CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Între timp, românii puteau vedea trupele ruseşti traversându-le ţara. Le vedeau cu speranţă, dar şi cu suspiciune, ca pe orice armată străină aflată pe teritoriul lor. Şi mai ales faptul că imperialii n-au acceptat un tratat de cobeligeranţă, fapt subliniat de politicienii români, a făcut ca sentimentele localnicilor să fie împărţite. Totuşi, aerul era altul în Principate şi realitatea nouă a intrat şi în case. Sigur, se mai putea bea un „cogniac superior” ori o „cafea turcească originală” în oraş, se mai discuta despre Indiile unde regina Angliei s-a încoronat împărăteasă ori despre turneul jocului cu mingea de tenis de la Wimbledon, un eveniment monden ce nu putea fi comparat decât cu Derby-ul cu caii de la Epsom. (Tot în Anglia. De când cu presa, distanţele parcă nu mai contau: în doar câteva zile aflai şi ceea ce se întâmpla departe, la apus, în Anglia şi ceea ce avea loc departe, la răsărit, în India!) Şi domnişoara Lucilia Popescu, cu toată starea de război, îşi putea continua corespondenţa zilnică purtată cu logodnicul ei.

Cum ruşii nu s-au descurcat singuri la Dunăre şi primele două bătălii din asediul Plevnei s-au soldat cu eşecuri, în sfârşit, după ce Prinţul Carol şi Marele Duce Nicolae ajung să creeze o armată comună, primele trupe româneşti, chiar divizia a IV-a a colonelului Rosnoveanu, a trecut fluviul, la 20 august, pe un pod de vase. Locotenentul Jenică Popescu a participat şi la cea de a treia tentativă de cucerire a Plevnei, după care a avut de pătimit, fiind cât pe ce să fie dat drept dezertor. În faţa unui tribunal militar ad-hoc format din superiorii săi, ofiţerul a fost acuzat că, în loc să realizeze manevra de învăluire care i-a fost ordonată, a pierdut un timp preţios – „nepermis de lung chiar şi în circumstanţe de pace” – pentru inspecţia de dimineaţa a companiei. Până la urmă, a fost iertat, iar locotenentul „a dat dovadă că a învăţat din lecţia ce i-a fost aplicată” şi s-a acoperit de glorie în următoarea misiune, în luptele de la Rahova. Iar la atacul asupra redutei Griviţa 2, locotenentul Jenică Popescu s-a ţinut de cuvânt şi şi-a făcut datoria faţă de patrie cu preţul vieţii.

Domnişoara Lucilia Dascălu n-a mai reuşit să fie mireasa unei „nunţi de vis cum n-au avut fericirea să vadă vreodată bucureştenii”, nunta deja în amănunte pregătită – inclusiv cu repetiţii – de către „Dandy de la Paris”, nuntă în care imaginaţia sa a înlocuit negresele şi negrii de la propria sa nuntă cu… liliputani instruiţi de acum în acel scop. „Nunta de vis cum n-au avut fericirea să vadă vreodată bucureştenii” n-a mai putut avea loc şi atunci Monsieur Pierre a vrut să adapteze întregul spectacol la o „înmormântare cum n-au avut vreodată prilejul să vadă vreodată bucureştenii”. Totul a fost de acum aranjat, până şi costumele liliputanilor înlocuite, iar opulenta rochie de mireasă şi voalul lung vopsite în negru. Numai că trupul eroului întârzia să sosească. Până la urmă, nu numai „nunta de vis”, dar nici „înmormântarea cum n-au avut vreodată prilejul să vadă vreodată bucureştenii” n-a mai avut loc. Iar Dandy de la Paris a dispărut şi el¹.

În 1879, scribul l-a reîntâlnit pe Al Nouăzeci şi şaselea la Paris. Nu singur, ci căsătorit din nou. Unde s-a însurat şi unde a fost între timp? (În India, sigur nu!) Şi, din nou, Peter-Pierre a procedat cu totul altfel decât suntem obişnuiţi: la Paris a venit cu un copil, un băiat de un an. Copilul lui, însă nu şi al noii sale soţii. Şi nici al „şarpelui interminabil”. Băiatul provenea dintr-o relaţie care a avut acest scop: de a se naşte un urmaş pentru Al Nouăzeci şi şaselea. O soţie însărcinată n-ar fi putut să-l acompanieze pe Peter-Pierre în lume, aşa cum şi-o imagina el. Aşa că mama naturală a băiatului a fost doica lui. Care a însoţit soţii peste tot în călătoriile lor, dar nu şi în public. Păi, asta era: în public soţii apăreau aşa cum voiau, iar copilul avea parte de cea mai bună îngrijire acasă. „Acasă” care n-a fost decât un lung şir de pensiuni şi hoteluri.

Acum, după ce s-a liniştit, scribul chiar nu poate să înţeleagă cum de nu l-a văzut pe Al Nouăzeci şi şaselea vreme de atâtea luni de cercetări! Cât timp pierdut! Incredibil! Păi, Al Nouăzeci şi şaselea, ca să spunem aşa, nu s-a ascuns decât în propria-i identitate! Aşa cum fondatorii de şcoală ştiinţifică ori culturală, savanţi, filosofi, pictori etc. au iniţiat lungi turnee de promovare prin lume, aşa şi acest întemeietor de nou stil de viaţă a cutreierat Europa etalându-şi doctrina prin comportamentul propriu. Atât: numai prin comportamentul propriu. Bine, bunul cititor va spune că Peter-Pierre n-a fost nici pe departe iniţiatorul stilului de viaţă dandy. Şi, ca de obicei, bunul cititor va avea perfectă dreptate. Doar că scribul nu crede că a existat un stil de viaţă unitar în cazul numeroşilor dandy. Al Nouăzeci şi şaselea nu a căutat tovărăşia celebrilor dandy, nu s-a referit la ei, ci a încercat să-şi impună propriile plăceri. Ajunşi în acest punct, alta era problema lui Peter-Pierre: ca să promovezi ceva, trebuie să urmăreşti un plan, trebuie să te supui unui orar, trebuie să-ţi planifici activitatea în domeniu. Or Al Nouăzeci şi şaselea avea un singur plan: acela de a nu-şi impune niciodată nimic, acela de a se delecta întotdeauna doar cu prezentul. Şi, totuşi, el a realizat acel turneu de promovare. Care n-a fost ultimul.

Şi iată şi limitele evidente ale scribului: numeroase chestiuni rămase în suspensie! De unde se nasc mai multe întrebări: cum de nu l-a văzut scribul pe Dandy de la Paris, care pe unde trecea, stârnea suficiente comentarii spre a nu putea fi ignorat? Şi cine i-a fost cea de a doua soţie? Şi cu cine a făcut copilul? Şi pe unde a umblat în toată acea perioadă? Şi… Scribul a îmbătrânit şi naraţiunea sa a devenit tot mai dezordonată. Nu cu un şir de întrebări şi cu răspunsuri de-a valma se scrie o biografie!

Să le luăm, totuşi, pe rând.

Dandy de la Paris nu-şi căuta auditoriul, chiar dacă îşi etala programatic felul de viaţă. Teoria sa era simplă şi se putea rezuma la două propoziţii: „Nu-i important ce vezi, ci ceea ce îţi imaginezi că vezi”, de unde şi concluzia: „să te străduieşti… să reuşeşti să nu ajungi niciodată la ţintă!”. Cu cultură mult peste medie, deşi nimeni n-ar fi putut spune când şi-a cules informaţiile, Pierre pretindea că se trage din Epicur şi, ca şi acesta, doreşte mai degrabă să se satisfacă pe sine decât să schimbe lumea conform ideilor sale. (Celălalt „zeu” declarat al său a fost Petronius: Titus Petronius – „arbitrul gustului”.) Însă, eliminându-şi frânele, Al Nouăzeci şi şaselea nu-şi ascundea nici orgoliul de a fi admirat. Cât mai admirat! Călătorind sub numele „Petronius”, el s-a făcut remarcat ori pe unde trecea. Dar de unde să ştie bietul scrib că Petronius, „arbitrul eleganţei” remarcat în diferitele gazete locale, ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu Monsieur Pierre? A trebuit să citească o relatare dintr-o gazetă din Thesalonic despre un personaj care semăna izbitor cu „Dandy de la Paris” pentru a-l regăsi apoi într-un itinerar dezordonat, pe care doar astfel l-a putut reconstitui. Confirmarea a venit imediat: personajul purta perucă. În ultimul sfert al veacului al XIX-lea! Şi, astfel, după lungi căutări nefructuoase, un „Aha Efect” i-a adus din nou scribului liniştea.

Urmărind paşii lui „Petronius”, îl vedem pe Al Nouăzeci şi şaselea zăbovind câteva zile ori câteva… luni în diferite oraşe din Balcani. La răsărit, mai departe de Izmir n-a ajuns. Peste tot, devenea un client sârguincios al aceleiaşi cafenele locale, unde, după doar câteva zile, era considerat un om de-al casei. Iar când pleca în alt oraş, lăsa în urmă tineri ce au încercat să-l imite, cât a fost acolo şi să-i preia rolul, când el era deja plecat. Balcanii cu lentoarea acţiunilor oamenilor locului i-au plăcut. Sigur că a stârnit curiozitatea la venire, dar dezaprobare nu. Şi nu băştinaşii au trebuit să-l adopte, ci, în mod ciudat, el a fost cel ce i-a adoptat pe ei. Bărbaţii din Balcani i-au plăcut.

Şi femeile din Balcani i-au plăcut. La Sarajevo a întâlnit o brunetă pe jumătate ortodoxă, pe jumătate magrebiană, „femeia cu cea mai subţire talie din ţară”. Părinţii i-au murit contaminându-se unul de la celălalt, iar ea le-a moştenit prăvălia. Numai că deja părinţii nu erau bine văzuţi în comunitate, pe de o parte din pricina acelui mariaj mixt, pe de altă parte fiindcă se spunea că tatăl fetei ar fi fost amestecat în tot felul de afaceri suspecte într-un cerc de infractori periculoşi. Omul nu a fost niciodată acuzat direct, însă renumele acela negativ a persistat mereu. Nu mică i-a fost mirarea Celui de Al Nouăzeci şi şaselea când tocmai acolo, la Sarajevo, a dat de un evreu sefard cu numele Ţipor. Ţiporii toţi sunt rude între ei, aşa că şi cel din Bosnia era nici mai mult, nici mai puţin decât verişor cu administratorul domeniului de pe Leopoldsberg de lângă Viena, locul unde a copilărit Peter. De fapt, chiar şi întâlnirea lui „Dandy de la Paris” cu Ţipor din Sarajevo n-a fost una obişnuită. Cineva a venit fuga la comunitatea evreilor să anunţe că în vechiul cimitir de pe deal, un creştin ar fi făcut amor cu o arăboaică pe lespedea de marmură a unui mormânt sefard. Ţipor a fost desemnat să afle cine au fost pângăritorii. Ceea ce nu i-a fost greu, el făcând parte, aşa cum scribul a sugerat, dintr-un cerc cunoscut de interlopi, din acelaşi cerc cu care a lucrat şi tatăl viitoarei soţii a lui „Petronius”. Când făptaşii sacrilegiului au fost identificaţi, femeia a fost în pericol de a fi supusă triplei judecăţi, atât după legile şariei, cât şi după cele ale oficialităţilor creştine. Şi ale furiei evreilor. Însă de şarmantul străin cine să se lege?

Efectul a ceea ce ameninţa să se transforme într-un scandal extrem de neplăcut, mai ales pentru femeie, a fost că Al Nouăzeci şi şaselea s-a căsătorit cu ea, ambii continuându-şi scenele de amor pe aceeaşi lespede funerară. (Vechile morminte sefarde seamănă cu nişte canapele din marmură, a recunoscut străinul cu perucă…, amintindu-şi de o anumită canapea dintr-o anumită încăpere de la Leopoldsberg. Tare seamănă!) Şi, pentru ca să răzbune cu totul onoarea terfelită a noii sale soţii, Monsieur Pierre a intenţionat un cortegiu islamo-creştin de senzaţie prin centrul oraşului într-o nouă nuntă spectaculoasă, dar comunitatea din localitate a devenit tot mai refractară la ideile lui Dandy de la Paris, prăvălia femeii a fost devastată într-o noapte, cei doi au înţeles avertismentul şi au părăsit în grabă oraşul.

La un an după aceea, s-a născut Al Nouăzeci şi şaptelea. Monsieur Pierre i-a motivat soţiei că o sarcină ar fi putut dăuna grav „celei mai subţiri talii din ţară”, minunăţie de care ambii erau foarte mândri şi pe care Dandy de la Paris a ştiut s-o scoată şi mai mult în evidenţă prin artificiile vestimentare în care era un specialist atât de perfect. Copilul a fost imediat recunoscut de cei doi soţi, în vreme ce mama naturală a acompaniat perechea şi în continuare în periplele ce n-au contenit până la Paris. (Şi în intimitate i-a însoţit, se şoptea: cei trei chiar ar fi obişnuit să şi doarmă în acelaşi pat, el la mijloc, cele două femei de o parte şi de cealaltă.)

Deci, scribul a putut afla itinerarul şerpuitor al drumurilor Celui de Al Nouăzeci şi şaselea până la sosirea în Franţa, un itinerar parcurs parcă după convingerea că drumul este mult mai important decât ţinta, astfel încât cei patru – Al Nouăzeci şi şaselea, fiul său, soţia sa şi bona² – nu s-au grăbit nici o clipă să ajungă la vreo destinaţie; am aflat cine a fost cea de a doua soţie a lui Monsieur Pierre; mai greu a fost să ştim amănunte despre cea cu care a făcut copilul, femeia care a acceptat rolul de bonă în acel trio. Ea nu a fost în nici un caz ţinută în secret, şi despre ea au circulat tot felul de zvonuri, cel mai persistent fiind acela că ar fi fost descendenta unei familii importante, că s-ar fi îndrăgostit nebuneşte şi definitiv de Al Nouăzeci şi şaselea, fiind fericită că este acceptată şi în continuare lângă bărbatul adorat. Motiv pentru care a fost mulţumită chiar şi numai cu poziţia de bonă, de metresă şi de slujitoare a soţiei oficiale. Nu de servitoare, chiar dacă făcea şi munca unei servitoare, ci de rudă în casă. Şi nici când nu va mai exista nici cea de a doua soţie a lui Dandy de la Paris, ea, mama Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea, nu va avea pretenţii de a-şi îmbunătăţi statutul, jucând încântată aceleaşi roluri în cea de a treia căsnicie a lui Peter-Pierre. Figură misterioasă, acea Fany va fi alături de idolul ei până ce moartea îi va despărţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.