Ce urmărește China în Orientul Mijlociu?

De la începutul anilor 2000, China investit timp și resurse pentru a construi relații diplomatice și comerciale cu statele importante din Orientul Mijlociu. Acum, Beijingul are relații bune cu Iranul, Israelul, Arabia Saudită și alte regate din Golf. Strategia Partidului Comunist Chinez a fost evidențiată de prima vizită ca președinte întreprinsă de Xi Jinping în regiune, în 2016. Atunci, a fost în Arabia Saudită, iar apoi în Iran, cele mai importante țări din regiune. Strategia Chinei pare să fie menținerea unor relații apropiate cu toate statele din Orientul Mijlociu.

Pentru unii experți, această atitudine evidențiază ambiția Chinei în Orientul Mijlociu pentru anii ce vor veni – reorientarea guvernanței globale în favoarea Beijingului prin transformarea Orientului Mijlociu într-un centru logistic, într-un furnizor de combustibil al Chinei și un centru comercial dominat de China.

Un articol publicat de Foreign Affairs scrie că expansiunea chineză în Orientul Mijlociu nu va semăna deloc cu cea din Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est. ”Având în vedere eșecurile americane în Afganistan, Irak și în alte zone, elitele politice chineze au înțeles că politicile acestea urmate de Washington au slăbit puterea și influența globală a Americii. În mod categoric, Beijingul nu vrea să urmeze acest exemplu”, scriu Steven A. Cook si James Green, pentru Foreign Affairs. Din acest motiv, scriu autorii, este puțin probabil ca Beijingul să ia locul lăsat liber de dezangajarea americană în Orientul Mijlociu, cel puțin nu în modul în care au făcut-o americanii.

Există o motivație structurală care împiedică China să facă asta. ”Creșterea prezenței chineze este motivată nu atât de dorința de hegemonie, cât de interesele economice. Principalele motive ale expansiunii chineze sunt dependența de combustibilii fosili și dorința de a distrage atenția de la ceea ce se întâmplă cu uigurii musulmani din Xinjiang”, scrie Foreign Affairs.

În ultimii ani am asistat la o schimbare de paradigmă în politica externă americană: Orientul Mijlociu nu mai este prioritatea zero; Washingtonul a redus numărul trupelor staționate în Irak; Joe Biden a declarat că SUA se vor concentra pe un număr limitat de obiective în regiune. Însă această reducere a interesului pentru Orientul Mijlociu este contrabalansată de o mulțime de analiști și formatori de opinie neoconservatori care se tem că Beijingul ar putea lua locul SUA. ”Ei spun că SUA trebuie să se opună militar influenței economice și ideologiei chineze oriunde și oricând, de teamă că Beijingul poate lua locul Washingtonului ca mare putere dominantă. Unii cred că Orientul Mijlociu va fi unul dintre fronturile luptei pentru supremație”, scrie Foreign Affairs.

Prezența chineză în regiune este motivată în primul rând economic. Între 1990 și 2019, importurile chineze de petrol din Orientul Mijlociu au crescut de zece ori. În perioada 2019-2020, țările din Golf au furnizat 40% din petrolul importat de China, dintre care 16% din Arabia Saudită. Irakul, o țară unde SUA au injectat mii de miliarde de dolari, este printre primii cinci furnizori de petrol ai Chinei, în timp ce Iranul este pe locul opt.

Și nu este vorba doar despre energie. Marele proiect de infrastructură al Noului Drum al Mătăsii a făcut ca Beijingul să devină principalul investitor în regiune și cel mai important partener comercial pentru 11 țări de aici, printre care Egipt, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite. ”Imperativele economice ale Chinei în Orientul Mijlociu, împreună cu diplomația necesară pentru menținerea relațiilor explică mult din recentele intervenții chineze în regiune”, scrie Foreign Affairs.

Există și motivații politice. China vede în relațiile cu statele musulmane din Golf un fel de asigurare împotriva unui pericol intern – Beijingul vrea să împiedice apariția unei mișcări separatiste în regiunea locuită de uigurii musulmani. ”Liderii chinezi speră că prin cultivarea unor relații strânse cu regimurile din Orientul Mijlociu și Asia Centrala vor reuși să împiedice sprijinul pentru separatiștii uiguri și să distrugă rețelele islamiste transfrontaliere. Strategia pare să funcționeze: grație eforturilor diplomatice, importurilor de hidrocarburi și investițiilor masive, Beijingul a reușit să convingă guvernele și organizațiile religioase din majoritatea statelor musulmane să nu sprijine mișcarea uigurilor”.

”SUA și China au interese diferite în Orientul Mijlociu, iar ideea că Beijingul vrea să ia locul Washingtonului în regiune nu este susținută de dovezi concludente. Conducerea chineză își va urmări obiectivele indiferent de dorințele Washingtonului: este puțin probabil ca China să stârnească vreun conflict; China va căuta să aibă relații bune cu toarte țările din regiune. Rezultatul va fi o mare luptă pentru influență între SUA și China, cu țările din regiune pendulând între cele două mari puteri, pentru a nu fi puse în situația de a alege în mod clar o tabără. În măsura în care Orientul Mijlociu va rămâne înclinat către SUA, Washingtonul își va putea menține dominația aici. Însă asta nu înseamnă ca lucrurile vor rămâne astfel pentru totdeauna”, scrie Foreign Affairs.