PIETRELE (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Vichentie Fitacek se plictisea îngrozitor. Îl enerva că nu e în stare să se scoale de acolo și să se ducă să-și vadă de treabă, că nu pleacă să facă un lucru util sau măcar plăcut, îl enervau oamenii ăștia cu fleacurile lor interminabile și suficiente. Stând cu ei simțea că renunță la atâtea lucruri — și în primul rând la el însuși. Se hotărî: să se scoale și să plece. Unde să plece? Oriunde.

Și totuși, în loc să se ridice de pe scaun, un alt impuls, venit de cine știe unde, îl făcu să vorbească:

—           Poate să vă spună ea mai multe despre cele ce s-au petrecut azi-noapte. Toți îl considerară până atunci ca pe un fel de mobilă.

—           Cine?

—           Amarilli!

—           Cine? mai întrebă o dată Luca.

—           Doamna Amarilli Ardeleanu, preciză cu totul inu­til Duma.

Amarilli, care tocmai intrase în cafenea, era udă leoarcă: mai șezuse o vreme pe bancă în parc și lăsase ploaia să cadă peste ea.

—           V-ați făcut griji că n-o să aibă cine să-i spună lui Laz[r, remarcă Stein.

—           Cine-i asta? se interesă Luca.

—           N-o cunoașteți?

—           Doar din vedere. V-am spus că nu există cineva pe care să nu-l cunosc din vedere.

În timp ce Mărginean se grăbea s-o aducă la masa lor, Luca îl întrebă pe Jager dacă Amarilli e măritată.

—           Și da și nu, veni răspunsul.

XIV

—           Domnii discutau despre peripețiile prin care ați tre­cut azi-noapte, explică Jager.

—           Da? I-a interesat chiar atât de mult?

—         Noi nu vrem să fim indiscreți, o asigură Luca. De alt­fel, domnul avocat putea să facă prezentările.

După ce îi lăsă mâna, Luca se așeză lângă ea, astfel încât Duma și Stein trebuiră să se mute fiecare cu câte un scaun mai încolo.

Fitacek urmărea o muscă așezată în fața sa pe pânză de pe masă:

—           Am observat, spuse el, ca uneori muștele au mâncărime. Uite, de exemplu, atunci când stau pe picioarele din față și și le freacă pe cele din spate, sută la sută că o fac din mâncărime.

—           Ați fost împreună cu domnul Penescu azi-noapte, o întrebă Duma pe Amarilli.

Femeia îl privi pe profesor, dar acesta se uita prin vi­trină spre stradă.

—           Ce vă pasă unde a fost? întrebă Luca.

—           Dar știți de ce întreb! Duma aproape că scâncea.

—           Nu, nu știu.

—           Mai înainte spuneați că vă interesează…

—           Ce?

—           Știți dumneavoastră ce…

—           N-am invitat-o pe doamna aici la un interogatoriu, făcu Luca după o scurtă pauză, dar pe un ton vădit pro­tector.

—           Lăsați, nu-i nimic! Spuneți-mi ce l-a interesat atât de mult pe domnul…?

—           Luca, o ajută acesta.

—           În caz că pot să-i satisfac interesul…

—           Poți, poți, mormăi Fitacek.

—           Ați spus ceva? îl întrebă Luca.

—           Domnilor, să nu ne certăm, interveni Stein.

—           Dar nu se ceartă nimeni. Avem doar o dispută de idei, nu-i așa, domnule profesor, îl întrebă Amarilli pe Pe­nescu, care se încăpățâna să privească mai departe strada.

—           Doamna v-a întrebat ceva, îl somă Luca, după ce Pe­nescu continuă să nu răspundă.

—           Noaptea asta am fost cam… „beat“, ar fi vrut să spună profesorul, dar văzând mutra lui Luca, se opri.

—           Se vorbea aici despre moartea bătrânului Copârșeu, reluă Duma. Domnul Luca părea foarte interesat…

—           Ia mai slăbește-mă, domnule! Am pus și eu o în­trebare. Nu-i așa, domnilor? Și pe urmă, de ce s-o plictisim pe doamna?

—           Dacă vă interesează într-adevăr atât de mult moar­tea bietului Copârșeu, puteți să mergeți mâine la trei la înmormântare, spuse Amarilli.

—           La trei e înmormântarea? se interesă Stein.

—           Și dacă vă mai interesează și cum a murit… Amarilli se opri pentru că nu știa ce să spună.

—           Se zice că bătrânul a fost omorât, insistă Duma, care avea sentimentul acut că în clipele acelea a sosit marele ceas al răzbunării sale față de ticălosul acela blestemat de Lazăr.

—           Cine spune asta? Vocea femeii suna asemenea unei replici din Antigona.

—           Tot orașul vuiește! Dar adevărul era că și Duma se afla într-o situație foarte dificilă, toată energia lui fiind adunată pentru a-i da curajul necesar de a continua discuția.

—           Eu abia acum am auzit despre crimă și numai de la dumneavoastră, pară Luca în locul lui Amarilli.

—           N-am adus eu vorba despre Copârșeu, Dumnezeu să-l ierte, se grăbi să se disculpe Duma.

—           Și credeți că eu l-am omorât? îl întrebă Amarilli, al cărei instinct îi spusese că energia lui Duma s-a irosit și că din clipa aceea putea fi neutralizat.

—           N-am spus asta, stimată doamnă!

—           Atunci de ce ați vrut să aflați tocmai de la mine cine…

—           Pentru că ați fost de față.

—           De unde știți? îl întrebă Luca.

—           Ei, da, am fost de față, admise femeia. Și cumnata dumneavoastră a fost de față. De ce n-o întrebați pe ea?

—           Știți bine că Lazăr nu-i dă voie să stea de vorbă nici cu mine și nici cu Rusan.

—           De ce? întrebă iarăși Luca.

—           Nu-i dă voie să stea de vorbă mai cu nimeni…

—           Bătrânul a murit fără să fi fost omorât de cineva, spuse Amarilli și se uită drept în ochii lui Duma, aplecându-se peste masă spre el.

—           Dar se spune…

—           Dacă tot nu mă credeți, de ce m-ați mai întrebat?

—           Eu zic că situația a devenit jenantă. N-am dreptate, domnilor? Jenantă. Și să știți că n-am să permit insinuări în prezența mea.

—           Eu n-am insinuat nimic, spuse Duma.

—           Mortul ăsta cred că nici n-a murit, zise Stein.

—           Eu n-am insinuat nimic, repetă Duma.

—           Ar trebui să vă duceți să vă schimbați, îi vorbi cu același ton protector Luca lui Amarilli. Sunteți udă toată. Nici nu vă imaginați cât de repede se poate răci în anotimpul ăsta!

—           Nici așa nu sunt prea sănătoasă.

—           Vă conduc. Păcat că nu am încă automobilul… Tre­buie să sosească săptămâna viitoare. Luca se sculă în picioare, dar Amarilli părea să nu-l fi observat. Nu veniți?

—           Stau atât de bine… M-am mai uscat…

—           Dar sunteți udă! Dom doctor, trebuie să meargă acasă, nu-i așa? Porunciți-i dumneavoastră!

Fitacek mormăi ceva.

—           Ce-ați spus?

Fitacek mai mormăi o dată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.