CEI O SUTĂ Anabasis (60)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

La Syracuza, Astronomul fu primit de două ori mai bine: o dată pentru că l-a precedat faima de filosof, adică de om ştiutor de toate, precum şi de fondator al unei teorii unitare, însă mai ales de constructor de maşinării extraordinare, de practician al nemaipomenitului şi de cunoscător al întregului trecut, prezent şi viitor, făcându-l un personaj aproape legendar; pe de altă pare, pentru că, trăind în preajma lui Arhimede, se bucura şi de prietenia lui Hieron, regele cetăţii. Dar, aşa cum se întâmplă de atâtea ori, când vanitatea este satisfăcută, rodul muncii păleşte. La Syracuza activitatea nu i-a mai fost atât de fertilă ca la Alexandria. „Sclavul mecanic“, maşinăria pe care a vrut s-o facă încă de la venire, a fost singura sa realizare. Se pare că figurina de lemn şi metal, îmbrăcată în haine adevărate, era capabilă să-ţi deschidă uşa, să-ţi aducă ligheanul pentru spălat picioarele şi orice alt lucru spre care o orientai. Ea a avut un succes uriaş şi o copie a ei a fost plasată în palatul regelui. (Şi pe lângă toate, „sclavul mecanic“, având şi darul de a nu putea vorbi, nu putea răspunde obraznic stăpânului.) La naşterea lui se pare că ar fi contribuit şi Arhimede, distrat de gravitatea cu care-şi lua în serios Astronomul jucăria.

La Syracuza, în faţa intrării palatului lui Hieron, Astronomul îşi instală modelul planetar, pus în funcţiune de un sclav special pregătit pentru a-l manevra ascuns de ochii privitorilor. Ansamblul trebuia să fie o replică care să depăşească faimosul glob plasat în curtea din faţa palatului Atalizilor din Pergamon.

Dar, odată plecat din Alexandria, alte realizări Cel de Al Unsprezecelea n-a mai avut. Nici cărţi nu ne-au rămas şi este probabil să nici nu fi existat; nici „Teoria apotropaică” nu s-a mai dezvoltat, nici lucrări noi de geografie nu a mai dat. Astronomul, cel ce până atunci trebuise să se exprime în scris, reuşise să-și construiască la Syracuza o atitudine şi o ţinută aptă de a cuceri auditoriul, nemaiavând nevoie să-şi „piardă vremea” cu cărţile. Devenise un fel de atracţie a cetăţii şi o mulţime de oameni veneau de pretutindeni pentru a-l asculta şi pentru a-i pune întrebări. El răstălmăcea întâmplări şi vise, explica tot felul de semne și putea oferi lămuriri şi asupra unor fenomene încă obscure. Altă dată se învrednicea să dea sfaturi, iar acestea se bazau întotdeauna pe nişte mici fabule cu un subiect analog. Astronomul devenise personajul cel mai căutat, dar şi cel mai temut din vremea sa, o vreme din care n-au lipsit totuşi oamenii mari. Pe lângă renumele de a fi priceput în toate, el a fost, poate, şi primul personaj din istorie a cărui faimă de savant a fost legată de un ipotetic sprijin primit, chipurile, de la nişte forţe rele. Astronomul a fost primul om de ştiinţă damnat, primul geniu al întunericului, precursorul celebrilor doctori vrăjitori ai evului mediu. Puterile ce-l inspirau se spunea că ar fi provenit din infern şi el însuşi ar fi coborât în fiecare noapte pentru două ore în Hades, discutând acolo cu stăpânii săi, dar şi cu sufletele morţilor, care-l informau despre tot ce s-a întâmplat şi avea să se mai întâmple. Modul cum i-ar fi torturat în aceste ocazii pe bieţii răposaţi, pentru a le stoarce destăinuirile, precum şi alte legende ţesute în jurul lui l-au făcut un personaj înfricoşător^*.

* Încă în evul mediu, o piesă populară, plasându-şi acţiunea la Atena, are ca personaj principal un învăţat păstrând toate semnele Celui de Al Unsprezecelea. Ca să fie înlăturat, se recurge la singura perioadă când devine vulnerabil: noaptea, în vremea celor două ore când sufletul său lipseşte, fiind plecat în Hades. În timp ce doarme, doctorul blestemat este ucis, iar sufletul nu mai are un trup în care să se întoarcă la revenirea din împărăţia umbrelor.

La aceasta a contribuit şi felul propriu de a se exprima despre moarte: ca despre un teritoriu accesibil. Într-o perioadă când un urmaş al lui Aristipp din Kyrene vedea în moarte unica soluţie pentru evitarea obstacolelor aflate în calea fericirii, Astronomul se exprima despre tărâmul umbrelor ca despre una dintre multele regiuni exotice descrise cu atâta minuţiozitate în cărţile sale. Pe un asemenea om nimeni dintre contemporani nu-l considera şarlatan, cum nu s-au sfiit să-l catalogheze secole mai târziu exponenţii altor mentalităţi. Nimeni nu-l considera şarlatan, dar toată lumea era mai mult sau mai puţin înfricoşată: cineva, vorbind cu acelaşi firesc despre ţinuturile cunoscute ca şi despre cele necunoscute, trebuie să dispună de o forţă capabilă a ţine la respect orice ameninţare. Un asemenea om nu poate inspira decât teamă: aliaţii îi sunt necunoscuţi, puterea şi intenţiile reale, de asemenea.

Astronomul n-a mai scris nimic la Syracuza, dar mai mulţi discipoli i-au notat faptele şi viaţa. Însă aceste lucrări s-au pierdut şi există temeiuri destule de a susţine că dispariţia lor n-a fost întâmplătoare. Figura Astronomului apare atât de asemănătoare ca cea a „doctorului eretic“ din evul mediu, încât viaţa lui pare accident de datare, de parcă în cazul său Timpul însuşi ar fi fost o greşeală. Azi mai cunoaştem doar două nume de autori care s-au ocupat (poate) exclusiv de viaţa şi opera maestrului lor, cel ce a primit în istorie apelativul de Astronomul: unul ar fi fost Amphikrate din Syracuza şi celălalt Eudoxiu din Rodos. Despre ei ştim doar din scrierile altora şi numai în treacăt. Nici din opera lor nu ne-a rămas măcar un fragment.

Una dintre întâmplările Astronomului, cunoscută dintr-o relatare după Amphikrate, se referă la modul cum a explicat Al Unsprezecelea delegaţiei venite tocmai din Chersones posibilităţile cetăţenilor din locul acela îndepărtat de a-şi păstra independenţa. (Însuşi faptul că era solicitat de oameni sosiţi de la asemenea distanţe dovedeşte prestigiul enorm al Astronomului printre contemporani). Răspunsul a fost următorul: aducând drept mărturii vechi liste chaldeene şi altele „dinainte de potop”, calculând după ele poziţia aştrilor dintr-un anumit moment trecut similar celui prezent, stabilind pe aceleaşi baze şi poziţia antipământurilor din cele două momente, dar evocând pentru aceasta surse de mare autoritate — însă imposibil de verificat — Astronomul le desluşi chersonesienilor că situaţia lor nu se deosebea prin nimic de o situaţie existentă cu exact şaptesprezece mii opt sute optzeci şi opt de ani în urmă, atunci când strămoşi cu o civilizaţie avansată şi-au văzut independenţa în acelaşi mod ameninţată. Astronomul le sugeră jertfele aduse de predecesorii lor, le arătă unde au greşit aceia şi le indică şi obiectele cu valoare de talisman cu rezultate mult mai puternice decât cele ale oricărui sacrificiu; obiecte acelea puteau fi astfel folosite încât răul să se lovească de ele şi să fie îndepărtat spre unul dintre antipământuri, în aşa fel încât să nu mai fie azvârlit prin reflectare înapoi. Venind tot timpul cu argumente de genul „Pythagora a spus!“, Astronomul părea şi el infailibil. Chersonienii s-au întors în cetatea lor şi peste o vreme sosi în Syracuza un mesaj de mulţumire către Astronom, arătându-se totodată că sfaturile primite şi-au atins scopul.

(Foarte probabil ca Amphikrate să fi relatat multe asemenea reuşite ale celui de Al Unsprezecelea. Câteva mai sunt pomenite, însă descrierea nici uneia n-a mai fost citată şi de alţii şi deci nu ne-a mai parvenit. Cel puţin scribul nu ştie mai mult. Dar, oricum, sunt motive temeinice ca numeroase astfel de relatări să fie considerate apocrife: faima nu naşte numai exagerări. Uneori, faima este generatoare chiar de minciună crasă).

Despre ultimii ani ai Astronomului ne-au rămas legende. Ele s-au bucurat de o oarecare popularitate până în evul mediu, existând şi unele surse scrise. Dar acestea ne-au parvenit atât de corupte, încât atât personajul cât şi faptele-i au devenit de nerecunoscut. De aceea, se pare că este mai bine ca aceste titluri nici măcar să nu mai fie numite. S-a ajuns, în cele mai multe cazuri, până acolo încât nepotul lui Nausiphoros să fie identificat cu unul sau altul dintre slujitorii cu rang înalt din ierarhia peste care trona Mephisto. Printre sarcinile ce le-ar fi executat pentru diabolicul său stăpân, acest personaj damnat:

— ar fi realizat maşinării, în context cu credinţele din evul mediu, animate de spiritul răpit al celui căruia i-au fost hărăzite;

— ar fi încheiat târguri cu muritorii în numele stăpânului său, slujindu-i exemplar o perioadă de ani, spre a le câştiga apoi pentru veşnicie sufletele;

— ar fi adus în sprijinul activităţii proprii o sumedenie de animale şi plante exotice, care de care mai fantastice.

O piesă medievală intitulată „Vampirul din Syracuza“ ne înfăţişează şi alte activităţi monstruoase ale personajului, având în arsenalul său — primit de la Belzebuth în persoană — şi plante carnivore şi peşti zburători. Atât plantele carnivore, cât şi peştii zburători au fost descrişi de Astronom în lucrarea „Despre natură“, peştii zburători fiind, de fapt, în accepţiunea lui, nişte aberaţii ale faunei pământului provenite din faptul că memoria confuză îi obligă pe anumiţi peşti trăitori sub formă de păsări pe un antipământ să se lase atraşi de respectivul corp ceresc-frate prin reminiscenţele lor de zbor. La rândul lor, plantele carnivore erau de mai multe ori pomenite pentru leşurile încă nedigerate de ele şi constituind material pentru talismane de cea mai mare valoare.

Exemplele pot continua. Dar ceea ce rămâne sunt două fapte unanim acceptate: în primul rând că Astronomul şi-a petrecut ultimii ani la curtea lui Hieron al Doilea (în apropierea lui Arhimede) şi că s-a bucurat acolo de o mare faimă. (Există şi o legendă, după care Astronomul s-ar fi deplasat şi la Roma pentru a fi consultat înaintea bătăliei de lângă Insulele Aegate, în urma căreia Sicilia va fi organizată drept prima provincie romană. Deoarece cu ocazia aceea teritoriile de sub stăpânirea lui Hieron al Doilea au rămas libere, tranzacţia i-a fost atribuită Astronomului. Un argument în plus îl constituie şi faptul că romanii asediază şi ocupă Syracuza abia după moartea celui de Al Unsprezecelea^*.

* Dar şi după cea a lui Hieron al Doilea…, în condiţiile în care succesorul acestuia a trecut de partea Cartaginei…

În al doilea rând, toate sursele asimilează morţii Astronomului un mare cutremur de pământ. În privinţa aceasta, legendele se interferează între ele. Data tradiţională a morţii Astronomului este anul seismului când s-a dărâmat şi Colosul din Rodos. Ceea ce dovedeşte că, mai presus de prestigiul şi de viaţa personală a nepotului lui Nausiphoros, subconştiinţa poporului n-a uitat că el era „Fiul Statuii“, ba, mai mult, că într-o mare măsură Al Unsprezecelea, cel ce a fost capabil să manipuleze atât de diabolic sufletele muritorilor, ar fi fost el însuşi doar spiritul colosului ridicat şi doborât de voinţa zeilor. (Însă interpretarea aceasta este oricum ulterioară: cel puţin un scurt răstimp după moartea Celui de Al Unsprezecelea, survenită la Syracuza, cei de faţă n-au putut afla de cutremurul care a zguduit insula Rodos. Dacă Astronomul a murit în acelaşi timp cu prăbuşirea Colosului, stabilirea coincidenţei nu s-a putut face decât după ce a sosit şi informaţia despre catastrofa din Rodos. Dar, pentru ca să se poată face legătura între evenimente, trebuia să fi existat o prezumţie, iar această prezumţie pare o speculaţie ulterioară.)

Oricum, renumele lui malefic a fost atât de puternic, încât s-a transmis urmaşilor. După cum vom vedea, chiar şi nepotul Astronomului va avea de suferit de pe urma acestei faime.

Din foarte puţinele urme concrete, scribului i-a fost greu să reconstituie o figură mai consistentă. Cel pe care l-a numit „Astronomul“, ar fi putut foarte bine să se numească şi „Fiul Statuii“, şi „Apotropaicul“, şi „Geograful“, şi „Antiaristarch“ şi încă în multe alte feluri. Dar dacă este necesară o muncă dârză şi puţin noroc spre a-i extrage din uitare pe mulţi dintre Cei O Sută, pare uimitor la câte eforturi a fost obligat scribul pentru a-l scoate din umbră pe cel ce, la vremea lui, a fost un personaj mai celebru şi mai de temut decât atâţia suverani. Din multe scrieri ale poate primului „savant damnat“ nu ne-a mai rămas nici măcar un fragment, iar „Teoria apotropaică” a fost răstălmăcită de atâtea ori, coruptă şi vulgarizată până la deformare totală, încât ne este imposibil s-o mai putem evalua corect.

Discipolii nu i s-au dovedit pe măsura ucenicilor marilor şefi de şcoală, personalităţi capabile să impună şi pentru posteritate prestigiul maestrului. Ei nu s-au numit nici Platon, nici Anaximandru sau Anaximene. Atât Amphikrate din Syracuza, cât şi Eudoxiu din Rodos sunt nume puţin ştiute chiar şi de bunii cunoscători ai antichităţii. Ei n-au fost gânditori de prim rang şi nici apţi să redea în toată plasticitatea şi forţa ei gândirea Astronomului, neavând, deci, puterea de o feri de uitare. Comparaţii plastice de genul „peştelui invizibil“, adică a peştelui ce stă între alge şi-şi ia culoarea mediului înconjurător, astfel încât ţi-e imposibil să-l poţi observa chiar când se află în faţa ta, pe de o parte, şi imaginea unui antipământ sesizabil doar în perioada de eclipsă faţă de un alt antipământ, pe de altă parte, nu ne-au rămas decât foarte puţine. Apoi, să nu uităm, cel care ar fi putut fi numit foarte bine şi Antiaristarch a fost taxat doar drept heliocentrist, omiţându-se toate disputele dintre cei doi şi fiind obligat să suporte întreaga prigoană a veacurilor următoare, prigoană terminată doar o dată cu reabilitarea lui Giordano Bruno, Copernic sau Galilei. Astronomul n-a fost nici atât de iscusit ca Tycho-Brahe, pentru a putea oferi soluţii de compromis, dar, ca să fim drepţi, nici n-a avut cum intui aspectele „ereziei“ sale. N-a fost reabilitat — ar fi spus Astronomul, dacă ar mai fi putut s-o facă — pentru simplul motiv că, în cazul lui, adversităţile — durând două milenii — au reuşit să distrugă întreaga-i operă. Ceea ce a rămas este atât de lacunar, încât aberaţiile ce i-au fost atribuite, precum şi însăşi inacceptabilitatea pentru omul de azi a valorii talismanelor au dus la dispariţia sa, probabil pentru totdeauna.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.