PROCESUL O dramă evreiască (17)

 În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

(La Belle Epoque – Roman epistolar 1897/1898)

Verba volant, scripta manent. Tot ce este pus pe hârtie are șanse să intre în nemurire.

Domnul Löbl își așterne aproape fiecare gest într-un jurnal quasi cifrat. Vremurile sunt nesigure, erorile judiciare împotriva bietului Gustave și a acelui nefericit căpitan Dreyfus îngăduie orice speculație. Doar ficțiunile sunt menite eternității. Faptele de viață este mai bine să le ascunzi. După câteva luni, nici domnul Löbl însuși nu mai știe ce a notat.

Un autor de ficțiune este și Emile Zola. Ficțiunile îi aduc bani și glorie. Chiar când primul roman al ciclului pe care tocmai îl scrie, romanul Lourdes, este pus de biserica catolică la index, renumele nu-i este cu nimic știrbit. Emile Zola este atât de celebru încât își poate permite să scrie de bine până și despre evrei. El nu i-a luat apărarea lui Alfred Dreyfus, despre a cărui vină nu s-a îndoit la vremea respectivă, ci a publicat în Le Figaro un articol explicit: „Pentru evrei”. Acum când a început implicarea bătrânului vicepreședinte al senatului în afacerea Dreyfus, Zola scrie, tot în Le Figaro, articolul „Monsieur Scheurer-Kestner”. Zola își poate permite până și asta.

Zola are și talent. Henry și Esterhazy nu-și pot permite. Dar și ei scriu. Esterhazy în Libre Parole  (sub pseudonim), iar Henry compune scrisorile semnate de Esterhazy în plenitudinea numelui său istoric. Așa se naște a doua scrisoare a marelui persecutat către președintele Franței. De data asta stilul este și mai agresiv, amenințările și mai crâncene, sursele informațiilor mai colorate. Inventivitatea lui Henry este mare (însă nu nelimitată), în hârtiile concepute de el apar personaje noi, romantice, iar împrejurările descrise permit multe. Președintele republicii este sensibil la informațiile provenite de la femei, dar scrisorile lui Esterhazy îl irită. Urmează o a treia epistolă. Foure îl sesizează pe ministrul de război, acesta pe generalul Lecley în Africa. Totul își urmează cursul ierarhic, doar că releele funcționează în mod diferit.

Inspirația cuplului Esterhazy/Henry este foarte mare: ei scriu atâtea epistole cât timp le stă la dispoziție. Totul este indirect și foarte subtil. Dintr-o informație vădit incorectă se naște și o bănuială neexprimată, într-adevăr, e falsă informația că Picquart s-ar fi întors incognito la Paris, dar… dar faptul că Picquart a fost în concediu, doar cu puțin timp înainte de implicarea lui Scheurer-Kestner…

Picquart nu este uitat nici o clipă: el primește un val de telegrame naiv cifrate care, în prealabil, sunt fotografiate la Serviciul statistic. După „femeia voalată” ce-l aprovizionează pe Esterhazy cu materiale compromițătoare, Picquart mai primește corespondență și de la „Blanche” și de la „Esperanza”. La rândul lor, și Scheurer-Kestner primește scrisori, și Billot. Unele scrieri sunt reproduse în presă. E de mirare cum de nu-și scrie șt sie însuși maiorul Henry.

Pentru opera sa literară, Henry este avansat la gradul de locotenent-colonel.

Și familiile Dreyfus și Hadamard primesc scrisori. Chiar și Demange, cel care cu trei ani în urmă l-a apărat pe Alfred. Corespondența lor nu provine numai de la Henry și Esterhazy. Și alți revoltați trimit amenințările cele mai colorate. Un autor anonim descrie cu lux de amănunte execuția publică a întregii familii Dreyfus și prevestește prăbușirea în iad a „Sindicatului”.

Toată lumea scrie. Și Lucy îi scrie soțului ei, chiar dacă acesta nu mai primește decât extrase din unele misive, altele fiindu-i interzise cu totul. Lucy pune o întrebare imprudentă. „Ce mă voi face dacă te voi pierde?” Uneori scrisul naște monștri. Această scrisoare putea duce la o nenorocire. N-a dus. De ce?

Dreyfus constituie subiectul unui scandal ce nu se mai termină, chiar dacă, după toate aparențele, ar trebui să intre în uitare. Scandalul mocnește și se aprinde din nou și din nou. De multe ori, generalii cred că singura soluție ar fi ca prizonierul să cedeze și să moară. Așa s-ar rezolva totul. Ceea ce este mai ciudat e că generalii nu-și duc gândul până la capăt: ei, care dispun de atâtea posibilități și dau dovadă de atâta imaginație, nu găsesc calea cea mai simplă: de ce nu-l ajută pe Dreyfus să moară cu adevărat? Ar fi atât de simplu și de credibil… Dreyfus putea să fi murit de mult de o boală tropicală, de inimă sau să se fi sinucis de disperare. Ar fi fost înmormântat de urgență și tot scandalul ar fi încetat. Sau, rămânând în stilul lor, generalii ar putea să imagineze o încercare nereușită de evadare, o încercare pusă la cale, bineînțeles, de „Sindicat”. Cum de nu se ajunge la soluția aceasta, evident cea mai simplă și cea mai profitabilă? Dar să nu gândim logic într-o lume atât de ilogică. Sau poate că logica unora nu se potrivește cu logica altora…

Lucy îi scrie des lui Alfred. De multe ori, epistolele ei ar putea inspira torționarii. Dar aceștia rămân muți.

Și Dreyfus își scrie jurnalul. Pentru cine? Probabil că mai speră într-o dreptate a posterității. Pentru o logică mai comună, Și Dreyfus însuși este imprudent. Și însemnările sale – necifrate în mod programatic – ar putea oferi sugestii torționarilor, însă aceștia nu sunt deloc interesați de mâzgălelile deținutului. Ei îi cenzurează sârguincioși doar scrisorile trimise familiei și memoriile adresate autorităților. Unele dintre aceste scrisori pleacă spre Franța, altele nu. Pentru el, Dreyfus n-are decât să scrie ce vrea (?).

Toată lumea scrie: și Panizzardi îi scrie lui von Schwartzkoppen și von Schwartzkoppen lui Panizzardi. Von Schwartzkoppen reușește, până la urmă, să-și trateze arsurile de stomac la Carlsbad. Aici este inoportunat de domnul Löbl. Dar domnul Löbl are, totuși, stil. Din când în când, atunci când nu-l pisălogește pe colonelul neamț, acesta începe să-i simtă lipsa. „Domnul Löbl știe să-ți intre sub piele, îi scrie lui Panizzardi, asta trebuie s-o recunosc. Știe să fie și foarte gentil, știe să și asculte, are o inteligență cu totul specială și nu e lipsit nici de o oarecare cultură. Doar că e pisălog.” Din scrisoarea aceasta reiese că și Panizzardi a apucat să-l cunoască pe domnul Löbl. Von Schwartzkoppen nu trebuie să mai explice cine este personajul. într-o misivă de răspuns, Panizzardi, referindu-se evident la domnul Löbl, scrie: „Iar prietenul nostru pisălog trebuie ținut la distanță de lucrurile fierbinți. Altfel, ne-ar putea vârî în cine știe ce încurcături.”

În timp ce și deținutul Dreyfus scrie (sau conversează cu gângania lui), completându-și jurnalul, emițând ipoteze, concluzionând în totală necunoștință de cauză în mersul lucrurilor, cunoscând mai puține despre propria lui situație chiar și decât cetățeanul indiferent de pe stradă, domnul Löbl, la rândul lui, îi adresează domnișoarei Hadamard câteva epistole ușor bombastice, foarte protocolare, însă pline de entuziasm. Și domnul Löbl însuși a trecut printr-o dramă asemănătoare, și bietul lui frate a trebuit să moară cu onoarea terfelită, el înțelege foarte bine prin ce coșmar trebuie să treacă rudele apropiate ale nefericitului căpitan. Dar domnul Löbl va face totul pentru a rezolva îngrozitoarea nedreptate. Antisemiții au lovit de milenii evreii. A venit vremea ca evreii să înceapă să se apere. Cum o vor face, asta domnul Löbl nu precizează, ci se mulțumește să promită: „Suntem pe drumul bun, stimată domnișoară, greu a fost până ce am găsit acest drum. Restul lăsați-l, acum, pe mine!”

Afacerea Dreyfus poate fi urmărită și într-un roman epistolar. Aceasta ar fi exact la fel aproximativ ca orice altă descriere a sa.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.