vremuri, CEI O SUTĂ să mai intereseze.

Rândurile de mai sus sună a jelania unui frustrat. Păi, de ce să mă ascund: asta şi sunt! Un frustrat profesionist. Un frustrat de mare excepţie.

(Marius Tupan, „Convorbiri incomode”, revista Luceafărul, nr. 11-12 august 2005.)

[1] Textul acesta nu l-am găsit printre hârtiile mele, ci doar în arhiva calculatorului. În schimb, am găsit un alt text pentru (cred) aceeaşi anchetă printre tăieturile de ziar (!?). Le redau aici pe amândouă.

[2] Între timp, în librăriile din Arad nu se mai pot găsi nici cărţile autorilor rezidenţi în Arad…

[3] Acum este recunoscută Gabriela Adameşteanu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.