CEI O SUTĂ Anabasis (57)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

AL UNSPREZECELEA

— Astronomul —

(292 î.e.n. — 226 î.e.n.)

DESPRE DUREROASA FAŢĂ A CUNOAŞTERII

Pe Al Unsprezecelea îl vom numi “Astronomul“, aşa cum a fost cunoscut şi la vremea lui. I s-a dat această poreclă pentru a fi deosebit de un alt personaj având iniţial acelaşi nume şi care, pentru diferenţiere, a devenit „Oratorul”. Numele este foarte important în destinul unui om şi porecla de asemenea. Şi iarăşi spune scribul: „Nomen et omen“. Dar atât oamenii intră în uitare, cât şi cuvintele ce-i desemnează. Şi într-un caz şi în celălalt, fenomenul este datorat faptului că indivizii şi cuvintele se aseamănă prea mult între ele şi, de la un moment-dat, nu mai pot fi desluşite din mulţimea din care fac parte. Doar oamenii deosebiţi şi poreclele deosebite nu se pot confunda uşor. Printre ele, „Astronom“ li s-a spus la prea puţini inşi, iar ei au putut lesne să-şi păstreze individualitatea.

Deci şi Astronomul s-a numit (la început) altfel, el însuşi fiind cel ce a încurajat orice tendinţă de a primi o nouă poreclă, într-atât îşi ura primul apelativ. La început i s-a spus „Fiul Statuii“. Şi iată confirmarea cea mai bună pentru cele afirmate mai sus: cel pe care l-am numit Leukos a avut şi un nume şi a fost şi un om, dar amândouă au intrat în uitare, doar statuia căreia se spune că i-ar fi stat drept model a rămas. Iar statuia l-a înghiţit. „Fiul Statuii“ a crescut şi a părăsit Rodosul. Bunicul său dinspre tată trăia la Massalia, era bogat, îl aştepta la el. Al Unsprezecelea l-a acceptat şi chiar i-a sprijinul şi… ascendenţa proprie: Al Unsprezecelea îşi spunea „Nepotul lui Nausiphoros“.

Al Unsprezecelea n-a dus lipsă de nimic nici la Rodos. Cetatea dominată de monumentul lui Leukos vămuia tot comerţul cu răsăritul, Lichias, bunicul dinspre mamă, era mai bogat ca oricând, iar renumele părintelui mort pentru libertatea cetăţii îi deschidea fiului toate uşile. Că i se spunea „Fiul Statuii“ nu-i plăcea fiindcă, printre altele, simţea în măreţia apelativului şi o tentă peiorativă. Ca să-i dea alt înţeles, ar fi trebuit să facă el însuşi ceva măreţ sau măcar deosebit. Dar ce lucru ieşit din comun se mai poate realiza într-o lume unde totul a mai fost şi totul va mai fi? Până şi scurtul şir al strămoşilor cunoscuţi i-ar fi putut dovedi Astronomului că predecesorii i s-au ocupat cu atâtea lucruri, încât cu greu ar născoci mintea unui muritor ceea ce zeii au premeditat. Totuși, pentru Al Unsprezecelea lista strămoşilor se reducea doar la tată şi bunici. Şi, dacă se gândea la acest lucru, trebuia să constate că până şi cei puţini ştiuţi fuseseră puşi în situaţii cu totul şi cu totul deosebite, fuseseră paji ai celui mai mare cuceritor al lumii şi apoi piaza bună a aceluia, fuseseră guvernatori şi comandanţi militari, dar şi autori de cărţi şi de tratate, armurieri şi membri în conducerea fiecărei cetăţi unde s-au nimerit să trăiască; fuseseră negustori bogaţi, condamnaţi şi repuşi în drepturi, luptători pentru libertate şi sclavi, eroi pe câmpul de luptă şi pe stadioane, acuzatori şi acuzaţi, damnaţi şi glorificaţi până a ajunge emblema dominatoare a unui loc de pe Terra. Ar fi fost suficient să-şi ia în considerare numai bunicii şi tatăl, pentru a constata că oamenii trecuseră prin atâtea situaţii greu de conceput, de regizat şi de imaginat, încât era foarte puţin probabil să fi putut Al Unsprezecelea măcar dori, darămite şi obţine pe pământul acesta un destin mai deosebit decât soarta hărăzită celor ce i-au fost strămoşi. Cantitatea de glorie şi renume i se părea a se fi epuizat.

Scribul consemnează gândurile temerile şi nădejdile Celui de Al Unsprezecelea şi are convingerea că la acesta problemele existenţiale depăşeau cadrul comun. Nu era vorba numai despre faptul general, făcând ca plictiseala şi teama de plictiseală să se opună în mod paradoxal spaimei faţă de scurgerea nemiloasă a timpului. Al Unsprezecelea se împotrivea zădărniciei prin dorinţa de extraordinar.

Cu aceasta scribul a trebuit să înceapă să se obişnuiască: goana după realizări durabile şi după fapte colosale venea la Cei O Sută din dorinţa de a opri timpul. Nici unul dintre ei n-a spus: „Să fac aceasta şi apoi fie ce-o fi!“ Toţi au nădăjduit ca prin realizările lor vor dăinui în memoria urmaşilor şi prin ei vor învinge duratele. Notând despre Astronom, scribul regăseşte mai toate ideile directoare risipite în Cei O Sută. Nu întotdeauna ceea ce este cel mai valoros cuprinde şi cele mai multe sugestii. Câteodată propunerile vin şi din surse mai puţin reuşite.

„Fiul Statuii“ nu dorea să rămână la Rodos. Asemenea atâtor vlăstare de oameni celebri, îşi spunea că ar fi fost condamnat pentru vecie să nu existe decât prin amintirea părintelui său, anulându-şi încă de la început orice şanse proprii. Descendenţa din Leukos o simţea strivitoare: Al Unsprezecelea a preferat să devină Astronomul, nepotul lui Nausiphoros şi niciodată fiul lui Leukos. Aşadar, plecând din casa lui Lichias şi cunoscând soarta extraordinară a tatălui, a bunicilor şi a atâtor altor oameni, se aştepta să fie şi el cât de cât târât în vârtejul unor evenimente ieşite din comun. Dar nu se petrecu nimic. Traversă cu bine podul de insule care îl despărţea de continent, petrecu fără incidente câteva luni la Atena, plecă mai departe în Grecia Mare, iar ţelurile i se realizau cu fidelitate. Nimic deosebit nu intervenea şi Astronomul ar fi fost bucuros să fie atacată corabia, să fie vândut ca sclav de piraţi, să i se întâmple orice numai să i se contrazică planurile netezi, pe care a ştiut el însuşi să le conceapă. La Massalia, în casa bunicului dinspre tată, îi trecu prin gând să forţeze şi el Coloanele lui Hercule şi să întindă limitele cunoaşterii peste întinderile cercetate de Pytheas. Pe astronom nu-l interesa câtuşi de puţin comerţul, însă era dispus să încerce tot, să-şi rişte chiar și viaţa pentru a le descoperi massalioţilor un nou drum al cositorului şi al ambrei şi pentru a confirma în felul acesta o vocaţie extraordinară, chiar dacă de explorator şi de geograf. Dar timuhii cetăţii tăceau când îi întrebai despre cei mai mari navigatori ai lor. Erau ei atât de dezamăgiţi că Pytheas şi Euthimene nu le-au adus profituri imediate sau i-a convins expediţia în emisfera hiperboreală că nu există nici un drum pe ape spre marea ce înconjoară Europa pe la răsărit? Nimeni nu mai vorbea despre asemenea lucruri şi doar Nausiphoros – cel implicat atât de mult în destinul lui Pytheas – doar Nausiphoros mai credea în himerele aceluia. Totuşi, să străpungi blocada punilor, ca să poţi trece printre stâncile Kalpe şi Abyla, nu mai nădăjduia nici măcar bunicul.

Astronomul petrecu mai multe luni la Massalia, însă şederea aici, în continuare, i se părea tot mai fără rost. Tinereţea-i nerăbdătoare precum şi spaima că el, om viu din carne şi oase, va fi în curând înghiţit cu totul de faima unei statui din metal inert, continua să-l facă să tânjească neîntârziat după acţiune. Şi nu după orice acţiune: după o faptă aptă să-l aşeze deasupra renumelui Colosului din Rodos, o faptă — oricare ar fi ea — care să-i dea dreptul la o existenţă proprie. Chiar admiţând că Pytheas a fost un mincinos şi n-a văzut ceea ce a pretins că a văzut, că totul n-a constituit decât rodul unei lăudăroase imaginaţii, el, nepotul lui Nausiphoros, va găsi drumul pe ape al ambrei şi al cositorului. Şi al blănurilor. Şi ce dacă subiectul îl interesa prea puţin? Principalul era ca pe contemporani să-i copleşească cu realitatea aceasta. Şi ce dacă nu se mai putea trece printre Coloanele lui Hercule? În cazul că ar exista într-adevăr calea presupusă pe la răsărit, de ce să nu încerci drumul invers, pornind prin Pontul Euxin. Nu trebuie trecut neapărat prin ţara celţilor, se poate încerca şi prin cealaltă extremitate, prin ţara dacilor şi a sciţilor. Dar marinarii bătrâni dădeau din cap cu neîncredere. Avea nepotul lui Nausiphoros hărţi să le arate drumul spre estul continentului, să-i ducă spre Marea de Răsărit, cea care înconjoară Europa în partea aceea? Nu există un lucru mai groaznic decât să bâjbâi pe mare fără să ştii încotro s-o iei, fără să ştii dacă te apropii sau dacă, dimpotrivă, te îndepărtezi de ţelul propus.

— Nu-i adevărat, se revolta Al Unsprezecelea, exploratorii habar n-au ce surprize îi aşteaptă şi totuşi merg înainte, având apoi satisfacţiile rare de a descoperi locuri pe care până atunci doar zeii le-au văzut! Tocmai în clipele acelea fericirea lor devine desăvârşită, deoarece ating hotarul când, pentru un scurt timp, chiar se aseamănă întru-câtva cu nemuritorii.

— Da, i se răspundea, da, dar exploratorii, plecând în căutarea unor locuri necunoscute, navighează în speranţa de a descoperi ţinuturi noi şi nu au neapărat un scop precis, cum ar fi cel de a găsi calea ce ar duce la Marea de Răsărit. Una este să te mulţumeşti cu ceea ce-ţi oferă soarta şi alta să cauţi ceva anume. Şi, în afară de asta, Pontul Euxin a fost umblat şi se cunosc toate popoarele ce-l înconjoară. Dacă ar exista într-adevăr un drum să pornească de acolo înspre emisfera boreală, atunci secretul acela ar fi păzit cu străşnicie de băştinaşi şi, decât să-l trădeze, aceştia mai degrabă te-ar induce în eroare. După echivocul reuşitei experienţei lui Pytheas, niciun marinar nu va fi dispus să mai plece fără o hartă de nădejde, care să-l călăuzească.

Cel de Al Unsprezecelea voia acţiune, dar la Massalia nu se întâmpla nimic. Ca de obicei spre bucuria celor în vârstă şi spre dezamăgirea tinerilor. Timpul trecea, el era tânăr şi nu avea răbdare. Până la urmă, a ajuns să obosească şi să nici nu prea creadă în expediţia despre care tot vorbea, însă un alt plan nu avea şi prea se lăudase cu itinerarul ce-l va urma pentru a se putea lăsa păgubaş, aşa dintr-o dată. Cineva l-a sfătuit să plece la Alexandria şi să caute acolo o hartă, care să-i confirme intenţiile. Într-adevăr, dacă exista undeva în lumea cunoscută o asemenea hartă, aceasta nu putea fi decât la Alexandria. Pentru Al Unsprezecelea, născut în Insula Rodos – „buricul navigaţiei“ (dacă Atena mai era încă „buricul pământului“ – şi al cărui bunic era un bogat proprietar de corăbii, un fapt extraordinar nu se putea petrece decât pe apă. Aşa că plecă la Alexandria pentru a căuta acolo, la Museion, premisa scrisă a celor ce ar fi trebuit să urmeze în lupta cu mările. Nu se poate ca zeii să-i fie atât de potrivnici, încât să-i refuze acţiunea ce şi-o dorea aşa de mult! se amăgea el. De ce să nu se poată aşa ceva din partea nemuritorilor, Astronomul n-ar fi ştiut, nici chiar dacă şi-ar fi pus cu adevărat problema.

Alexandria îl întâmpină maiestuoasă. Înainte de a începe căutarea unui manuscris misterios, menit să-i justifice expediţia, Al Unsprezecelea cedă ispitei de a se lăsa pentru câteva clipe vrăjit de oraş. Colindă prin Brucheion, îi admiră palestra şi teatrul, trecu prin faţa templului lui Poseidon şi printre Acele Reginei, urcă în Peninsula Lochias şi contemplă palatul regal şi templul Artemisei, pentru a reveni în Brucheion şi a se minuna în faţa Kaisarionului. Şi zilnic vizita alte locuri neaşteptate şi alte edificii impozante, parcuri minunate şi monumente celebre. De fiecare dată descoperea ceva nou: gimnaziul, hipodromul şi pe urmă Serapeionul întrecând prin frumuseţe tot ce şi-a putut imagina până atunci. Clipele și apoi zilele dedicate colindatului oraşului se făcură săptămâni şi Al Unsprezecelea continua să bată metropola, uitând parcă de ce a venit la Alexandria, făcându-şi în fiecare seară reproşuri şi nerezistând tentaţiei de a o lua a doua zi de la capăt. Drumul ambrei şi al cositorului, himerele massalioţilor, erau tot mai departe. Dar deja noi iluzii îi luau locul. Dacă merita să fie ceva cucerit în lumea asta mare, atunci acel lucru nu putea să fie decât Alexandria, localitatea cea mai frumoasă, cea mai completă, cea mai cosmopolită ce a existat vreodată de la strălucirea Babylonului încoace. Nu degeaba Alexandru cel Mare a murit în Babylon şi a fost înmormântat în marea sa ctitorie din nordul Africii: el a transmis măreţia celui mai fascinant oraş, propriului său oraş, ce-i va purta numele până la sfârşitul lumii. Cucerind un asemenea loc, îşi spunea Al Unsprezecelea, cucereşti lumea.

Alexandria nu te putea dezamăgi în nici un chip. Acelaşi fast, aceeaşi diversitate, acelaşi univers nesfârşit întâlnit pe străzi, îl găseai amplificat de mii şi mii de ori printre sulurile nesfârşite ale Museionului. După câteva zile, Al Unsprezecelea dobândi convingerea că în biblioteca aceasta puteai da peste documente referitoare la absolut tot ce s-a gândit de la potop încoace şi chiar şi până la potop. Problema era doar să ştii să te descurci printre suluri. Ceea ce i s-a dovedit cumplit: de atât amar de vreme oamenilor le-au trecut prin cap nenumărate idei şi, după un timp, altora li s-a părut adevărat chiar şi contrariul celor gândite de cei de dinaintea lor! Însă nu s-au pierdut nici argumentele primilor şi nici cele ale celor ce le-au urmat. Iar, şi mai târziu, în mod firesc, iarăşi s-a întors faţa adevărului şi noi dovezi s-au adăugat celor anterioare, confirmându-le, dar şi contrazicându-le. Şi toate acestea se păstrau, încât Al Unsprezecelea a ajuns să creadă că este doar funcţie de noroc să găseşti, în noianul de informaţii, cele ce duc într-o direcţie sau cele ce duc în direcţia contrară. Biblioteca nu reprezenta decât chipul unui uriaş labirint, una dintre multele înfăţişări ale labirinturilor existente aici, în nordul Africii, în Egipt, în ţara labirinturilor. Dar nepotului lui Nausiphoros îi lipsea o Ariadnă să-l ajute, să-i dea un fir de care să se ţină, pentru că el uita de fiecare dată de ce a intrat în bibliotecă şi se lăsa amăgit ba în stânga, ba în dreapta, până ce-i ieşeau cu totul din minte hărţile căutate. Pe vremea Astronomului, Marele Labirint din Hawara era mai des pomenit printre minunile lumii chiar decât piramidele. Nu degeaba de aici s-ar fi inspirat Dedal în construcţia din Creta. Dar căile bibliotecii se dovedeau şi mai întortocheate. Şi nu ajungea nici măcar să-l întrebi pe cineva de locul unde trebuie să-ţi cauţi informaţiile: în Museion locuiau şi studiau pe cheltuiala statului filosofii şi geografii, istoricii şi astronomii, matematicienii şi poeţii. Pe cine să întrebi? Oricare dintre aceştia reprezenta o părticică din labirint, dar o părticică reproducând la scară redusă toate meandrele, contradicţiile şi nesfârşitul sulurilor. Fiecare nu era decât un ciob al imensei holograme. Aici, vorbind cu unul şi apoi cu încă unul, şi cu un al treilea, ajungeai la concluzia că fiecare reprezentant al Museionului rosteşte o altă limbă, că fiecare îşi are convingerile lui şi că fiecare nu face decât să contrazică argumentele celorlalţi. În curând i se relevă că nu-l deruta decât reflectarea înşelătoare a oglinzii: cărturarii îşi pierdeau multe ore în discuţii şi, putând vorbi între ei cu atâta uşurinţă, cum nu era în stare Al Unsprezecelea să o facă niciodată nici măcar cu unul singur, se dovedea că doar nivelul gândirii şi mai ales mulţimea cunoştinţelor pe care le posedau făceau atât de dificilă înţelegerea lor. Nepotul lui Nausiphoros trebui să trăiască o jumătate de an printre savanţi, pentru a pricepe că ei te pot învăţa enorm şi că drumul prin labirint are nenumărate ţinte diferite. Ajutorul învăţaţilor este indispensabil, însă nici pe departe suficient. Tezeu a avut o sarcină mai uşoară: el a ştiut că nu trebuie să caute decât minotaurul, pe când în biblioteca din Alexandria uitai de cele mai multe ori până şi scopul iniţial propus, scopul pentru care te aflai acolo.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.