CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (31)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Într-o zi, Domnului Director i s-a raportat că fuma. Pipă. Chiar şi în public! În cabinetul Domnului Director, elevul Pierre a explicat că s-a îndrăgostit de mixtura W∙Ø∙Larsen, pe care o folosea şi magistrul. Dar şi de apa de toaletă Rasc. Şi îşi permite să-i recomande Domnului Director Rasc Oriental, o formă îmbunătăţită cu esenţă de frunze de palmier. De altfel, şi încântătoarea mixtură W∙Ø∙Larsen poate fi îmbunătăţită simţitor: dacă în pachetul de tutun se introduce o coajă de măr fiartă în rom cubanez.

Discuţia dintre Domnul Director şi elevul Pierre a durat mai mult de două ore.

Paranteză: George Brummell, considerat primul dandy (?), a înlocuit peruca pentru o complicată freză¹ şi a dispreţuit profund parfumurile. Peter-Pierre a reintrodus peruca şi a folosit din plin parfumul, e drept că mereu acelaşi şi într-o variantă personalizată. Poate că şi pentru mirosul său nedespărţit a fost Al Nouăzeci şi şaselea considerat (de unii) homosexual. Mai ales că mai mulţi dandy cunoscuţi chiar au avut asemenea aplecări sexuale. Dar Peter-Pierre a consumat numeroase aventuri cu femei. (A avut şi o faimă pe măsură.) A fost Al Nouăzeci şi şaselea un „dandy”? Deci, după toate astea, scribul habar n-are ce este un dandy.

În urma acelor discuţii, rolul Celui de Al Nouăzeci şi şaselea se schimbă din nou. După ce, nu de mult, a fost pe punctul de a fi dat afară din şcoala protipendadei, după ce vreme de un an a fost mai degrabă tolerat, acum, către sfârşitul imperiului – şi, implicit, al existenţei acelei instituţii exclusive de învăţământ de lux -, a devenit un fel de consilier al directorului.

Scribul a citit undeva că Thomas Mann ar fi cunoscut povestea şcolii, că ar fi fost la curent cu romanul semnat Jean Paul l’Agrange şi că ştia şi amănunte despre Peter –Pierre. Toate astea l-ar fi influenţat în crearea personajului titular din Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull². Conceput încă din tinereţe, romanul a rămas neterminat, chiar dacă autorul l-a reluat după o jumătate de veac şi chiar dacă intenţia iniţială de parodie a primit şi alte valenţe. (Poate că tocmai din pricină că însuşi Thomas Mann nu s-a putut decide cum să-şi privească personajul, romanul a rămas nefinalizat…) Însă ar fi o greşeală, crede scribul, ca Al Nouăzeci şi şaselea să fie interpretat în spiritul celui catalogat de cel ce l-a zămislit drept escroc. Bine, Felix Krull a fost un escroc – deşi eticheta îl cam sufocă -, dar Peter–Pierre n-a fost în nici un caz un şarlatan, ci doar un impostor, în măsura în care n-a reuşit în totalitate să fie ceea ce a dorit să arate că este. Dar câţi dintre noi suntem altfel? Scribul l-a adus în discuţie pe Felix Krull fiindcă s-a întâmplat de destule ori ca nu numai eroii cărţilor să copieze imaginea unor oameni vii, ci şi indivizi din lumea fizică reală să încerce să imite fantasmele amintirilor livreşti. Or Al Nouăzeci şi şaselea nu trebuie să fie asociat personajului lui Thomas Mann şi nici unor dandy celebri: fiecare dandy – pe cât a fost de dandy…-, a reprezentat o existenţă singulară. Şi asta chiar dacă multe dintre trăsăturile excentrice l-au adus pe fiecare dintre ei în sfera noţiunii generale de dandy. (Iar scribul recunoaşte spăşit că, de multe ori, nici el nu-l poate desprinde pe Peter–Pierre de faimoasele mode din domeniu.) Of! Iată iarăşi o paranteză prea lungă!

După ce a auzit discuţiile pe teme esoterice ale tatălui său, băiatul a încercat să introducă asemenea teme şi la orele de la clasă. Câteodată reuşea să devieze întregul curs al lecţiilor. Nu erau convorbiri despre misterele lumii, cele provocate de el, ci gânduri despre rolul lipsit de relevanţă al individului pe pământ. Tot timpul cu un zâmbet ironic pe buze, voia să afle rostul existenţei³. Când cineva descria un itinerar spre un scop anume, dădea aprobator din cap:

– Într-adevăr, drumul acela e superb. Merită să-l savurezi din plin! Dar ţinta ta nu este decât o mare păcăleală! Nu o simplă păcăleală glumeaţă, ci o păcăleală criminală!

– Chiar aşa!?

– Chiar aşa! Ţinta ne răpeşte viaţa! Şi tânărul îşi lăsa capul pe spate de parcă ar fi privit prin pereţi departe în zare. Explicaţia rămânea pentru altă dată: Drumul e superb! Ţinta îl sfârşeşte. Şi o face cu mult înainte ca el să se termine! Oamenii nu sunt atenţi la splendoarea drumului, ci strică totul prin nerăbdarea faţă de ceea ce aţi numit voi „scop”! Păcat! Şi din nou privea în depărtări, urmând ca iarăşi altă dată să vină cu concluzia: Doar drumul e important. Să nu reuşeşti să ajungi niciodată la ţintă! Dacă reuşeşti, ce te faci mai departe?

Profesorii au ajuns să se bucure că domnul Pierre întârzia la ore, că domnul Pierre de cele mai multe ori nu venea deloc.

În schimb, Al Nouăzeci şi şaselea savura din plin drumul. Când auzea câte un coleg exprimându-şi speranţele în ceea ce dorea să devină, îl privea cu compătimire: „Nu ţi-e bine aici? Oamenii strică totul prin nerăbdarea faţă de ceea ce numesc <scop>.” (Ori de câte ori se întâlnea cu cuvântul „scop”, pe buzele Celui de Al Nouăzeci şi şaselea apărea acelaşi zâmbet ironic.)

Aşadar, Al Nouăzeci şi şaselea, la nici treisprezece ani, a devenit un factor de influenţă acolo unde, iniţial, a dezamăgit fiindcă nu s-a putut integra drept simplă piesă în angrenaj. Şi acum, uite, a ajuns să-l consilieze pe bătrânul director, cel căruia până mai ieri nici prin cap nu i-ar fi trecut cuiva să-i sugereze ceva, cuvântul fiindu-i de nediscutat, de parcă ar fi reprezentat însuşi hotărârea destinului. În fond, directorul era proprietarul şi întotdeauna proprietarul este cel care dispune! Şi dacă, totuşi, domnul Pierre putea să-şi permită acele sugestii, atunci şi rangul său a devenit altul: domnul Piere era unul dintre elevi, dar şi mult mai mult decât atât – domnul Pierre critica⁴ un fel de mâncare şi fără să mai fie nevoie de alt semnal, felul acela de mâncare nu mai era servit niciodată. Dacă domnul Pierre era de părere ca servitorii să fie îmbrăcaţi într-un anumit fel, lucrul acesta se îndeplinea. Dacă domnul Pierre a spus pe un ton visător că i-ar place să fie mai multe ore de muzică, în castelul-şcoală a mai apărut şi un nou profesor de canto. Era de parcă nici nu trebuiau luate acele măsuri, fiind suficient doar ca domnul Pierre să şi le imagineze.

Cu toate acestea, nici unul dintre colegii Celui de Al Nouăzeci şi şaselea nu simţea tentaţia de a-i imita felul de a fi. De obicei, liderii sunt urmaţi de alaiul celor în faţa cărora s-au impus. Băieţii şi-au ales între ei prietenii apropiaţi; nimeni nu l-a ales pe Pierre. Şi nici acesta n-a dat semne de a se apropia de cineva. Legătura cu ceilalţi era doar prin consecinţele ideilor sale, idei imediat puse în practică: o mobilă schimbată cu o alta, o draperie apărând în faţa unei uşi, dispărând de acolo şi apărând iarăşi, chiar şi orarul zilnic modificat. (Ceea ce n-a dus după sine şi o mai bună frecvenţă la cursuri a fiului lui Raul.) Viaţa din internat se modifica încet, dar se modifica continuu. Domnul Director nu era dat la o parte, dimpotrivă, Domnul Director a mai urcat un etaj al Olimpului său. La un moment-dat, s-a ajuns ca servitorii, apoi şi funcţionarii, să vină după instrucţiuni la domnul Pierre. Le-ar fi urmat exemplul şi profesorii?

Este greu de spus ce ar fi devenit acea instituţie, dacă vremurile nu s-ar fi prăvălit atât de nemilos peste ea.

Împăratul Franţei simţea nevoia unor fapte de eroism, doar ele în stare să te plaseze în legendă, aşa că, după ce mirosul greu al prafului de puşcă abia ce s-a împrăştiat din aer, Franţa a intrat iarăşi în război cu nemţii. Război ce a pătruns peste tot, chiar şi prin porii frumoaselor vitralii cu animale şi păsări fantastice de pe ferestrele şcolii de lux. Entuziasmul cetăţenilor a fost, ca de obicei, condimentat cu îndemnuri naţionaliste. Aşa că exaltarea a atins cotele necesare pentru ca elanul colectiv să poată înlocui obişnuitul simţ de conservare.

Între timp, Domnul Pierre a împlinit şaptesprezece ani. În ultima vreme, n-a mai trecut nici la sfârşiturile de săptămână pe acasă: acolo nu avea atmosfera pe care a reuşit s-o impună la internat. În şcoala unde se simţea tot mai bine. Plus că tatăl său a devenit foarte cunoscut, ziarele se ocupau de el din greu, viaţa dorită de tânăr era mereu perturbată de traiul clocotitor din clădirea de pe Avenue d’Eylau.

Totuşi, încă înainte de declanşarea ostilităţilor militare – de venirea cărora nu se mai îndoia nimeni -, încă înainte ca Raul să fie arestat, familia Celui de Al Nouăzeci şi cincilea a părăsit Parisul. Până ce a fost instaurată Comuna, metropola eminamente cosmopolită îşi mai întorcea privirea protectoare doar în direcţia francezilor. Pentru nişte personaje venite dintr-un spaţiu de limbă germană, traiul nu mai era confortabil. Raul a rămas. A rămas şi a pătimit. Atunci când, dimpotrivă, Comuna a devenit ostentativ internaţionalistă, Al Nouăzeci şi şaselea era deja departe.

Pierre a devenit iarăşi Peter. Peter, dar Monsieur Peter. Schimbarea nu trebuia să fie decât de scurtă durată: Peter ştia că, mai devreme ori mai târziu, se va întoarce iarăşi în Franţa. Însă, până atunci, a plecat într-o lungă călătorie. Încotro? Ce importanţă are încotro? După moartea dramatică a tatălui său şi, curând după aceea, la împlinirea vârstei de optsprezece ani, bunicul dinspre mamă i-a oferit postul de director adjunct la sucursala vieneză a băncii din Budapesta, sinecura de care s-a bucurat şi Raul. Şi, la fel ca şi părintele său, şi Peter a înţeles din prima clipă că poziţia aceea era un cadou ce nu-l obliga la nimic, deşi bunicul spera că nepotul va găsi în darul primit startul unei frumoase cariere financiare. (Bunicul dinspre mamă repeta şi el, ca pe vremuri Marele General în legătură cu Al Nouăzeci şi cincilea – care a refuzat tunica de ofiţer, „având toate condiţiile pentru o frumoasă ascensiune ierarhică pe scara militară” -, că şi Peter dispune de suficiente atu-uri pentru a intra în marea finanţă, „cea care conduce lumea”.) Al Nouăzeci şi şaselea a devenit purtătorul speranţelor întregii familii.

Peter era acum independent din punct de vedere financiar⁵, măcar vreme de câţiva ani. („Doar prezentul este important şi nu are voie să fie stricat cu ce ar putea fi după!”; n-a spus şi Al Nouăzeci şi treilea, Eroul Lombardiei şi al Piemontului, „să nu priveşti înainte”?) Aşa că a hotărât să plece într-o lungă călătorie spre răsărit. Încotro? Ce importanţă are încotro? Spre răsărit. Ţelul este întotdeauna doar o prezumţie, drumul este concret. Doar el, drumul, contează. Acasă a spus că vrea să vadă India. Dar n-a ajuns decât până în Balcani. După ce a făcut un lung popas la Budapesta. (De ce se să grăbească?) Acolo, la bunici, chiar că n-a trebuit să-şi facă griji în privinţa banilor, bunicii trăiau pe picior mare. Şi oraşul i-a plăcut. Şi podurile peste Dunăre. Bunicii îşi petreceau mai mult vremea la conacul lor de pe drumul spre Vác. Unde s-a retras şi văduva renumitului Raul-Olfert. Nepotul a preferat reşedinţa din Buda şi a rămas acolo şi în vremea când gazdele au fugit de căldura de august din marele oraş. Servitorii s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic, iar cu limba n-a întâmpinat nici un fel de probleme: în casa bunicilor, ca în multe familii distinse din Ungaria, nu se vorbea maghiara defel, ci doar germana şi franceza. Servitorii s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic, doar că tânărul domn nu era deloc uşor de mulţumit. Ba, s-a dovedit că toate pretenţiile sale nici nu puteau fi îndeplinite!

De când şi-a cumpărat titlul nobiliar, bunicul de la Budapesta, domnul baron, şi-a angajat un majordom. (De fapt, vechiul angajat bun la toate, Gyuszi, a primit această denumire. Ceea ce l-a măgulit şi pe bătrânul servitor preocupat să-şi schimbe înfăţişarea de rândaş într-una mult mai rigidă de lacheu şef.) Gyuszi era cel ce trebuia să se ocupe ca tânărului domn să nu-i lipsească nimic. Numai că tânărul domn avea tot timpul nişte pretenţii ce depăşeau puterea de decizie a majordomului. Aşa că acesta a trebuit să se deplaseze de nenumărate ori la conacul stăpânului pentru a cere aprobarea de a pune în practică acele solicitări. Cum ar fi fost, de pildă, schimbarea mobilierului din hol sau zugrăvirea şi adăugarea unei alte stucaturi în sufragerie. În răstimpul cât a rămas la Buda, Monsieur Peter a transformat casa bunicilor într-un şantier. („Inovaţiile” impuse de Cel de Al Nouăzeci şi şaselea nu ţineau niciodată cont de costuri, însă dovedeau întotdeauna un bun gust desăvârşit. Bunicul le-a acceptat pe toate.)

Şi nici servirea personală a tânărului n-a fost mai simplă: el trebuia să aibă pregătită baia în fiecare dimineaţă la fix 38,5 grade Celsius. Doar că nu ştiai niciodată când va începe dimineaţa pentru Monsieur Peter: de cele mai multe ori se culca foarte târziu şi se scula spre prânz, însă se întâmpla şi să apară mult mai devreme, grăbit să plece în oraş. („Grăbit”, vorba vine – anunţa că vrea să plece foarte iute de acasă, dar îi trebuiau totuşi cel puţin trei ore până să iasă pe poartă…) În condiţiile astea, cum să-i pregăteşti apa din cadă la fix 38,5 grade Celsius? Ori: cum să se păstreze oul de la micul dejun exact atât de moale, nici mai solid, nici mai lichid decât a fost cerut? Monsieur Peter nu folosea niciodată vorbe jignitoare, însă modul meticulos cum repeta şi iar repeta ceea ce a poruncit şi nu a fost executat aşa cum s-a aşteptat era mai neplăcut decât dacă ar fi ridicat tonul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.