CEI O SUTĂ Anabasis (20)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

AL CINCILEA

Persanul

(459 î.e.n. – circa 376 î.e.n.)

DESPRE LOCUL FIECĂRUIA ÎN LUNGA SCURGERE

La fel cum numeroase stele n-au fost văzute niciodată de ochii unui pământean, dar drumul altor corpuri cereşti ne spune că ele trebuie să se afle într-un anume punct din univers, la fel se află şi oameni a căror existenţă se poate deduce doar din golul bănuit şi în semnele de întrebare pe care le-au iscat. Nimic nu ne oferă o dovadă pozitivă că ei au fiinţat într-adevăr, dar, neimaginându-ni-i într-un anumit loc, nu mai există explicaţii suficiente pentru numeroase enigme brusc ivite. Să fie doar penuria noastră de cunoştinţe de vină, să fie aceasta cauza subiectivă a naşterii unor personaje ce poate nici n-au existat în realitate, fără de care însă întâmplările refuză să se succeadă firesc? În unele cazuri, poate. Dar Al Cincilea reprezintă totodată şi un nod în lungul şir al Celor o Sută. Din această succesiune, el nu poate fi în nici un mod exclus. Chiar dacă faptele-i se menţin la nivelul ipotezei şi scribul ar face bine, poate, dacă i-ar scrie întreaga viaţă la modul optativ, existenţa lui rămânând o certitudine: între tatăl său şi fiul său, Al Cincilea — sau Persanul, cum a fost numit de către greci — este un reper ce nu poate fi dislocat.

Al Cincilea a moştenit de la bunic dorinţa nemăsurată de glorie şi nerăbdarea aproape dureroasă în a o obţine, iar de la tată firea cumpătată, pe care mulţi au numit-o chiar molâie. Cu greu ar fi putut alege zeii o combinaţie mai potrivnică de caractere: ceea ce un impuls împingea înainte, trăgea imediat înapoi cea de a doua faţă a firii.

Despre tată legenda spunea că şi-ar fi dedicat întreaga viaţă mântuirii sufletului Cavalerului de argint şi conservării legendei acestuia. De aceea tatăl celui de Al Cincilea era amintit printre greci cu numele de Philopater, nume mai uşor de pronunţat decât cel cu care venise din Asia Mică. Şi, deşi în Elida sosise din apus, din Grecia Mare, toată lumea ştia că Philopater se trăgea dintr-o veche familie aflată în imediata apropiere a Marelui Rege. De aceea Al Cincilea, venit pe urmele dispărutului său părinte, se bucura de multă trecere şi de toate onorurile la care se putea ridica un străin, mai ales că elenii se aflau în război între ei, iar un arbitraj al Marelui Rege era întotdeauna o ultimă soluţie posibilă. Ceea ce în vremurile străvechi ale Cavalerului de argint ar fi părut o glumă, acum devenise evident: oricine, chiar şi ahemenidul, era binevenit, cu condiţia să-i facă rău duşmanului. Iar duşmanul nu mai era un barbar, ci tocmai barbarul era cel chemat de către greci să ajute la nimicirea grecilor.

Drept urmare, Al Cincilea făcea caz de strămoşi, sperând că aceştia îi vor deschide mai uşor calea spre mai marii zilei. Dar, asemenea tatălui, porni şi el târziu în căutarea realizării ambiţiilor, părăsind casa strămoşească din Babylon la vârsta când legendarul bunic murea acoperit de glorie. Până atunci nu făcuse decât să se desolidarizeze în gând de cenuşiul său tată, încercând prin intrigi timide şi leneşe să intre în anturajul Marelui Rege. (Cei ce şi-ar fi putut aminti de Cavalerul de argint erau departe sau morţi demult. Ei ar fi fost singurii care ar fi putut depune mărturie că Al Cincilea moştenise firea ascunsă a bunicului, temerile şi spaimele, ambiţiile şi frustrările acestuia. Ca de obicei, nepotul moştenea din a doua spiţă mai mult decât de la tată, de parcă toate calităţile şi defectele omului ar fi fost unice, trebuind să dispară posesorul lor pentru a putea fi preluate de altul.) Însă Al Cincilea, spre deosebire de strămoşi, era handicapat şi de lipsa de bani. Încercând să pătrundă în societatea tinerilor bogaţi, nu reuşea să facă faţă material, iar calităţi deosebite, cu care să compenseze această limită, nu avea. Şi chiar şi energia îl părăsea de prea multe ori. Strădaniile-i erau ciclice şi se manifestau în puseuri: ele izbucneau cu violenţă, dar se stingeau înainte de a apuca să ajungă la orice rezultat. Bătrânii îngăduitori spuneau despre fiul lui Philopater că este un timid: că din cauza timidităţii răbufneşte de multe ori necontrolat.

– Nu-i decât agresivitatea timidului, spuneau.

Până la plecarea spre apus, Al Cincilea nu înfăptuise încă nimic în viaţă, nimic cunoscut şi de alţi oameni. În vis, reuşise însă mai mult şi, tainică, suferinţa îi era atât de dureroasă cu cât realitatea se încăpăţâna să rămână atât de departe de dorinţă. Scurta trecere prin Atica, înainte de a-şi continua drumul spre Metapont şi Heracleea, îi lăsase o speranţă ca o rană niciodată cicatrizată: ceea ce n-a reuşit să realizeze în Babylon şi în celelalte capitale persane i se părea posibil la Atena. Cât timp tatăl s-a interesat de Cavalerul de argint şi de itinerariul viitor al călătoriei, Al Cincilea se plimbase prin metropola grecilor şi-şi jurase că va veni o vreme când o va cuceri. Apoi, însă, drumul i-a purtat spre Italia, tatăl a recâştigat acolo vechi posesiuni comerciale pierdute, iar el s-a pomenit brusc o figură importantă: Al Patrulea plecase; redobândită, sucursala din Heracleea devenise de sine stătătoare, înfrăţită doar cu cele din Metapont şi din Poseidonia; el însuşi era acum conducătorul unei firme, ambiţiile nestăpânite îşi găsiră o îndestulare, chiar dacă nu pe măsura măreţiei viselor sale de taină. De undeva, din fiinţa strămoşilor, în Al Cincilea renăscu negustorul temeinic şi chibzuit, iar memoria transcedentală îi aminti procedeele cele mai importante pe care trebuia să le pună în aplicare. Pentru un răgaz, mica glorie îl sătură: în legătură cu marea glorie nu-l putea trage nimeni la răspundere. Ea părea să devine un secret uitat.

Fiul lui Philopater avea acum avere şi poziţie, pentru prima oară în viaţă se simţea şi în realitate important, oamenii îl respectau ca atare şi el se dovedea în stare să se pună deasupra vremurilor. Himerele trecutului păreau uitate. Dar cine a fost ros atâţia ani de vanitate, nu se mai poate vindeca de tot: boala odată intrată în corpul omului, nu mai există preot, nu mai există medic s-o poată îndepărta: răbdător, răul roade de la miez, în locul unde s-a cuibărit, până ce răzbate iarăşi la suprafaţă. Al Cincilea era unul dintre oamenii mânaţi de demoni răi: aceştia te implică în acţiuni, pe care apoi onoarea trebuie să le ducă la îndeplinire împotriva evidentei nemulţumiri a individului însuşi. Cu cât înainta în lăudăroşenii, fiul lui Philopater era tot mai nefericit: ceea ce în visul tău tainic nu te angajează cu nimic, odată făcut public te sileşte la eforturi de multe ori neplăcute. Şi, după fiecare asemenea pas, îşi jura să fie mai prudent data viitoare şi totuşi după fiecare asemenea jurământ, îi era tot mai greu să se stăpânească atunci când i se ivea un nou prilej de a se angaja în discuţii.

Astăzi scribul poate afirma că plecarea din Grecia Mare fusese o adevărată catastrofă: ea nu se întâmplase decât ca o urmare firească a imposibilităţii celui de Al Cincilea de a nu divulga încetul cu încetul marile-i ambiţii, cele ce îl satisfăcuseră întotdeauna în imaginaţie şi care riscau tot mai mult să se spulbere în realitate, cele ce nu-l lăsau să trăiască aşa cum, la urma urmei, îi plăcea. Al Cincilea părăsi Heracleea după ce se desproprietări de întreaga avere, împărţind-o între cei doi fii ai săi. Un om cu intenţiile lui nu poate decât sărac să fie liber, afirmase el, iar afirmaţia îl costase averea. Un om cu asemenea planuri nu poate acţiona decât eliberat de orice obligaţii, de orice legăminte, de orice sentimentalisme, mai declarase şi, drept urmare, se despărţi de familie, de prieteni şi de traiul pe care-l iubise atât de mult. Privind către ţărmurile Italiei, tot mai îndepărtate, Al Cincilea se îndrepta spre o sclavie impusă de firea-i imposibilă. Disperarea personajului poate părea tragi-comică, însă scribul ştie că Al Cincilea era atât de îngrozitor de nefericit, încât la un moment dat îi trecuse prin cap ideea de a se automutila, ca să se întoarcă acasă şi să restabilească situaţia trecută, având scuza unei nenorociri ce l-a împiedicat să-şi urmeze calea, argument în faţa căruia nu l-ar fi putut acuza nimeni că una spune şi alta face. Dar nu s-a automutilat, ci a plecat mai departe, valurile îl legănau şi o cruntă dezolare, transformată în curând în melancolie, îl însoţi în lungu-i drum. Nimeni şi nimic nu l-ar fi putut împiedica să-şi reintre în vechile-i drepturi. Nimeni în afară de el însuşi.

Grecia — sau mai bine spus Greciile, pentru că nu era petic de pământ în acest loc să se asemene cu alt petic de pământ, nu era om al unei cetăţi să se considere egalul altui om al unei alte cetăţi, nu era piatră pe care Al Cincilea să n-o binecuvânteze şi să n-o blesteme de atâtea ori într-o singură zi, Grecia însăşi părea o capcană pentru firea-i tainic îndrăzneaţă şi concret, pe faţă, atât de comodă. Grecia putea să-ţi ofere totul şi putea să-ţi ia şi ceea ce nu ţi-a dat, Grecia putea să te înalţe şi să te arunce în cele mai adânci prăpăstii, totul într-un ritm necunoscut în Asia, într-o ascensiune ce nu te lăsa niciodată să-ţi revii. Războaiele neîncetate, ridicând azi un polis pentru ca mâine să-l nimicească, distrugându-i zidurile fortăreţelor şi măcelărindu-i fiii, duceau în mod firesc la concluzia că zeii homerici au obosit să se tot implice în joaca smintită a oamenilor, lăsând regii şi sclavii să se stârpească singuri: cetăţile erau ca bulele de aer apărute din nimic la suprafaţa mlaştinilor — se umflau, străluceau câteva clipe la lumina razelor soarelui şi dispăreau înghiţite de alte bule. Cele mari aveau puterea să mai revină încă odată şi încă odată la suprafaţă, pentru a reflecta în lumină cele mai minunate culori, pentru a excita ambiţiile şi pentru a se nimici iarăşi şi iarăşi între ele. Şi chiar dacă fiecare cetate murea de mai multe ori, oamenii nu se năşteau decât o singură dată. Cât de înţeleaptă i se părea acum celui de Al Cincilea prudenţa de multe ori batjocorită a lui Philopater şi cât de mult putea el acum regreta oaza din Heracleea, atunci când se afla cu gândurile sale, dar nu numai atunci când se afla doar cu gândurile sale! Dorinţa de a-şi ascunde sentimentele îl făceau pe cel de Al Cincilea să fie privit ca un aventurier de către toţi cei din jur. Omul acesta ascuns inspira puţină teamă, puţină neîncredere, dar şi puţin respect. (De multe ori nu se recunoştea nici el în personajul în care intrase. Erau momente când acţiona conform himerelor). Un erou uitat îşi făcea atunci apariţia spre nemulţumirea celuilalt personaj cuprins de fiul lui Philopater.

— Cine eşti tu? îl întrebau, de pildă, nişte călători al căror drum se interfera cu al lui.

— Un străin, răspundea Al Cincilea circumspect.

— Dacă ai vrea, ai putea să ne fii de folos, insistau ceilalţi.

— Mi-e greu să-mi fiu mie însumi de folos, darămite altora, se eschiva fiul lui Philopater şi se grăbea să-şi urmeze drumul.

Pe urmă îşi spunea că în întâlnirea aceasta a stat poate şansa de a intra în istorie — acel unic prilej pe care zeii îl oferă oricui, însă pe care prea puţini muritori se pricep să-l recunoască. Îşi făcea amarnice remuşcări şi clădea în imaginaţie edificiul gloriei pierdute. Dar când calea i se încrucişa din nou cu cea a altor oameni şi când aceştia încercau să intre în vorbă cu el, răspundea invariabil:

— Eu? Eu nu sunt decât un străin. Şi se grăbea să dispară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.