„Ce este în realitate România?”

Motto: „Adevărul vine mereu ultimul şi târziu, şchiopătând alături de Timp” (Baltasar Gracián, 1601-1658)

„Ce este în realitate România”, se întreba un mare iubitor al românilor, la 1869, căci „iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă”. Deşi numele ei „a fost repetat de toate ziarele Europei”, cu variate subiecte de consumaţie, precum şi astăzi, „viaţa sa intimă, obiceiurie, bogăţiile şi frumuseţile sale de orice fel sunt în general ignorate”.

Ulysse de Marsillac a descoperit cum „moartea şi voluptatea sunt două surori apropiate la români”. România a oferit publicului francez un spaţiu al experimentelor interesante care puteau fi urmărite în timp, atent observate şi minuţios decrise, definite, comentate. România, de pildă, era locul unde puteai „studia mica burghezie. Mamele care au mai multe fete de măritat nu lipsesc niciodată” din spaţiul oferit arătării de sine, prezentării modei, sau oferirea spre flirtare a copilelor lor, pretendenţilor de tot felul.

Găsit destul de „primitiv” de Marsillac, pentru promenadă, totuşi aici se etalau „toalete exagerate, chiar ţipătoare”, în contradicţie cu înfăţişarea locului. Aşa cum astăzi mulţi îşi hârbuiesc jeepurile pe drumuri de ţară sau îşi colbuiesc costumele extravagante pe străzi aglomerate şi prost întreţinute.

Adesea asistăm la spectacole ridicole cu maşini oprite aiurea, cu portiera deschisă de unde lălăie o manea iar proprietarul mucos, abia trecut de 18 ani, se crede cel puţin rajah, cu o mutricică de microcefal afectat. Avem o mulţime de rajahi de mahala! Importul de modele făcut anapoda, doar pentru epatare, este un obicei vechi, s-a născut odată cu noi. La 1870, Ulysse de Marsillac consemna cu amărăciune faptul că „surugiii români au un aspect ciudat. Un pretins reformator (câţi nu se dau reformatori azi? n.m.) a avut strania idee să le îndepărteze specificul naţional şi să-i transforme în surugii francezi. Costumul lor se compune dintr-o vestă, pantaloni şi jambiere de lână albă, cu şireturi bogate” şi înzorzonaţi cu accesorii orientale precum brâul, care înfăşoară mijlocul, brodat cu perle albe, căciula din piele de oaie sau o pălărie largă de fetru negru, împodobită cu panglici lungi, viu colorate” alături de pantofii europeni „din piele fără toc”.

În ciuda acestui efort de adaptare la Europa, nu era uşor să descoperi că distanţa dintre Paris şi Bucureşti era de „trei secole”. Adică, deşi unii se îmbrăcau în haine pariziene, la modă şi costisitoare, obiceiurile, mersul legănat, lentoarea gesturilor, gândirea întortocheată, şmecherească, se aflau tot prin colbul Orientului. Astfel de maimuţoi zărim şi azi, o mulţime de „muşchi pictaţi”, parfumaţi şi asezonaţi la Europa cu îmbrăcăminte de ultim sezon, dar care se mai scobesc în nas, sparg seminţe în premolari şi se mai scarpină îndelung prin părţile moi aşa cum au văzut ei la taţii lor după momentele de fericire.

Era foarte greu să împaci moda cea nouă cu moda veche, căreia şi uliţele strâmbe continuau să-i fie tributare. Uneori erau adevărate spectacole groteşti, cu fetele mahalagiilor gătite în rochii scumpe chiar şi pentru elegantele parizience, încercând să travereseze o stradă, iarna, spre renumitul bal de mahala. Pentru că iarna nu-i ca vara, „un lampagiu mergea înainte cercetând drumurile pe care întunericul le făcea şi mai periculoase; al doilea servitor punea o scândură pe pământ, alţi doi sprijineau trecătoarele de braţ; un al cincilea ridica poalele lungi ale rochiilor; un al şaselea purta o altă scândură care o înlocuia pe prima şi tot aşa, schimbând scândură cu scândură, când cealaltă, se înainta, exact cum îşi rostogoleau egiptenii obeliscurile până în mijlocul deşertului. Toate acestea sunt adevărate. Oraşul Bucureşti este aşa cum vi l-am descris”… Parcă vedem inundaţiile de moment la o ploaie torenţială, cum apar inventivii servitori de acum 150 de ani, ajutând maşinile (deh, nu mai sunt trăsuri!) să treacă prin nivelul lacustru ridicat. Pentru atât amar de vreme, nu ar fi fost mai bine să se repare drumurile?

Un dialog între 1860 şi 1861, într-o imagine contemporană… Aşadar nimic nu este în această ţară. Nimic în afară de vite şi oameni fără cap!

Pentru 1860, „cabinetul de lectură” publică, de consumare bibliofilă pentru publicul larg, „este o formă încă necunoscută la Bucureşti”, de parcă azi ar fi mai cunoscută?! „Cabinet de lectură” nu este acela de bibliotecă cu sală de lectură, unde accesul se plăteşte, ci librăria de unde cumperi cărţi şi unde să poţi citi chiar, cu tihnă, câteva ceasuri.

Emisiunile de divertisment ne aduc de-a valma „vedete” de împrumut, care se dau în vânt pentru a fi aruncate pe sticlă, să le vadă mama, tata, mahalaua… Pe vremuri era la fel, dar se manifesta mai multă răbdare. Atracţia marilor grădini publice precum Cişmigiu sau Raşca era mulţimea de femei elegante care „vin să-şi etaleze aici toaletele splendide; se plimbă în jurul grădinii cu un devotament neobosit. Să privească şi să fie privite este scopul esenţial al plimbărilor la Raşca. În materie de bărbaţi, societatea cuprinde tot ceea ce Bucureştiul are mai distins; în ce priveşte femeile… este puţin mai complicat”.

România devenise o ţară a gesturilor fără acoperire. Unii se dădeau boieri, îşi pictau câte un blazon de moment pe trăsuri închiriate cu ora: „luxul echipajelor este mare şi nu totdeauna proporţional cu averea. Se abuzează puţin de blazoane, pictate pe panouri şi pe livrele. Ele sunt adesea un rezultat al fanteziei, iar livrelele sunt de un gust îndoielnic”. Acelaşi gust îl încerci astăzi când îţi loveşti privirea de mahalagioaice, care se visează „mari cântăreţe” doar prin unduirea buricului şi îngăimarea stresantă a unei vocale cu accent hindus. Iar ea, desigur, blondă!

Aşadar, „ce este în realitate România?”. Ceva ar trebui să fie, căci natura a făcut din ea „o ţară superbă. Oamenii au stricat-o mult”. Şi continuă să o strice. De curând, defrişările samavolnice ale pădurilor au determinat ample dezbateri în mass-media. Ei, şi? Răspunsul la întrebare mai poate aştepta. Vilele şi limuzinele, nu.

Rasă occidentală cu obiceiuri orientale

Capitala României, o închisoare a datornicilor încă din 1860

D. Drăghicescu a descoperit şi a definit un termen sociologic, care surprinde şi astăzi: „atmosferele morale” ca repere geografic-culturale, repere, care la rândul lor, ne ataşează Orientului. D. Drăghicescu rezumă astfel factorii mai însemnaţi ai „atmosferei morale” specifice Orientului: „lenevia spiritului, nepăsarea, trândăvia corpului, pasiunile lascive, corupţia şi tărăgănarea în afaceri, neîncrederea în sine, pasivitatea, resemnarea, credinţa în destin, în noroc, în providenţă, fatalismul”. Este lesne de subliniat că „soarta ţăranului român (dar şi a tuturor oamenilor simpli care trăiesc „aidoma muştelor”) a fost absolut aceea a ţării lui. Când ţările române căzură sub turci, ţăranii pierdură neatârnarea şi căzură sub boieri în stare de rumânie sau vecinie, iar când ţările române ajunseră să se elibereze de turci, ţăranii scăpară şi ei de iobăgie şi clacă şi deveniră oarecum proprietari neatârnaţi”. Iar când ţările române căzură sub ruşi, s-a cunoscut devastatorul experiment numit colectivizare şi naţionalizare.

O particularitate românească o reprezintă instituţiile „diferitelor forme ale vieţii juridice, economice şi culturale” care s-au schimbat de zeci de ori într-o singură sută de ani. D. Drăghicescu a subliniat cu geniu sociologic cum „caracterul indivizilor şi al popoarelor este ecoul pe care-l lasă în suflete felul activităţii ce desfăşoară instituţiile”. Acestea sunt precum nişte „tipare în care se toarnă activitatea membrilor unei societăţi. Ele modelează şi dau formă manifestărilor omeneşti. Activitatea popoarelor şi a indivizilor se desfăşoară după calapoadele acestor instituţii. Reformarea prea repetată a acestor tipare de activitate, topirea lor, dizolvarea continuă a instituţiilor aduc dizolvarea activităţii popoarelor şi prin aceea a caracterului lor”. Aceasta este adevărata „aiureală” a istoriei care, iată, se prelinge sub cuvântul înşelător al „reformei” din zilele noastre. Graba şi fuşăreala din domeniul instituţional pot fi argumentate cu renumele a doi miniştri ai învăţământului, renume cauzat de capacitatea lor de a reforma ministerul de resort: „Abramburica” şi „Euthanasiu”. Corupţia este atât de densă încât iat-o, sub forma geografiei simbolice, prinsă în onomastica ocazională şi semi-oficială: „Miki Şpagă”, „Şpagaton”, „Şpagoveanu”, „Bakşiş Kabinett”, cum au numit germanii ultimul guvern condus de Adrian Năstase. Geografia „atmosferelor morale” definită de D. Drăghiescu continuă aşadar să fie o realitate nu numai istorică, dar mai ales sociologică!

Libertatea presei la 20 septembrie 1859. Astăzi, media a ajuns să fie aservită taberelor politice

Secolul al XIX-lea, numai el singur, „se înfăţişează ca o atmosferă socială zguduită de curente puternice, dese schimbări şi reforme, în care instituţiile se improvizează într-o clipă şi sunt dărâmate şi dispar în clipa următoare. În această atmosferă totul este provizoriu şi efemer”. Provizoriu şi efemer există în fiecare an şcolar, când nu se cunosc regulamente de organizare şi monitorizare a unui eveniment naţional precum bacalaureatul sau testele naţionale. Dintotdeauna, în scumpa noastră ţară, „totul în viaţa publică şi privată este o babilonie fără sens, într-o dezordine şi într-o anarhie fără capăt”.

Improvizaţia, graba, fuşăreala în toate au determinat ca nota cea mai dominantă a „sufletului nostru etnic” să fie neprevederea, nepăsarea care fac că aproape toate lucrurile la noi sunt provizorii şi efemere”.

Pe fondul secular al nepăsării zilei de mâine – fond dezvoltat în urma distrugerilor anuale suferite de strămoşii noştri, sute de ani de-a rândul, cu locuinţe devastate şi arse, neveste şi fiice siluite sau înrobite de turci, tătari, boieri, arendaşi, vardişti etc. -, „consideraţiunea momentului” este singurul mod de a fi. Şi astăzi, prin maşinile de lux, jeepuri şi castele cu turnuleţ, „trăim numai pentru clipa de acum şi prea neglijăm sistematic, nu ţinem socoteală de viitor, de un viitor ceva mai îndepărtat”. Într-o astfel de cultură a împrumutului şi afişării s-au dezvoltat cu mari succese bancurile şi genul de „literatură glumeaţă, comică, umoristică”, devansând cu mult celelalte genuri ale literaturii. Operele de literatură glumeaţă „sunt tot ce s-a produs la noi relativ mai desăvârşit. Scriitorii noştri de această specie sunt cei mai tari. Caragiale, de pildă, este scriitorul ale cărui opere literare sunt cele mai reuşite din toată literatura noastră” (Petre Pandrea). Avem o literatură de „râgâit intim” pentru a-l parafraza pe genialul Max Blecher.

România, o ţară semi-colonială

Petre Pandrea a construit şi definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semi-colonial prin helvetizarea societăţii româneşti. Cum este definită semi-colonia? Semi-colonia este definită prin „quasi-autonomie politică şi dependenţă economică”.

Ce înseamnă stilul de viaţă semi-colonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) sau România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere, intervin – hotărâtor – straturile populare”. Una din caracteristicile semi-colonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii române coexistă „pe picior de egalitate, mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (ambele franţuzite), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.

Pe „meleagurile semi-coloniale” înfloreşte „speţa şarlatanului egoist” care îşi „trădează patria pentru arginţi sau din poltronerie lamentabilă”. Printre aceştia, „politicienii semi-coloniali sunt şarlatani până în măduva oaselor şi egoişti până dincolo de marginea înţelegerii: oare de ce? Fiindcă n-au bază economică (de aceea fură pe rupte n.m.), n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri”.

În România semi-colonială, „funcţionarul politic a înlocuit pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ce pe o porţie de măsline”. În România, de peste 500 de ani, „când ai putere nu te mai temi de secetă şi de intemperii, iar haremul îţi stă la dispoziţie”.

Semi-colonialului, om de rând sau nu, îi lipseşte morala, „fiindcă el are mai multe cămăşi: cămăşi de zi, cămăşi de noapte, cămăşi platronate pentru frac, cămăşi naţionale cu râuri roşii, galbene şi albastre”. Pe omul de rând îl înţelegem la schimbatul cămăşilor, căci pentru a-şi rezolva problemele cotidiene îi trebuie multe „cămăşi”. Pentru a te băga în seamă portarul sau secretara, primarul sau învăţătorul copilului, vânzătorul sau funcţionarul, musai să te îmbraci precum ei. Infractorul semi-colonial este unul diminutival, neavând inteligenţă sau forţă vitală. El se defineşte printr-un „şperţar dedat la vesela ciupeală, ceva între bacşiş, cadou şi milogeală”.

În societăţile semi-coloniale, „omul bogat nu poate avea prieteni săraci. Trebuie să-şi ia adio chiar de la prietenii de tinereţe care au sărăcit – în semi-colonii seismele şi zigzagurile de avere sunt dese”. Omul bogat din semi-colonii este recunoscut pentru „solitudinea lui totală când porneşte printre oamenii săraci”. Cât de reală este această portrertizare a baronilor noştri politici de azi, deşi rândurile au fost scrise în 1947!?

Politicianul semi-colonial se caracterizează prin „răţoială şi neputinţă. Neputinţa este starea se colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate. Politicianul semi-colonial are ceva de biciclist: spinare curbată şi picioare energice, cu pulpe dezvoltate adică servil faţă de cei mai mari şi impertinent cu cei mici”. Carierismul politicianului semi-colonial se reduce la un singur adevăr: „vinde ţara şi pe maică-sa, intră în bandă necondiţionat, ca hoţii de cai cu ochii la pradă”.

Morala românească semi-colonială „se aseamănă cu un ghem de aţă cu care s-au jucat o duzină de pisici” în faţa căruia „străinii dau din cap, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”. Pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt răsturnate, amalgamate şi pline de surprize”.

Adesea ai impresia că nu mai umbli „printre oameni normali, printre oameni sănătoşi, ci printre canceroşi. Tot Bucureştiul este plin de cancer politic, de lenevie, de dezordine, de praf tuberculotic şi de lipsă de frumuseţe”. Provincia escaladează decalajul alimentând „fascinaţia Bucureştiului” care „creează dezechilibrul psihic mitocănesc”.

Care sunt coordonatele „helvetizării României” văzute de Petre Pandrea, pentru o posibilă ieşire din semi-colonialismul ţării noastre? Sunt patru repere: Neutralitate în caz de război; eliminarea politicianismului; respectarea cultului valorilor şi primordialitatea gospodăriei edilitare. Când „venitul naţional nu mai merge la capitole neproductive şi va ajuta la refacerea paraginilor”, când „politicianismul se va reduce până la atrofie” iar „politica se va transforma în emulaţie edilitară, asemeni unui concurs între urbanişti”, abia atunci şi numai atunci, „cultul valorilor se va instaura automat”.

În prezent, România se aseamănă cu Mexicul şi „republicile petroliere din America Centrală”. Doar acolo, în imundele favelas, „printre negri şi negroizi, printre urmaşi de azteci şi piei roşii, printre sonde de petrol şi răzmeriţe, printre metişi şi generali cu stele brusc aprinse şi stinse pe epoleţi şi pe firmament politic, printre cavaleri de industrie şi corsari politici, descifrez destinul tragi-comic al României moderne”.

N.B. „Pentru ca o ţară să nu fie în dependenţă de capitalul străin, trebuie ca procentul de investiţii în industrie şi bancă să fie trecut de 50%. După cum într-o întreprindere sau într-o bancă un capitalist nu poate dicta dacă nu are un pachet de acţiuni de minimum 51%, tot astfel şi o ţară nu poate fi considerată ca ieşită din starea de semi-colonialitate dacă nu are un capital bancaro-industrial autonom”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.