Vara rece (56)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

De data aceea însă, încă înainte de a urca pe capră, simţi că nu e ceva în regulă: şi, într-adevăr, în cea de a doua căruţă, îl găsi, lungit, printre obiecte, pe Recidivus. Colludwig s-a înfuriat îngrozitor: el avea pretenţia ca, din clipa în care şi-a pregătit el atelajele pentru lungile-i călătorii, să nu se mai umble la ele. Doar el ştia unde se afla fiecare lucru, doar el cunoştea ascunzătorile de sub coviltire, pentru aventurile sale avea nevoie de o ordine desăvârşită printre bagaje. Cum de l-a simţit pe Al Cincizeci şi şaselea, fără a se fi apropiat măcar de cea de a doua căruţă, rămâne un mister legat de puterile-i misterioase, care l-au ajutat să trăiască atâta vreme.

Ce s-a întâmplat? Recidivus a încercat prima sa tentativă de a părăsi un loc înainte de a se produce dezastrul – care, se pare, a fost legat intim de întreaga sa existenţă. El i-a spus bătrânului că nu mai rezista să stea ascuns în “fortăreaţă”, că se sufoca şi n-a dorit decât să se folosească de plecarea obişnuită a celor două căruţe pentru a putea părăsi şi el închisoarea în care simţea că-şi pierde minţile. Nu i s-a tot repetat de către toată lumea că ar fi de preferat să-i scutească pe toţi de prezenţa sa? Şi, cum altă posibilitate de fugă nu avea, de ce s-a supărat aşa de tare străbunicul?

Urcându-se în căruţă şi încercând, pentru orice eventualitate, să-şi alcătuiască o ascunzătoare sigură printre nenumăratele obiecte, deşi era foarte puţin probabil să aibă cineva îndrăzneala de a scotoci printre lucrurile înspăimântătorului Colludwig, Recidivus a stricat ordinea ştiută. Ceea ce amâna plecarea bătrânului şi necesita reluarea întregului ritual.

Numai că nici străbunicul şi nici strănepotul n-au reuşit să se mai îndepărteze de Rachach. Raoul, ducele Burgundiei, aliatul lui Robert I (fiul lui Eudes I, contele de Paris şi fondatorul dinastiei capeţiene), a pătruns în seara zilei următoare în sat. Înfrânt în bătălia cu o armată adevărată, Raoul încerca să-şi scoată pârleala jefuindu-şi suzeranii, precum şi pe toţi cei pe care îi întâlnea în cale, prieteni ori duşmani. Dar, mai ales, comunităţi care habar n-aveau de existenţa nobilei sale persoane. Neurmăriţi de nici o ameninţare, oştenii lui Robert aveau vreme să jefuiască sistematic şi în profunzime. A fost cu totul altceva ceea ce a trăit, în tinereţe, Recidivus, atunci când a scăpat de sub năvala călăreţilor unguri. Aceia loveau cumplit şi în grabă, după care plecau spre a nu risca să fie surprinşi de o armată regulată. Dacă izbuteai să te ascunzi o zi, două, cel mult trei, aveai toate şansele să scapi. Ba, mai puteai să şi chefuieşti cu ei, aşa cum a dovedit-o uluitoarea sa (?) mărturie. De data asta, însă, potopul dură o săptămână nesfârşită. Cu o singură deosebire în favoarea oamenilor lui Robert: spre deosebire de păgânii pângărind fără scrupule lăcaşurile sfinte, aceia n-au cutezat să pătrundă în Eugenkirche, bisericuţa din Casa diavolului care a mai oferit şi altădată azil.

Aşa că, uitând de orice teamă, populaţia din Rachach, mai precis cei ce au reuşit să ajungă la timp, s-a refugiat în mica biserică din “fortăreaţă”. Câţi au reuşit să ajungă până acolo este greu de apreciat şi, la fel ca şi atunci când a relatat viaţa lui Colludwig, scribul nu-şi poate explica nici acum cum de a izbutit atâta lume să încapă într-un spaţiu aşa de mic. (Se vede, încă o dată, că nu e bine să-ţi pui prea multe întrebări ţinând de logica faptului comun, atunci când este vorba despre un mit.)

Ceea ce ştim este că Recidivus, Al Cincizeci şi şaselea, n-a mai avut norocul să ajungă în Eigenkirche. El a fost ucis în talazul stârnit de năvala îngrozită a celor ce se grăbeau spre refugiu. Dar n-a fost călcat în picioare, ci străpuns de un cuţit.

Leşul i-a rămas întins în curte, iar, atunci când a început să se descompună, câţiva săteni trecuţi de partea năvălitorilor şi acceptaţi de aceia¹ l-au luat de acolo şi l-au aruncat într-o groapă din pădure.

Mai târziu, când viaţa şi-a mai revenit în Rachach şi când supravieţuitorii au povestit generaţiilor următoare grozăvia, aşa cum a fost ea ori aşa cum şi-o aminteau, referindu-se la ologul care a desenat semnele morţii – şi nu la celălalt olog, cel care a trăit 113 ani şi a mai scăpat şi de oamenii lui Robert, ins cu o legendă infinit mai bogată decât cea a strănepotului său -, când vorbeau cum a crăpat, în sfârşit, piaza rea, părerile se despărţeau de fiecare dată. Era de ajuns doar să-ţi aminteşti de Recidivus pentru a se isca cearta! (Se consemnează că doi martori oculari ai scenei morţii Celui de Al Cincizeci şi şaselea, neputând nicicum să cadă la acelaşi numitor, au transformat divergenţa de interpretare într-o încăierare în care unul dintre ei şi-a pierdut viaţa! Aparent, totul pornind, ca de obicei, de la imensa jignire izvorâtă din “Cum, adică eu nu ştiu ce am văzut cu ochii mei?”… Piaza rea nu s-a lepădat de influenţa-i malefică nici după ce s-a prăpădit.) Dintre atâtea opinii diferite, scribul nu poate trage nici o concluzie, pentru a încheia şi biografia celui amintit aici drept Al Cincizeci şi şaselea, scribul este obligat să amintească toate ipotezele.

1. Un sătean ar fi prins momentul şi l-ar fi înjunghiat pe Recidivus, în vreme ce fugeau cu toţii spre bisericuţă. Motive existau destule: dacă a fost o rudă a fetiţei moarte după ce piaza rea a ucis-o urmărind-o cu blestemul privirilor, în vreme ce ea s-a jucat cu alţi copii, la fel şi dacă cel ce l-a eliminat a fost un neam de-al unuia mort din cauza afuriseniei unui desen cu trăsături infame. Şi, dacă stai să te gândeşti, într-o comunitate măruntă, asemenea celei din Rachach, mai toţi oamenii sunt neamuri între ei.

2. Colludwig însuşi şi-ar fi ucis neamul, furios pentru câte rele i-a pricinuit şi lui. Aversiunea dintre străbunic şi strănepot era cunoscută de tot satul. Şi certurile lor de asemenea. Şi, mai susţineau partizanii acelei ipoteze, lovitura ar fi fost aplicată în aşa fel încât numai un infirm ar fi lovit în modul acela.

3. Şi, în fine, pornind tot de la traiectoria tăieturii fatale, erau destui cei ce erau siguri că pielea şi carnea lui Recidivus ar fi fost despicate de sus în jos, de atât de sus încât doar o putere venită din cer ar fi putut produce o asemenea rană. Pronia însăşi ar fi făcut dreptate.

Pentru scrib, întrebarea este alta: plecările precipitate ale Celui de Al Cincizeci şi şaselea erau legate mereu de dezastre umane în care el însuşi a fost de fiecare dată dacă nu autor, cel puţin actor. Nenorocirile – aduse de el? – aveau loc, dar Recidivus reuşea să scape. Pentru a aduce un nou necaz altundeva… De data asta, însă, omul nostru a atras, ca de atâtea ori, norii grei, însă n-a mai aşteptat izbucnirea tunetelor şi a fulgerelor, pierind încă înainte ca potopul se declanşeze. Atunci, în A.D. 923, ceva s-a stricat în mecanismul care a asigurat întreg destinul personajului. Şi, trebuie recunoscut, omul este atât de plăpând încât, de multe ori, ajunge un singur asemenea rateu al maşinăriei universului pentru ca un individ sau o mulţime de indivizi să nu suporte şocul şi să se întoarcă în ţărână.

Spre deosebire de nenumăratele poveşti despre mormântul lui Colludwig, despre locul de veci al lui Recidivus nu s-a mai colportat nimic. El n-a trăit mai departe nici prin obiecte, ci doar prin certurile cumplite pe care le-a provocat – ca o piază rea ce a fost – ori de câte ori îşi mai amintea cineva de el. O superstiţie neaşteptată l-a făcut şi pe scrib să ezite în relatarea acestei vieţi: dacă blestemul n-a pierit şi mai există şi azi posibilitatea ca amintirea redeşteptată să provoace noi nenorociri?

Însă amândoi, străbunic şi strănepot, au trăit mai departe prin Al Cincizeci şi şaptelea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.