A treia zi (17)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

În ușa restaurantului apărură doi țărani. Nu păreau nelalocul lor acolo: Lugojul era plin de țărani. Toți meșteșugarii aceia care populau târgul de atâtea secole descindeau din țărani. Iar la Lugoj țăranii erau la ei acasă, mai mult, la țară nu ieșeau niciodată în evidență cu calitatea lor de țărani. Numai cu această calitate. Doar că cei doi țărani se opriră în ușa restaurantului și nu se putură hotărî să intre. Aveau chimire groase și în chimire banii pe care îi câștigaseră în ziua aceea, erau flămânzi, în local se găseau o mulțime de mese goale, mai ales pe la margini. Stătură o vreme acolo în ușă, fără să vorbească între ei, nici măcar chelnerului care le ieși în întâmpinare parcă nu i-au spus nimic. Plecară.

Apoi apăru și Vancu cel Roșu în ușă, pe ăsta chiar că nu-l aștepta nimeni. Bătrânul intră, făcu un ocol sălii, se vedea că încearcă să găsească pe cineva.

— Pe cine căutați?

Vancu cel Roșu, ruda vestitului Vancu cel Bogat, nu catadicsi să răspundă, dar pentru asta nu se supără nimeni, el nu răspundea pentru că era poate surd sau senil sau poate pentru că nu mai era obișnuit să vorbească. Dădu ocolul localului și ieși la fel de nehotărât pe cum intrase.

Îl căutase pe Vancu Gaură, cum i se mai spusese pe vremuri bogatului său nepot, voia să-l vadă și să-l apere, simțea că plutește o primejdie asupra acestei rude, iar sentimentele față de rudele de sânge apropiate — oricare ar fi relațiile sociale statornicite între ele — sunt de natură ancestrală, după cum a spus el de atâtea ori. Există chiar și o vagă impresie că fiecare individ are corpul format și prelungit în trupurile rudelor apropiate. Lucru ce nu se poate petrece între neamurile prin alianță. Nici chiar intre soți. Ăsta era domeniul lui, aici se pricepea. Știa, simțea că trebuie să-l caute pe nepotul său, numai că acum, că nu-l găsise…

Ieșind, Vancu cel Roșu mai lăsă în urma sa un nor compact de gânduri confuze, un fel de iz pe care ceilalți nu știau cum să-l interpreteze.

Și iar se simți vântul acela rece prin local.

Raica observa cu o deosebită claritate tot ce se întâmpla concret în jurul său, dar de reacționat nu putea reacționa nicicum, o slabă părere de rău i se citea totuși pe figură: ar fi dorit să fie mai multă lume de față, o proporție mai dreaptă între el și cei de la masa mare, să se poate ascunde printre ceilalți.

— S-au dus și ăștia, îl auzi pe profesor vorbind, ar trebui să plec și eu.

— Rămâneți liniștit! Totul este plătit!

Raica avu o foarte scurtă tresărire, dar realiză imediat că ceea ce spusese Luca nu se referea și la el.

Eu nu înțeleg, mai spuse Bârzu, am vorbit și cu domnul doctor Covaciu, am fost la dânsul… dar nu numai cu dânsul, am vorbit cu foarte mulți oameni cu școală, fini… chiar și cu domnul profesor… vreau să spun, cu domnul Horia Sima, dar mai de mult… Dânsul…

— Ce nu înțelegeți, domnule judecător? întrebă Luca și pe fața sa nu se putea citi niciun sentiment. De parcă ar fi spus încă o dată „Rămâneți liniștit! Totul e plătit!” Parcă Bârzu înțelegea acum altfel sensul acestei fraze, altfel… Dar cum să se gândească el acum la asemenea amănunte? Mai bine să spună ce nu înțelege. Chiar, ce nu înțelege? Brusc, lucrurile îi părură deosebit de clare. Se uită spre Penescu: ăsta părea că se liniștise, că nu mai avea probleme — stătea în colțul lui, din când în când ducea paharul la gură, dar parcă lichidul nu se mai termina în paharul acela, apoi privea tâmp în jur, nu spunea nimic… sau spunea ceva… o frază în latină, un fragment de cugetare, ceva din Cicero… sau în greacă… ceva fără nicio legătură sesizabilă pentru cineva din jur, nici nu-l prea lua nimeni în seamă.

Și, totuși, Penescu se gândea la ceva: vedea masa mare din fața sa și indivizii aceia rotunzi și verzi atârnând ca un ciorchine de ram și i se părea că din când în când un bob pocnește și împrăștie în jur conținutul lui umed și vag înțepător, stropind totul. În rest, boabele stăteau cuminți, foșnind și sugând nesățioase din seva ramurii de care păreau aninați. Îngrășându-se. În ultima vreme, Penescu auzise că legionarii vor să facă anumite schimbări și la liceu, da, dom’le, chiar la liceul lui, s-au băgat între elevi și dascăli, vor să-l dea jos pe domnul director Peteanu, să pună pe… pe… Păi, de ce? Și acum stăteau la masă câțiva dintre acești indivizi, unul — să nu crezi! un profesor — purta pistol la șold, i s-a povestit lui că cineva venise odată și la școală înarmat, dar cine să creadă asemenea lucruri? Penescu în niciun caz. Indivizii aceia ședeau acolo și urlau ca toți ceilalți și pe deasupra împreună cu niște elevi, unul dintre ei premiantul penultimei clase, un element deosebit de capabil, nu un Luca, un… Stau, domnule, profesorii la masă la restaurant împreună cu discipolii lor și beau și urlă și vorbesc porcării, imediat se vor și bate între ei, un profesor și un elev împotriva altui profesor, groaznic, și mâine vor veni acești… acești indivizi să facă schimbări în liceu! Ăștia?! Ăștia în liceul în care lucra și el?! Tamen vivit? Imo vero în senatum venit?

— Imo vero în senatum venit? se sculă el în picioare și se apucă să le strige, dar nu-l auzea nimeni și el se așeză înapoi, sugând cuminte și simbolic un pahar care nu se mai golea.

Ce fel de intelectuali sunt ăștia? Ce fel de oameni inteligenți, sănătoși? Bolnavul, prostul, da, el nu are perspectiva alternativei. La el n-ar fi de mirare… Dar inteligența… inteligența oferă alternative diverse… De aceea el…, de aceea este el, profesorul Penescu, atât de nehotărât? Dar este el nehotărât? În orice caz, de multe ori ezită. Asta da… De multe ori… Se sculă și ieși afară.

Domnule, continuă să se întrebe, ăștia stau aici și-s convinși că-s în misiune și că trebuie felicitați pentru modul în care se achită de „menirea lor sfântă”, dar cine îi comandă? Cine îi mânuiește? Că nu se poate ca acest animal uriaș să nu aibă și un creier. Cine este conducătorul care crede că este bine ca acești camarazi să-și piardă astăzi vremea aici? Și ce urmărește el cu asta? Dar nici acest conducător nu poate fi cel mai mare, pentru că atunci nu s-ar ocupa de prăpădiții ăștia… Nici acest conducător nu poate fi altcineva decât un doctor sau un profesor sau un meșteșugar ratat care crede că și-a găsit locul în istorie, dându-le ordine celor care-și consumă astăzi energia aici. Dar de ce era ăla conducătorul și nu doctorul Comșa sau domnul Caius Moldovan, asta pe Penescu îl depășea cu desăvârșire. Iar când se gândea la Luca, la pramatia asta care a ajuns să conducă și ea… Chiulangiul și derbedeul, rușinea liceului, ăsta să conducă?

Ce-au promis cu ani în urmă legionarii și ce-au ajuns să facă… Dacă se bazează până și pe oameni ca Luca, această culme a decăderii pe care era capabil Penescu s-o conceapă…

Încercă să-și aducă aminte de marile personalități ale Antichității, să le compare… Încercă să găsească în memorie în special cele aspru judecate de istorie: erau atâtea nume hulite de veacuri, conducători nebuni sau fără chemare, ipocriți sau lași, ticăloși sau nepricepuți, conștienți sau iresponsabili, despoți sau umbre tutelate… și pe urmă să te uiți în jur, să-i privești pe Luca sau pe doctorul Covaciu sau pe Horia Sima, pe care-l cunoscuse, să te concentrezi și asupra celorlalți, pe care îi știi doar din ziare sau din jurnalele de actualități… Îi compară pe unii cu alții, pe cei de azi cu cei pe care-i cunoștea atât de bine din cărți de parcă ar fi crescut împreună cu ei, îi compara și trebuia să facă eforturi crunte să priceapă, deoarece realitatea pe care o trăia era pentru el mai greu de conceput ca posibilă decât cele mai cumplite erori aflate din cărți, și obișnuite acolo.

— Ce-ați vrut să știți, domnule judecător?

— Acum că am rămas numai cei care trebuie, spuse domnul Caius Moldovan, care nu mai avea astâmpăr și se tot învârtea de la masa mare la ei și înapoi la masa mare, de la un grup de camarazi la alt grup de camarazi, vorbind cu toată lumea, bând cu toată lumea, dând tonul la cântece și dirijând cu furculița, ba și ieșind de câteva ori în stradă și puțind fi văzut prin vitrină holbându-se la lume proțăpit în mijlocul drumului sau acostând pe câte cineva, băgând spaima în trecători. Acum că am rămas numai între noi, spuse, și Raica simți o mică victorie: în sfârșit se făcuse atât de mic încât nici nu-l mai observau, acum să-mi spuneți și mie ceva: de ce nu se duce Vancu ăsta la dracu? Aud?

Își trase un scaun lângă Bârzu și începu să-l interogheze sistematic:

— Acum să aflăm unde s-a dus domnul ăia Lazăr! Vă ascult!

— Lazăr? Parcă de Vancu ziceați?

— Lazăr! Vancu-i altu’! Ei?

— În fond, ce v-a făcut acest…

— Ce ne-a făcut! Ce ne-a făcut, nu ce v-a făcut!

— Bine. Ce ne-a făcut?

— Păi, știe toată lumea: Lazăr e protectorul și protejatul lui Vancu.

— Până acum n-am văzut să aveți ceva împotriva domnului Vancu…

— Aici eu pun întrebările!

— Vezi-ți, domnule, de treabă! făcu Luca, dar fără nicio convingere.

— Asta să-mi spuneți: unde a dispărut Lazăr! Domnul Caius Moldovan era în dispoziția cea mai potrivită pentru a se agita lipsit de griji, nefiind încă atât de beat încât să treacă pe faza melancolică.

— Trebuie să plec și eu, spuse Bârzu, uitându-se la ceas, ian inima lui Raica se făcu mică de tot.

— Nu pleacă nimeni până nu-l găsim pe Lazăr, decretă Caius Moldovan. Să recapitulăm! Lazăr s-a dus…

Clătinându-se, reveni și Penescu la masa lor.

— Stop! îl somă Moldovan. Aici avem de discutat treburi interne. Marș de aici!

Dar deja de vreo oră Penescu nu mai reacționa la cei din jur ca de obicei. Acum nu-l observă pe domnul Caius Moldovan și nici pe ceilalți de la masa de la care se ridicase cu câteva minute mai înainte, uitase că se află în cârciumă, că bea împreună cu un domn căruia îi aruncase în aceeași dimineață cu o sticlă în cap. Nu mai observa nici măcar cămășile verzi care cocleau localul. Vechile obiceiuri erau mai puternice, venea ca în atâtea seri într-un local și vorbea eu niște oameni cu care nu se simțea nicicum, le spunea că…

— Domnilor, Lazăr ăsta s-a retras prin veceul doamnelor.

— Că nu-i nicio doamnă aici, observă Raica și constată cu bucurie că nici vocea nu i se mai auzea, nimeni nu-i băgă de seamă vorbele, nimeni nu zâmbi la poantă, poate că a devenit într-adevăr invizibil.

— Cât trebuie să plătesc? se interesă Bârzu.

— Consumația dumneavoastră este plătită, spuse Luca. Ne pare rău că nu ați servit mai mult.

— Pot să vin și eu cu dumneavoastră, domnule judecător?

— Nu, domnule Raica, consumația dumneavoastră n-a fost încă achitată, răspunse același Luca.

— Dar ziarul…, mi-ați putea împrumuta ziarul…? Știți, gazdele mele sunt niște oameni foarte cumsecade, ele își mai fac iluzii…

— Dar bineînțeles, poftiți ziarul!

— Trebuie să le fac o bucurie, pentru că, știți, am întârziat cu mult, cu foarte mult la masă și ei m-or fi așteptat cât m-or fi așteptat… Pe urmă încălzește din nou… Trebuie să țin cont! Bârzu realiză îngrozit că nici acum, la plecare, nu îl entuziasmează articolul acela, lucru pe care nici măcar din punctul unei elementare politeți nu-l putea motiva nicicum, ba mai mult, gafă în continuare, gafa fără oprire.

— Lăsați, domnule judecător, lucrurile astea se vor termina cât de curând.

— Dar în primul rând pentru mine… vreau să spun că acest articol reprezintă… Nu știu dacă mă înțelegeți…

Cu ziarul în mână, Bârzu amâna să se scoale în picioare. Spusese un ,,Mulțumesc!” absent și continua să privească în gol, în timp ce Raica făcea exerciții disperate de telepatie, încercând să-l influențeze să nu plece, să nu-l părăsească, să nu-i ia și ultima șansă, pentru că altfel… altfel va trebui să rămână în local singur cu acești indivizi beți, va trebui să stea acolo până seara, până spre dimineața, până… până ce-l vor descoperi și vor face acte de bravură, împușcându-l cu pușcoacele lor absurde. Cum de nu trimitea nevastă-sa pe cineva să vadă de ce întârzie atâta, probabil că Stein o fi la ei și se perpelește pe o margine de scaun sau poate visează fericit că Raica, bunul său asociat, a găsit un mare ștab încântat să sprijine proiectul lor, poate Stein se bucură că asociatul lui a reușit să le creeze avantaje legionarilor, care până la urmă îl vor lichida cu totul, așa cum îl vor lichida și pe el, pe Raica, pentru că la ce te poți aștepta la altceva de la ei, mai ales dacă-i vezi, dacă te uiți la ei așa cum e obligat s-o facă el acum, dacă stai să te zgâiești pentru că ești condamnat să stai să te zgâiești și să tremuri și să nu știi ce se va întâmpla și ți-ai da câștigul pe o săptămână numai să te vezi odată acasă, să te vezi șezând la masa ta, să te oprești să-ți admiri clanța de la ușă sau să-ți pui hainele pe umeraș. Să-ți pui hainele pe umeraș! Să-ți pui… În loc să stai și să te uiți la ei… Abia atunci ar ști și Stein la cine l-a trimis să se… să vorbească pentru… să… să…

Iar Bârzu își făcea scrupule în legătură cu ziarul acela, cu articolul din mijlocul căruia zâmbea blajină fotografia sa, articol pe care, abia acum își dădea seama, nici măcar nu îl citise și asta într-adevăr că nu trebuia s-o facă, asta într-adevăr era o lipsă de tact, pentru că să respingi a priori un lucru… Ar fi fost mult mai firesc să se repeadă să vadă ce au scris despre ei și să mulțumească modest sau să aducă obiecții sau să facă orice numai să nu-l ignore cu totul numai asta nu se cădea să facă, iar acum momentul acela trecuse, se dusese și avea să plece și el și le va arăta gazdelor lui, rudelor lui, ziarul și ei vor roși de bucurie și de emoție și de conștiința faptului că au un neam atât de mare și de nedreptățit — pentru că ce e mai plăcut decât să ai în familie un mare nedreptății? Unul care ar fi putut ajunge ceva foarte mare dacă… sau pentru că… și ceea ce e mai însemnat e că n-a ajuns, rămânând o veșnică posibilitate potențială a sângelui, a familiei, unchiul acela care era cât p-aci să ajungă ceva… —. Dar ce… la ce se gândea? La ce se gândea, domnule? A, da! Partea cea mai proastă era că indivizii ăștia pentru care l-a invitat Luca și pentru care a apărut poza lui în mijlocul unui articol cât pagina, pentru indivizii ăștia n-avea niciun dram, dar niciun dram de simpatie, îl scoteau pur și simplu din sărite, adică nu că nu-i putea înțelege, îi putea, doar că… doar că… Domnule, ăștia-s niște țipi cu care e mai bine să nu ai de-a face! Asta e! Asta e! Iată momentul revelației: Cu ăștia mai bine să n-ai treabă! Ăștia-s ca una din bubele acelea mari, ca un furuncul, ca un carbuncul care se naște, colectează puroi, se umilă, pute și doare și pe urmă trece… cu toate că atâția tineri se învârt prin oraș cu fața plină de coșuri fiindcă nu s-au tratat la timp, dar… Dar nu despre asta e vorba: dacă nu e bine sa ai treabă cu ăștia, atunci cum să meargă el acasă și să le arate la toate neamurile lui, cum să le arate cât de mare l-au făcut tocmai acești indivizi? Pentru că nu încape nicio îndoială că numai ei l-au pus în ziar și numai ei o să-i publice și lucrările științifice, pe care probabil că o să le și ciopârțească din lipsă de spațiu… Numai ei l-au făcut mucenic pentru că probabil că numai ei au nevoie de mucenicia lui… Dar gazdele lui n-or să poată pricepe așa ceva — ei le va arăta articolul, iar ele se vor uita, își vor pune ochelarii să vadă mai bine și vor aplauda orice ar spune el și până la urmă asta se cheamă că el va fi cel care îi va minți cel mai direct și cel mai nerușinat, ceea ce va fi ultimul lucru pe care-l merită ele. Și, pe urmă, nu s-ar mira văzându-l într-o zi pe soțul gazdei sale venind și el acasă cu o cămașă verde pe el și cu un pistol la șold, pentru că dacă va vedea că și dom’ judecător e cu ăștia, dom’ judecător, mucenicul și nevinovatul, atunci de ce să nu… de ce să nu și el? De ce?

Bun, pe el l-au făcut erou pentru că de ei s-ar putea să aibă nevoie și pentru că el are o faimă atât de mare de prostănac sau mai bine zis de fraier – asta e, el are o faimă de fraier, n-ar avea niciun rost să se mintă, are o faimă de fraier cu care poți să faci ce vrei. Că ce-i altceva un fraier decât un prost incapabil să se îmbogățească și pe care-t pop duce de nas? Dar ăștilalți? Domnii doctori și domnii avocați și domnii profesori? Și meșteșugarii, care cei puțin doi dintre cei de față sunt de zece ori mai bogați ca un profesor? (Ca un profesor adevărat, nu ca un visător ca acest Penescu, sau cum l-o fi chemând. Uite, ne cunoaștem de atâta vreme și nici numele nu i-l știu ca lumea…) Ăștilalți… ăștilalți numai fraieri nu-s, ăștia-s șmecheri. La masa mare sunt cel puțin unu, doi, trei…, patru, șase… cel puțin zece șmecheri, că n-are de unde să-i cunoască pe toți. Dar zece-s sigur. Ăștia de ce s-au făcut legionari? Doctorul Comșa, domnul doctor Comșa, n-are nevoie de bani, el câștigă într-o lună cât Penescu în trei ani, el n-a obținut o prăvălie ca Duma sau o altă afacere de pe urma… El de ce? Hai să admitem că datorită convingerilor sale legionare a reușit să înlăture câțiva medici evrei care i-au mai făcut concurență, dar la el nu s-a pus în niciun caz problema banilor. Sau numai a banilor… Dar… mai știi? Indiscutabil este numai faptul că de când au venit legionarii la putere, Comșa este mult mai sigur de sine. De parcă până atunci n-ar fi fost… Totuși, acum i-a venit apa la moară, acum nu e numai bogat, acum nu e numai dom’ doctor, acum… Și nici măcar nu-i numai asta… Odată au nimerit împreună la o cunoștință comună. Comșa și Bârzu! O pereche minunată… Bârzu, căruia îi plăcea să-și piardă vremea în discuții teoretice, n-a reușit să scoată în după- amiaza aceea nicio vorbă. Comșa vorbea și vorbea și spunea niște lucruri din convingere… Bețivul ăsta fusese atunci foarte treaz și se părea că așteptase zilele astea din copilărie sau… sau de mai de mult! Se lăuda că el, în calitate de medic, se întâlnește zilnic cu moartea, că o cunoaște, dar că abia acum știe s-o aprecieze. Se numise „cavaler al morții”, de parcă medicii asta ar fi trebuit să fie și nu cavaleri ai vieții… Citase din Biblie și din istorie, o istorie necunoscută de Bârzu, o istorie a căror anacronisme judecătorul nu le putea detecta decât prin impresie, el nu era pregătit pentru o asemenea știință, el nu era obișnuit sa audă nume celebre în contextul în care le așeza Comșa, el nu putea să opună la toate astea decât bunul-simț, cel pe care îl ai sau nu-l ai… Dar ce contează bunul-simț în fața unor făgăduite imperii milenare, în fața unor triumfuri gata să umbrească victoriile mitologice, în fața unor promise generații de eroi imaculați și sănătoși, mai ales sănătoși? Cum să aduci argumente în fața cuiva convins că are raiul la o aruncătură de băț? (Raiul pe care și-l dorește el, evident). Și domnul doctor nu se temea că-și va pierde meseria în fața acestor atleți sănătoși, el nu se temea de nimic. El visa…, adică nu visa, vedea aceste legiuni mărșăluind asemenea cavalerilor Apocalipsului, arând terenul și pregătind împărăția făgăduită.

Iar acum, acum domnul doctor Comșa îl ținea pe după cap pe pirpiriul său vecin de masă, îl acoperea cu totul cu statura sa impunătoare, îi explica gesticulând, sufocându-l tot mai tare, strivindu-și camaradul și oferindu-i lui Bârzu o ceafă groasă, răsfrântă peste guler și pătată cu pete cafenii. Dar, după cum gesticula, probabil că-i explica celuilalt despre aceiași oameni simpli și voinici care-i populau cuvântările războinice și atunci, ca și în după-amiaza în care perorase în fața lui Bârzu. Și probabil că în clipa aceea și măruntul ascultător se credea un Adonis legionar. Cel puțin…

Dar, pe de altă parte, cum să iasă din restaurant și cum să plece acasă aruncând ziarul după primul gard de pe drum, când s-ar putea ca mâine sau diseară să vină un vecin — și precis că o să vină —, să vină un vecin cu gura până la urechi de fericire că a devenit mesagerul unei vești atât de mari, de colosale — „deși nu mă miră, nu mă miră deloc!” (De parcă i-ar spune unui copilaș de doi ani „Știam eu că o să te înveți să te încalți și singur! Ia mai ridică tu o dată piciorușul!”) —, va veni și le va arăta neamurilor ziarul? Și ar fi tot acolo. Tot acolo cu condiția să nu afle ele într-o bună zi că mucenicul a știut din prima clipă că-i mucenic și nu a vrut să le spună, nu a venit fuga-fuguța acasă cu ziarul de la restaurant pentru ca să se bucure cu toții, dar mai ales ei, cei mai apropiați dintre apropiați! Și cui îi place să aibă în familie un mucenic viu, care pe deasupra o mai duce și atât de bine și care nici nu vine din prima clipă fuga-fuguța, ceea ce dovedește de la sine că nici pe viitor, când… și când… și când…? Ei bine! Ei bine, e clar că în condițiile astea nici atunci…

Și, în cazul ăsta, ce-i de făcut?

Să arate ziarul? Să nu-l arate?

Bârzu se sculă în picioare și Raica simți că mica lui minune, în care mai că începuse să creadă și el, începe să se rupă, se sfâșie toată, se pulverizează nimicindu-l și pe el, vrăjitor neiscusit. Tont.

— …în legătură cu toate astea… La noi, la Casa verde, se pot rezolva multe…, îl auzi pe domnul Caius Moldovan, și, uitându-se la el, observă cutele adânci care i se întipăreau în frunte. Chiar acum soția mea și a multora dintre camarazii de față fac curățenie acolo (!). Niciunde nu veți găsi o asemenea igienă… Așa că puteți veni acolo pentru a rezolva aceste….

Judecătorul băuse puțin, doar atât cât să nu refuze paharul care-i fusese oferit, dar trebui să-și ducă mâna la frunte, să se scuture și să se întrebe serios dacă nu s-a îmbătat cumva. În fața lui, domnul Caius Moldovan îi oferea imaginea unui obraz în care cute rare se adânceau mereu, atât de mult încât aveai impresia că vor crăpa scăfârlia în mii de bucăți.

— Nu vă doare capul? îl întrebă.

— Cum?

— Capul? Nu vă… și Nae Bârzu îi arătă fruntea în care cutele se adânceau în continuare.

Domnul Caius Moldovan își trecu palma peste fața, dar nu părea să sesizeze ceva. „Are degetele prea butucănoase” își spuse Bârzu. Iar Raica încerca să-și găsească un aliat:

— Domnul Moldovan a făcut atâtea studii… Desigur că știe mai bine…

Caius Moldovan se răsuci din nou brusc spre el — de data asta îi reuși mișcarea, îl ținti cu degetul arătător ca și cu un pistol și, după ce se convinse că Raica se mai află acolo și că nu are de gând să fugă, îl întrebă pe un ton blând:

— Nu-i așa că mi s-a făcut o mare nedreptate că nu mi s-au dat diplomele alea?

— Nici acum nu-i târziu, întrezări Raica o rază de speranță. Nici acum nu-i târziu. Aș putea să vă fac eu o petiție prin care…

— Dumneata să faci o petiție în numele meu?! Dumneata?! Păi, eu ar fi trebuit să fiu la ora asta și avocat, dacă nu ar fi intervenit împrejurările acelea atât de nefavorabile… Crezi că eu nu știu să fac o petiție? Domnul Caius Moldovan își apropie fața de cea a lui Raica, transmițându-i duhoare de băutură. Apoi, plecând de la masa lor, îi comunică: Om mai vorbi despre petițiile astea! Este absolut obligatoriu să le scriu, pentru că altfel… altfel ar fi o nedreptate prea… Vocea i se pierdu printre murmurele de la masa mare la care se reîntoarse.

Iar Raica își bătu în continuare capul cum să facă să-l convingă pe domnul Caius Moldovan că el este singurul care i-ar putea face rost de diplomele alea. N-ar mai trebui să se teamă, ar putea pleca liniștit acasă, ar putea câștiga un om, în cazul acesta un important licențiat, pentru sprijinirea proiectului lor. Dar în primul rând ar scăpa din cursa aceasta blestemată, pe urmă… pe urmă s-ar mai putea face desigur multe, deși un strateg adevărat trebuie să știe să prevadă cu mult înainte, deși din situația asta grea ar trebui să prevadă cum să-l folosească pe domnul Caius Moldovan. Cu asemenea prilejuri omul nu se întâlnește pe toate drumurile! Și ar putea pleca… acasă pe îndelete… să stea și să-și ungă ușa de la sufragerie care scârțâie, scârțâie…

O petiție! Doamne, cum să-l convingă de experiența sa inegalată în formularea petițiilor?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.