OM ŞI LEGE (1)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Om și lege“ apărută la Editura Eminescu în 1987.

BUCUREŞTI, PIAȚA SCÎNTEIl

“Omul împărtășește cu câteva mamifere superioare straniul privilegiu de a locui simultan în două lumi. El trăiește zilnic alternativ, două tipuri distincte de existență, υαρ (vis) și υπαρ (viziune reală), cum le numesc grecii, fiecare dintre ele cu logică și. limite proprii și nu există niciun motiv aparent pentru a considera pe una mai semnificativă decât pe cealaltă.”

1. R. DODDS, Dialectica spiritului grec, Ed. Meridiane, București, 1983

PRIMUL INTERLUDIU

SAU

VISUL

Dintre atâția oameni care visează m-am oprit la câțiva. Deși în felul acesta m-am oprit la toți. Pentru că în fiecare om există și ceilalți oameni.

Îmi dau seama că titlul capitolului nu se potrivește deloc, un interludiu, chiar și primul fiind, nu poate fi plasat la început (uitați-vă în orice dicționar!), un interludiu fiind ceva ce se petrece între alte evenimente (pe care le leagă), ca să nu mai vorbim de faptul că nici Visul n-ar trebui încă să se afle aici atâta timp cât nu știm cine l-a visat.

Și ar trebui să mai amintesc, poate, că într-un timp în care TOȚI OAMENII, trezindu-se cu greu din coșmar, încercau să-și vindece rănile și depuneau eforturi pentru a uita, Visul a devenit un panaceu la care nimeni nu voia să renunțe.

Pe eroina Visului, căci este desigur o eroină, n-o cheamă nicicum, deși în decursul vremii a purtat o mulțime de nume. Ea a rămas însă mereu aceeași, chiar dacă din când în când lua anumite întruchipări, cât se poate de concrete. Dar, așa cum se întâmplă cu visele, nu eroina e aceea care s-a apropiat de plăsmuirile de moment, ci acestea au ajuns să poarte în mod izbitor înfățișarea eternei închipuiri.

În schimb, obișnuit cu viața concretă și obligat să i se supună de atâtea ori, un om, care în fărâma lui de lume era cunoscut sub numele de Ladislau Pietraru, trăia el singur secretul acestui vis, plăsmuindu-l și lăsându-se plăsmuit de el. Cu timpul, Ladislau Pietraru, numit așa de către cunoscuții săi, a ajuns să fie autorul și în același timp visul eroinei propriului său vis.

2. Eroina Visului era o femeie. Ea se maturizase împreună cu Ladislau Pietraru, dar ritmul ei biologic era altul decât al celui ce o visase și o visa. Viața ei se scurgea după alte legi și devenirea îi era subordonată unei treceri ce nu se supunea rotirii Pământului în jurul soarelui. Celulele ei nu făceau parte din niciun micro sau macro-univers. înfățișarea ei putea să pară asemenea dorințelor lui Ladislau Pietraru, dar acesta era mult prea inteligent pentru a se amăgi că acest chip ar fi unicul chip al Femeii din Vis. Cel mult, fiind femeia visului său, nu în sensul de proprietate, ci în acela al categorisirii, înfățișarea pe care o lua era fără îndoială în funcție și de persoana lui, de dorințele, lui și de puterea sa de imaginație. Dar Ea avea o viață proprie, asta Pietraru o știa prea bine, o viață proprie în care de multe ori el, era cel ce o răsfrângea iar nu oglinda. Pentru că oglinda era Ea, Femeia, eroina, și Pietraru își spunea câteodată cu ciudă că, dacă el nu s-ar fi apropiat de acea oglindă, ea ar fi existat oricum.

I se păru că vede ușoară, o mână de femeie într-o mânușă lungă și subțire, pierzându-se în albul vaporos al rochiei, părea să fi căzut dintr-o ramă aurită, care n-a reușit să limiteze pânza unui maestru uitat. Dar mâna fusese reală și se ridicase abia perceptibil, atingându-l sau dându-i impresia că l-a atins.

Femeia avea părul roșcat, era înaltă, așa cum a fost odată și Pietraru însuși, doar cu câțiva centimetri mai mică decât el cel de atunci, avea fața ovală și ochii migdalați. Avea câteodată părul pieptănat lins, deși uneori firele se răzvrăteau. Avea nasul de un anume fel și dinții de asemenea. Avea întotdeauna un mic semn pe gât și de câte ori se întâmpla ca în diferitele ei întruchipări să-i lipsească, Ladislau Pietraru îl căuta până reușea să-l găsească. Și în același fel am putea continua cu sânii, cu trupul și tot așa până la unghia degetului ei mic de la picior.

Ochii migdalați nu erau neapărat veseli, dar nici disperați n-au fost niciodată. Doar trupul îi era disperat, uneori, și asta Pietraru o simțea mai ales după modul în care Ea ascundea aproape perfect acea disperare. Ochii uneori râdeau și de multe ori erau triști, fără a reproșa nimic nimănui. Când reproșau, ucideau. Dar asta se întâmpla extrem de rar.

Culoarea acestor ochi era totuși incertă și cu cât trecea timpul, incertitudinea se accentua: poate că era de vină obișnuința cu care o privea după atâta timp Pietraru, poate că el nu mai socotea necesar să o privească, deși îi plăcea atât de mult chipul ei. Dar o ființă îți apare într-un anume fel de prima dată și este un privilegiu rar pe care-l oferă doar observațiile anilor de zile pentru ca, eventual, acest prim chip să lase locul altora. Târgul nu este întotdeauna favorabil, lucru pe care Ladislau Pietraru îl știa prea bine și poate de aceea se fereai de observații definitive. Femeia din visul său, avea părul roșu de cele mai multe ori și câteodată era neagră sau blondă. Este o minune pe care femeile pot s-o săvârșească atât de ușor în viață.

• La o analiză mai atentă, Femeia nu era nici roșie, nici neagră și nici blondă. Ea era toate la un loc. La fel cum era înaltă și delicată, la fel avea toate proprietățile posibile. Și toate măsurile, asemenea recordurilor care se contabilizează astăzi la concursurile de frumusețe. Avea toate aceste calități (și defecte) și mai avea în plus și calitatea supremă, care este totodată și defectul suprem: era întotdeauna teribil de concretă.
• Multă vreme Pietraru a crezut că Femeia s-a născut în prima sa copilărie. Mai târziu a trebuit să recunoască îndurerat că Ea nu s-a născut atunci, ci că acela a fost numai momentul în care el a întâlnit-o pentru întâia oară. Apoi tânărul (care a fost) a început să-i scrie o biografie și să-i compună un desen, fiind mândru de talentul său și mulțumit de ceea ce a reușit să creeze. Acum, la timpul povestirii noastre, bătrânul nu se mai amăgește de mult că el ar fi fost autorul. Dar își amintește cu plăcere de iluzia acelor vremi trecute și atunci când reușește să se și transpună în ele, coloana bolnavă i se dezdoaie și o boare pe care n-a mai simțit-o de atunci îi adie iarăși prin preajmă. Dar azi mai știe ceva chiar dacă nu el a fost cel care a creat Femeia din Visul ce i-a fost dăruit, Ea a ieșit de câteva ori din granițele plăsmuirii. Atunci, pentru scurte clipe, el a atins-o aievea, a simțit-o cu toate simțurile sale și s-a prăbușit împreună cu Ea într-o altă lume, ce nu-i aparținea nici Femeii și nici lui. O a treia lume, asta o știa precis, în care intrarea este un privilegiu, iar zăbovirea imposibilă.

Și iarăși trăi senzația lăsată de acea mână înmănușată și totuși atât de caldă încât urma atingerii se propaga difuză pe întregul corp, tulburându-i prezentul dintr-un trecut îmbătător de concret.

• Câteodată Pietraru face imprudența și analizează relațiile sale cu Ea. Greșește în multe privințe mai cu seamă că știe că în acest domeniu timpul nu-ți relevă decât erorile. Dar ceea ce a învățat totuși este că Femeia nu se supune niciunei cronologii și de aceea devenirea Ei în Visul său este iluzorie, o iluzie, totuși, extraordinar de persistentă. De multe ori nu se poate rupe de această iluzie și atunci confundă planurile și se joacă iarăși de-a autorul. Se mai întâmplă și acum câteodată să simtă Femeia lângă el. O simte atât de concret încât nu mai are nevoie s-o zămislească. Când n-o simte, îi trebuie mult timp s-o cheme. Ea vine până la urmă, dar adesea nu așa cum ar fi așteptat-o. De aceea o cheamă tot mai rar. Acum, la vârsta sa, în momente de disperare solitară, i-e teamă câteodată că n-o va mai putea scoate niciodată din lumea paralelă din care i s-a înfățișat. Trăiește de aceea din aduceri aminte, dar și din conștiința că aproape nimic nu s-a schimbat.
• Femeia a trecut cu el pentru prima oară în cel de-al treilea teritoriu într-o seară de noiembrie, după ce au fost deja o dată împreună acolo. Lucrurile s-au petrecut totuși pentru prima oară într-o cronologie inversă pentru că așa l-a asigurat Ea, iar el nu ținea s-o contrazică neapărat. De atunci au fost rar dincolo, de două sau trei ori, deși își vorbeau foarte des. Gelozia de la început, din clipa în care a înțeles că Ea este oglinda, l-a părăsit cu totul. Faptul că Ea i-ar supraviețui, că Ea ar exista, indiferent dacă el ar dispare sau gândul că și alte mii de oameni, șiruri anonime și nesfârșite s-ar putea regăsi în aceeași oglindă nu-l mai deranja. O convingere tot mai netă îl făcea să creadă că există totuși un punct de fugă numai al lui, că legătura care pornește de la el către Femeie, este numai legătura sa.
• Ladislau Pietraru s-a căsătorit la douăzeci și șase de ani. Cunoscuse deja de peste zece ani Femeia și soția sa fusese de câteva ori o întruchipare fidelă a Ei. Într-o asemenea măsură, încât uneori avea impresia că de la început soția lui fusese Femeia. Ceea ce bineînțeles că nu era adevărat. Alteori se mira și el cum de a putut face această confuzie, După ce soția sa n-a mai existat, după ce a fost despărțit de ea și după ce a aflat că ea a fost ucisă, avea din nou tot mai des impresia că Femeia fusese tot timpul soția lui. Faptul că Femeia îi apărea în continuare, de multe ori chiar și împotriva voinței sale, îl făcea să creadă că soția lui nici n-a murit, ba că n-ar fi exclus să se întoarcă din spatele acelor garduri de sârmă ghimpată ale lagărului de concentrare unde a văzut-o dispărând ultima oară. Acesta, se amăgea, era și motivul pentru care lăsa Femeia să se mai apropie din oglinda Ei în visul său.

(“O lăsa“, vorba vine Ea sosea cu sau fără vrerea lui. Într-un acces de ascetism, izvorât la un moment dat dintr-un puternic sentiment de culpă, i-a interzis o vreme să i se mai arate. Dar oglinda stătea mai întotdeauna în fața sa și el nu avea decât foarte rar puterea să nu se uite spre ea. Cu timpul, nici nu i s-a mai împotrivit.)

• De la moartea soției trecuseră ani. Ladislau Pietraru reveni în mijlocul oamenilor. Înainte de război trăise o vreme la Lugoj, se făcuse cunoscut acolo drept un bun avocat, dar soarta îl mutase în Nordul Transilvaniei. Când totul se sfârși, reveni iar la Lugoj pentru a-și relua praxa întreruptă și pentru a-și căuta amintirile. Lumea îl recunoscuse de îndată, dar parcă nu mai era el. Prăbușit fizic, el își reluă vechea locuință și sfârși prin a se retrage într-un colț al ei. Ieșea zilnic în mijlocul oamenilor, dar sufletul îi rămânea ascuns în ungherele încăperii sale. Femeia îl mai vizita și acum, iar el o primea cu aceeași nerăbdare ca și în tinerețe. “Cât timp va mai exista oglinda, își spunea el, voi mai exista și eu.“ Fu momentul în care trăi revelația ca o dată cu. el va dispărea și oglinda oglinzii sale. Visul său devenea mai calm și el îl aștepta cu seninătate. Cu timpul, Femeia nu mai luă nicio altă formă concretă în viața lui. El se adâncea în oglindă și se mulțumea cu atât. Șlefuia acum un obiect care nu mai depindea de nimic din afară. Imaginația lui nu mai întâlnea obstacole întâmplătoare, devenise stăpână. Și-l zămislea și pe el și tot ea zămislea și oglinda. Se uită la ceasul de pe consolă cadranul avea cifre romane de la I la XXIV, iar suportul era făcut dintr-un leu gata să atace. Totul se afla sub un clopot de sticlă. Cei ce priviseră obiectul au fost impresionați de forța uriașei feline și fiecare a simțit nevoia să aprecieze expresivitatea cu care fiara se pregătea să se năpustească de sub ceasul îndărătul căruia s-a ascuns. Eroarea s-a instalat suverană în ochii privitorilor grăbiți. Singur Ladislau Pietraru știa că leul acesta nu va ataca niciodată și, urmărindu-l ore lungi, putu observa cum animalul se retrăgea tot mai mult.
• Boala care i-a adus infirmitatea l-a scutit de dezamăgiri. Dar poate că l-a și sărăcit în aceeași măsură. Iar aparițiile Ei erau sporadice, fiind cu atât mai de sărbătoare. Taina se închidea tot mai mult și mai nebănuit în el. O vreme, Pietraru își spuse că odată cu ultima sa întâmplare erotică se terminase și visul său, că Visul devenise vis în vis. Această ultimă noapte de dragoste fusese ca o presimțire totală, sălbatică, plină de conștiința irepetabilității. Femeia venise și atunci și fusese extraordinar de concretă, atât de concretă încât i-au trebuit ani de zile apoi pentru a-și aminti detalii ale făpturii Ei și niciodată n-a fost sigur dacă și-a adus cu adevărat aminte sau dacă, nu cumva, memoria îi joacă renghiuri, dacă o amintire de un asemenea soi este măcar posibilă.

Fusese ca o presimțire, pentru că în vremea aceea el știuse că totul se sfârșește într-un fel în clipele acelea și că acest sfârșit mai irevocabil ca altădată nu e altul decât “sfârșitul definitiv“.

Înfățișările liniștite în care Femeia i-a apărut de atunci le primea ca pe niște daruri ce ignorau trupul său tot mai bolnav și, ca o consecință a spiritului său tot mai lucid. Femeia sau Visul începură să se suprapună. Femeia era acum de obicei tristă, inuman de frumoasă și Visul o trăda uneori atunci când lua alte înfățișări. Ea nu era singurul vis al lui Ladislau Pietraru, dar era un vis la fel de neînlocuit ca și celelalte, două sau trei, care-l mai vizitau din când în când. Uneori, analizându-și visele la fel cum și-ar fi verificat costumele din garderobă, Ladislau Pietraru își spunea că, dulap vechi ce era, și visele îi erau probabil demodate. Dar știa că și Femeia, și înțelepciunea, și Cunoașterea, și Orgoliul viselor sale l-au ales și erau alese de el. Iar el era un om fidel.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.