Ce am spus (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(50.) Un ciob binevenit

Nu ştiu cum să abordez acest subiect, deşi am mai răspuns, desigur după 1989, la asemenea anchete. Panseuri de genul „Omul este un evreu neizbutit” (Cioran) sau „Orice exilat este un evreu” (Ion Vianu) nu fac parte, în niciun caz, din modul cum văd şi, mai ales, cum simt eu această chestiune. Care – cu vrerea sau fără vrerea evreilor – a rămas o problemă preluată din vremurile mitice, când evreii au ajuns pentru prima oară pomeniţi în istorie. O istorie scrisă, iniţial, chiar de ei, atunci când s-a născut Vechiul Testament.

Problema evreiască este dată de „vina” evreilor de a nu fi dispărut de pe glob în tot decursul devenirii atestate a omenirii şi are cel puţin două componente: cum se vede evreul în drumul lui prin viaţă şi cum este văzut evreul de către neevrei. O listă lungă de prejudecăţi, imagini stereotipe şi crime a însoţit mereu acel drum. Pe mapamond şi în fiecare loc anume, acolo unde au fost şi evrei. Analizele sunt, de cele mai multe ori, incomplete. Articolul domnului Ovidiu Morar, cutremurător prin conţinut şi documentare, nu este decât un ciob. (Un ciob binevenit!) Atât ca localizare în spaţiu, cât şi ca localizare în timp. (Autorul atât şi-a şi propus.) Păstrând situarea în spaţiu, ceea ce s-a întâmplat în ultimele două secole, nu exclude ceea ce s-a întâmplat mai înainte, de când au apărut evreii şi pe teritoriul actual al României. Iar atrocităţile nu s-au oprit nici în atât de idealizata perioadă interbelică. În continuare, evreii au fost consideraţi reprezentanţii burghezo-moşierimii, după 1947 şi reprezentanţii comunismului, după 1989…

Nu ştiu cum să abordez acest subiect, întrucât nu cred că sunt în măsură să aduc faptic ceva nou şi nici nu cred că am capacitatea să schimb ceva. (Slavici, care a propus soluţia finală încă înaintea lui Hitler – vezi articolul citat – se află pe frontispiciul librăriei unde mi-am lansat prima carte, şi dă numele teatrului din oraşul unde locuiesc, iar azi se consideră o datorie de onoare demersurile spre a-i fi aduse la Şiria osemintele. Socotit, şi în continuare, drept unul dintre clasicii literaturii române, chiar şi rândurile acestea pot fi considerate un afront…)

Singurul lucru pe care-l pot descrie sunt nu faptele, ci simţămintele. Din partea unui evreu. A unui evreu care discută cu Dumnezeu în spaţiul său intim, care nu-şi arogă această descendenţă neîntrebat, dar care nici nu şi-a tăgăduit-o. Am publicat o carte despre eterna problemă evreiască – Procesul, Helicon, Timişoara, 1996 – un roman despre atmosfera din timpul afacerii Dreyfus[1]. Personajul principal, trăitor la Paris şi după holocaust, este întrebat, în finalul volumului, de ce mai rămâne într-o ţară unde ai lui au suferit atât de mult. Răspunsul lui este şi răspunsul meu: pentru că întotdeauna trebuie să existe cineva care să mai pună o pietricică pe mormintele strămoşilor.

Pe de altă parte, îmi repugnă orice culpabilizare colectivă. Mai bine sau mai rău, evreii au trăit întotdeauna printre ceilalţi oameni. Printre ei şi cu ei. Şi au meritul de a fi oferit o imensă cantitate de geniu tuturor semenilor lor. Astfel, printre nenumăratele personaje care au populat istoria, am avut o revelaţie. Care nu mi-o pot explica decât prin moştenire genetică. Tocmai fiindcă evreii, aşa cum am spus, s-au încăpăţânat să supravieţuiască tuturor înrobirilor, rugurilor, deportărilor, cruciadelor, chiar şi a ceea ce au numit şoah, personajul liant în ciclul meu CEI O SUTĂ este unul dintre ei, pe care l-am numit Ţipor. Am mai spus-o: habar n-am de unde am preluat această vocabulă şi a trebuit să aflu, mult mai târziu şi cu totul întâmplător, că în ebraică Ţipor înseamnă pasăre. (Din păcate, eu nu ştiu limba aceasta.) N-aş fi putut da un nume mai predestinat respectivului personaj… (Cu ani în urmă, printre eroii povestirilor mele, alături de alţi actanţi cu nume evident inventate, apare şi un Ahbar. Nici despre acest cuvânt n-am ştiut că înseamnă şoarece. Cu atât mai puţin am ştiut cât de bine acoperă intenţiile mele.) Vreau să spun, cu aceasta, că există o trăire moştenită a evreului – la fel ca şi a oricărui alt neam – moştenire care reprezintă adevărata problemă naţională. Românească, evreiască, rusească, franceză, germană…

O civilizaţie străveche – la fel ca şi una mai recentă – naşte alteritate. Înclin să cred că specificitatea problemei evreieşti – chiar şi după crearea statului modern Israel – este aceea că ea reprezintă pe glob cea mai veche alteritate menţinută intactă. O alteritate pe care omenirea n-a învăţat încă să o socotească drept un dar. Până ce acest lucru nu va fi deprins în mod firesc, lumea va mai trece prin numeroase suferinţe, iar evreii vor supravieţui prin alte încercări. O supravieţuire egală cu minunea. În care evreii am fost crescuţi să credem.

(Ancheta „Contemporanul despre problema evreiască” în revista Contemporanul Ideea Europeană, iunie 2005)

 

[1] Acum mi-a apărut o carte chiar cu acest titlu, „Problema”, problema evreului de ieri, de azi şi mi-e teamă că şi de mâine: „Să plec? Să rămân? Unde să plec? Când să plec?” (Editura Hasefer, Bucureşti, 2019.)