PIETRELE (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

—           E în regulă! Și așa nu am prea mult timp azi, zise Lazăr.

—           Am putea… aș vrea totuși să stăm de vorbă acum!

„Așa mai vii de acasă, amice!“ zâmbi Lazăr.

—           Domnule Luca, vedeți…, își scoase ceasul și-l arătă și celuilalt, timpul…

—           Unde putem vorbi în liniște?

Luca ignoră cu totul replica lui Lazăr. Doi căruțași se învârteau în jurul lor vrând să-i spună ceva lui Lazăr, dar neîndrăznind să-l acosteze atât timp cât nu era singur.

—           Ei bine, dacă-i chiar atât de urgent… Să mergem în biroul meu. Dragă, îi spuse lui Rusan în timp ce intrau, du-te acasă. Văd că nu te simți bine… Reumatismul, îi explică lui Luca.

Rusan se târî afară cam fără chef. Îl usturau picioarele, dar în adâncul sufletului îi era recunoscător lui Lazăr că măcar i-a găsit un motiv plauzibil în fața oamenilor pentru durerea sa. Îl încânta și ideea să se ducă acasă, să se bage în pat, terorizând apoi toată casa cu toanele sale de suferind, dar îl necăjea că nu va fi de față când în biroul său va discuta afaceri un om atât de important ca domnul Luca D. Hortensiu. Oricum, el se consola cu ideea că orice afacere ar încheia Lazăr, șesimea lui de interese va participa și ea auto­mat. În privința asta Lazăr nu avea nici o putere, iar cele discutate Rusan le va putea afla și mai târziu, atunci când se va fi făcut bine. În sinea sa și intrase deja în pielea omului bolnav de o criză nesuferită de reumatism. Aproape că se bucura de privilegiile noii sale situații. Va fi îndreptățit să nu facă toată ziua nimic și să mai și pretindă înțelegere și compătimire. Iar seara… seara va juca domino pe bani cu nevastă-sa ca mai în fiecare zi, va câștiga — în seara asta va trebui să se mai lase și ea bătută, chiar dacă nu-i va conveni și chiar dacă se va înfuria. Îi va lua banii. Doar că-l dureau picioarele, picioarele care până una-alta mai trebuiau să-l duca acasă.

—           Sunt de aceeași părere cu dumneavoastră, domnule…, și Luca făcu o pauză pentru ca Lazăr să-și spună numele, dar acesta continua să-l înjure în gând, știind că celălalt nu face decât pe grozavul. Mda…, relua Luca, sunt de aceeași părere cu dumneavoastră! Făcu din nou o pauză așteptând ca Lazăr să-l întrebe la ce se referă, dar acesta tăcea mai departe. Știți desigur la ce mă… ce vreau să spun…

—           Nu, dar bănuiesc că o să-mi spuneți; sunt cam grăbit în dimineața asta…

Luca zâmbi cu superioritate:

—           Fiți liniștit: și eu sunt foarte grăbit. Cel puțin tot la fel de grăbit! Mă refeream la faptul că sunt de aceeași părere…, și iar făcu o pauză, dar de data asta ceva mai scurtă, …că lucrurile plăcute, dar mai ales cele neplăcute, se discută cu mai mult folos în doi.

—           Ce vreți să spuneți?

—           Știți, când mai este și altcineva de față intervin în­totdeauna orgoliul și teama de a fi umilit de martori…

—           Și de ce să mă simt umilit, domnule…? Lazăr evită să-l numească pe nume.

Intrase în joc, și Luca nu mai conta mai mult ca orice client, chiar dacă trebuia să fii tot timpul conștient că ai de a face cu un client ceva mai special.

—           Da, iar atunci când nu mai e nimeni de față, înghiți orice hap mai ușor, știind că pe urmă vei putea broda o poveste justificatoare față de tine și mai ales față de ceilalți. Și mai ales într-o cloacă asemenea orașului ăsta.

„Din cloaca asta te-ai născut și tu. Eu trăiesc într-un oraș. Ei, până la urmă tot ai să-mi spui ce vrei“, își zicea Lazar calmat cu totul. Luca își aprinse o țigară de foi pe care o tot pregătise în timpul discuției. Apoi își puse picior peste picior și-l admiră pe Lazăr zâmbind.

—           Sunteți un om foarte întreprinzător, domnule. Cum mai merge afacerea cu scobitorile?

—           Merge. Dacă vă interesează, vă pot livra orice can­titate…

—           Mulțumesc, dar mie îmi ajunge o cutie pentru un an. Mă întreb: dacă depozitul și afacerea cu scobitorile sunt atât de rentabile, ce nevoie mai aveți să vă pierdeți timpul și cu scândurelele pentru parchet?

—           Și asta poate fi o afacere bună…

—           Noi, domnule Lazăr, suntem dispuși să va cumpărăm instalația pentru tăiat scândurelele acelea.

”Și-a adus aminte cum mă cheamă!“

—           Noi?  Care noi?

—           Să zicem că eu aș fi încântat să vă scap de mașinuța aceea atât de supărătoare.

—           Dar nu mă supără deloc.

—           Uitați ce e: dacă-mi vindeți instalația aceea, sunt dis­pus să vă cumpăr un vagon de scobitori.

—           Nu e rău, zise Lazăr, gândindu-se la cât ar câștiga din asta, dar și la faptul că ar renunța la o afacere care, tocmai prin interesul pe care i-l arăta Luca, însemna că era foarte rentabilă. Un vagon de scobitori la cât timp?

—           Cum la cât timp? Zâmbetul lui Luca deveni și mai larg.

—           Păi, da. Dacă renunț la fabricarea parchetului, trebuie să mă extind cu scobitorile.

—           Cred că vă dați seama că dacă aș cumpăra un vagon de scobitori, nu le-aș putea folosi decât la făcutul focului. Aș putea foarte bine să vă rog să renunțați la scândurelele alea și fără să vă ofer vreo compensație.

—           Da?

—           În curând se va deschide în apropiere o fabrică de făcut parchet. Vă asigur că n-o să-i puteți face față.

—           Și atunci de ce sunteți atât de darnic?

—           Până la urmă poate că o să vând și scobitorile. Nu sunt presat de timp.

—           Ziceați că le veți folosi la foc…

—           Ei, omul se mai răzgândește… Poate mă mai răzgândesc și cu vagonul acela… Luca se sculă în picioare. Am să mai trec mâine pe aici. Trebuia să mai discutăm și cine o să su­porte transportul scobitorilor la beneficiar, pentru că s-ar putea ca acesta să fie mai scump decât marfa… Luca ieși, dar nu-i strânse mâna lui Lazăr, ci-l bătu doar în trecere cu palma pe umăr.

Asta îl scoase pe Lazăr din sărite. „îți vând pe dracu! își zise el. Nu-ți vând nimica! Dacă vor să trateze stăpânii tai cu mine, apoi atunci să poftească ei să stea de vorbă! Lor le faci pantofii și vii la mine să te arăți cât de grozav ești î Nu, domnule, în lumea asta sunt două metode de a fi cineva: sau te lași atât de multă vreme călcat în picioare, încât devii o râmă care se strecoară în toate găurile, dar nu poți stârni decât scârbă și oricât de multă trecere ai, tot nu te invidiază nimeni, încât comportându-te așa, nici tu însuți nu te poți bucura de forța ta; sau bagi spaima în toți, dacă-i nevoie dai cu pumnul, și lucrurile se rezolvă repede și sigur și la sfârșit ceilalți te mai și respectă, pentru că n-au încotro. Numai că trebuie să știi cum și când să plesnești. Poate că cine are bani se poate descurca și altfel. Astăzi, dacă aș avea bani destui, aș cuceri lumea și n-ar trebui să omor pe nimeni, nici măcar o muscă. Dar n-am.”

Apoi se uită în curtea depozitului și calcula ce s-ar întâmpla dacă a două zi l-ar bate și pe Luca de l-ar lăsa lat. Un lucru i se părea cert: Luca era unul dintre cei care pot fi cumpărați ușor pentru că nu dă de la el și tot ceea ce face, face numai pentru a se arăta în ochii stăpânilor săi un cățel cât mai bun. Așa că dacă ar putea băga spaima și în Luca, acesta l-ar sluji la fel ca pe stăpânii lui oficiali. Dar cum să bagi spaima în el și cum să-l ții legat? România nu-i America să aduni o bandă de gangsteri și să cucerești cu ea un oraș. Aici așa ceva nu prinde rădăcini… Și atunci sigur că vine românul ăsta american și te bate cu mâna pe umăr și nu mai ține cont nici de politețe, nici de vârstă, de nimic… Și toți îl respectă pentru că mânuiește bani… Un tânăr de mare viitor…

Ăștia câștigă mereu pentru că ce fac, fac repede. E pur și simplu de mirare că n-a vrut să încheie afacerea pe loc. Principalul este să acționezi mereu, să nu lași nici o clipă să se scurgă umplută doar de obiceiuri și tabieturi, frânele cele mai sigure ale oricărui scop.

N-avea răbdare să mai rămână la depozit. Era ora amiezii, nici nu-și dăduse seama cum a trecut timpul, uitase până și de mâncarea din pachetul pe care-l adusese ca în fiecare zi cu el. Foamea începu să-l roadă cu furie.

În drum spre casă trecu pe lângă o clădire la care observă deasupra intrării un mic geamlâc cu sticlă colorată.

„Ai dracului! Parcă și-ar dura biserici în care să trăiască.”

Îi invidia pe undeva pentru că lui nu i-ar fi trecut prin minte niciodată un asemenea lux și nici nu depășise faza în care tot ce e scump e considerat și frumos.

Cu ocazia asta își aduse însă aminte și de vitraliile de la pivnița individului de la fabrica textilă. În clipa aceea, fapta sa viitoare  — pentru ca nu se îndoia nici o clipă că va sparge acele geamuri — i se părea meschină și fără rost: tipul nu va afla niciodată cine a săvârșit isprava care, în fond, i-ar putea fi atribuită unui simplu golan.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.