PIETRELE (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Într-adevăr, din manșetele elegantului pantalon ieșeau pi­cioare desculțe.

—           Domnule Lazăr! Domnule Lazăr! De undeva îl chema Stein. Trebui să revină la realitatea cafenelei, imagine aproape identică celei din vitrină. Încă nu putea s-o vadă pe Ama­rilli. Domnii aceia îndatoritori se mai învârteau într-un cerc închis în jurul ei. Domnule Lazăr, nu știți ce a mâncat doamna Amarilli azi la prânz?

—           Bănuiesc că țigle Muschong. De unde dracu să știu ce a mâncat astăzi doamna Amarilli la prânz?

Lazăr se întoarse din nou la vitrină. Străinul mai era acolo. Îl urmări cu coada ochiului pe Stein. Acesta se în­toarse și el în direcția geamului, dar părea să nu observe nimic deosebit.

—           Domnul doctor a întrebat. Spune că e foarte impor­tant să știe.

Lazăr se întoarse din nou spre sală. Mărginean ședea sin­gur la masa la care stătuseră cu toții până nu de mult. Nu mai privea în direcția străzii, dar era foarte palid. Sau cel puțin așa i se părea lui Lazăr.

Brusc, Lazăr își aminti de Luca. Îl căută în mulțimea celor care se agitau în jurul lui Amarilli. Nu reuși să-l vadă din locul în care se afla.

Se îngrămădi și el în cercul celor care o înconjurau pe Amarilli. Ea își revenise, dar sta cu ochii pierduți în gol. Lazăr încerca să-i urmărească privirea, însă cercul de oa­meni era încă prea compact, nu putea în nici un caz să vadă de acolo vitrina. Și nici Lazăr.

Mai târziu, oamenii s-au mai reîntors la mesele lor. Acum putea să se uite și de acolo spre geam. Doar ca acesta de­venise ca o oglindă, nu permitea privirii să-l străpungă, iar ceea ce oferea ochilor nu era câtuși de puțin interesant.

Îl căută din nou pe Luca. Nu-l văzu niciunde, în schimb Mărginean se instalase între timp la o masă și-și juca par­tida lui de cărți, chibițat, ca de obicei, de către Jager. Fața maiorului își pierduse paloarea, Mărginean părea de-a drep­tul încântat de ceea ce face.

Luca dispăruse. Lazăr își lipi fruntea de vitrina cafe­nelei și încercă să privească în stradă. Nu văzu nimic.

Ieși. Echipajul acela cu patru cai cotea colțul ce dădea spre Strada Gării. În jur nu era nici un om.

„A fost o simplă impresie tâmpită“, își spuse Lazăr re­venind în cafenea. O găsi pe Amarilli în locul în care o lăsase și-și aminti de Luca. Dar acesta dispăruse.

—           Vezi? o întrebă Lazăr pe Amarilli, care ședea acum pierdută și singură pe un scaun în mijlocul localului.

„În bani stăteau puterile sale… și aroganța. Porcul!”, gândi Lazăr și continua cu voce tare: Până acum porcul ăla îți tot făcea curte, dar cum a văzut că ți s-a făcut rău te-a și părăsit!

Amarilli nu-l întrebă despre ce porc este vorba.

—           E târziu. Condu-mă, te rog, acasă!

—           Dar ți-a plăcut cum te-a prins porcul pe după umeri. O să vezi ce băiat drăguț o să fie el peste câteva zile…

—           E târziu! Nu mă simt bine, nu înțelegi?

Nu, hotărât, nici după atâta vreme, Lazăr nu se putea obișnui cu modul ei dramatic de a vorbi.

—           Ia nu mai fă pe tragediana!

—           Mai spune o dată!

—           Ce?

—           Te rog, mai spune o dată!

Amarilli regăsise în fraza lui Lazăr o amintire cu soțul ei. Până și intonația pe care o folosise Lazăr fusese identică, închise ochii. Uneori dacă nu se uita la individul acela gro­solan sau alteori pe întuneric avea impresia că se află îm­preună cu BĂRBATUL EI. Ca în clipa aceasta.

—           Unde-i porcul ăla acum?

—           Hai să mergem, îl ruga ea, și ținea în continuare ochii închiși. Hai să mergem la tine la depozit!

XVI

—           Unde a dispărut escrocul ăla? se tot întreba cu voce tare Lazăr, în timp ce cobora strada împreună cu Amarilli. Când s-a făcut noapte? o întrebă și pe ea.

—           Mai spune o dată să nu fac pe tragediana! îl rugă ea oprindu-se și închizând ochii.

—           Nu mai înțeleg nimic! continuă să bombăne Lazăr. În fond dracu să-i ia pe toți!

—           Mai spune o dată!

—           Ia mai lasă-mă în pace cu tâmpeniile tale! Lazăr o luă înainte lovind cu bastonul pereții pe lângă care treceau.

—           Încotro mergem? Nu ne ducem la depozit?

—           Te conduc acasă. Acum n-am timp.

La o răscruce, când să treacă drumul, Lazăr se opri. Undeva, de-a lungul străzii pe care o intersectau, observă echipajul acela demodat staționând în fața unei case.

—           Ai mai văzut căruța aceea vreodată?

—           Ce căruță?

—           Birja aia sau ce-o fi…

—           Nu știu. Nu țin minte.

—           Stai aici! Mă duc să văd ce-i cu ea.

—           Ce-ți veni? Cum? Mă lași aici singură în mijlocul străzii?

Dar Lazăr n-o mai asculta. Se afla deja la câteva case de cea în fața căreia staționase echipajul. Însă tocmai atunci birjarul dădu bice cailor și echipajul o luă din loc hurducându-se în direcția opusă celei din care venea Lazăr. Acesta nu putu vedea nici măcar vizitiul.

După vreo douăzeci de metri, ciudatul faeton opri din nou, și din nou cu puțin înainte de a-l ajunge Lazăr se puse în mișcare.

„E clar! Ăștia își bat joc de mine! Dar cine dracu sunt?”

—           Hei, strigă Lazăr, dar nu primi nici un răspuns.

Renunță să mai ajungă echipajul din urmă. Apelă la un șiretlic. Coti pe o stradă lăturalnică, făcu un mic ocol pe strada paralelă celei de pe care venise și, folosind o altă stră­duță, închise astfel dreptunghiul acestui drum. Crezuse că îi va apare echipajului în față. Se înșelase. Ajungând din nou în strada unde-l părăsise, îl găsi iarăși la vreo douăzeci de metri mai încolo.

„Cine o fi?“ Privirea lui Mărginean și exclamația acestuia când îl văzuse prin vitrină pe străin îi persista lui Lazar în minte, dar ceva îl făcea să creadă că Luca este cel care îl fugărește, bătându-și joc de el.

—           Stați! strigă Lazăr și încercă să fie ironic. Vreau să văd și eu modelul acesta de automobil!

Dar echipajul pornea mereu cu câțiva metri înainte de a-l putea el atinge cu mâna. Totuși, Lazăr observă că reușește să ajungă de fiecare dată mai aproape de el.

„Probabil că cineva.se uită prin gemulețul din spate și dă semnal vizitiului când să pornească.“ Pentru orice even­tualitate, țipa mai departe ceva în legătură cu „automobilul“, astfel încât dacă Luca ar fi fost în echipaj să aibă de ce se enerva.

Pe urmă însă Lazăr se opri. Coborâră în felul acesta în­treaga stradă a Făgetului și se apropiau de cimitir. Toată povestea începea să semene cu o cursă pe care i-o întindea cineva.

„Iote-te! Până să-l ciomăgească oamenii mei pe Luca, mă va scărmăna el nițel pe mine…“

Se opri sub un felinar și așteptă. Dar și ceilalți păreau să aibă vreme.

„În  fond, și ăsta e un fel de a te înfrunta…: cine are nervi să aștepte mai mult?“

Dar cei din echipaj cel puțin ședeau, în vreme ce el stătea în picioare. Găsi totuși ceva mai încolo o bancă. După câteva clipe profilul negru al echipajului se îndepărtă cu zgomot. Nu-l putea vedea, în partea aceea strada nu era mai deloc luminată. Îl auzi doar cum se oprește.

Se sculă și-l urmă, rămânând însă de-acum și el la o dis­tanță prudentă. Și iar trebui să stea în picioare și să aștepte.

„Dracu să-l ia! Măcar dacă aș putea fi sigur cine este. Sau măcar de aș putea vedea birjarul. Pe ăștia cel puțin îi cunosc pe toți cale de cincizeci de leghe. Numai să știu cine sunt… Pe urmă-i aranjez eu, fire-ar ei ai dracului să fie! Le-ar trece cheful de plimbări de noapte!“ însă tocmai asta nu reușea să facă: să afle.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.