PIETRELE (19)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

O chema Amarilli Ardeleanu și făcea parte dintr-o veche familie lugojeană. O soră de-a bunicului ei fusese actrița la Viena. În rest, recunoștea obștea, erau oameni cumsecade. Amarilli se căsătorise la 18 ani cu un inginer de mine. Fusese o dragoste năvalnică și, dacă ar fi să ne luăm după gustul localnicilor, lipsită uneori de decență. Se țineau de mâini pe stradă, se sărutau în văzul tuturor și se certau de față cu martori ocazionali pentru a se împăca în îmbrățișări zgomotoase. Sângele de artistă de varietăți al străbunei, ziceau oamenii, ieșise după două generații din nou la iveală. Despre soț lumea comenta mai puțin, el făcându-și studiile la Paris. De altfel, fusese și prea tânăr când se căsătoriseră, înainte de ași da licența luând-o deja pe proaspăta sa nevastă cu el în capitala lumii. Până și faptul că preferase Parisul Budapestei sau Berlinului fusese un lucru, dacă nu neobișnuit, totuși grăitor. Spre marea surprindere a unor anumite domnișoare bătrâne, trecură mai mult de nouă luni de la căsătorie, mai exact aproape cinci ani până li se născu băiețelul.

Amarilli își pierdu socrii într-un accident la puțini ani după căsătorie. Și căsnicia începu să-i șchioapete. La început, bărbatul se strădui să-i demonstreze că nu poate face minerit decât acolo unde există minereu. Adică încercă să-i explice că trebuie să plece. Asta s-a lăsat cu o serie de scene penibile. Bineînțeles, tot în public. (Unii erau aproape dezamăgiți că nu trebuie să-și ascută auzul pentru a afla ceva. Chiar cu vată în urechi era imposibil să nu afli totul.) Dar nu plecă imediat. După o ceartă mai violentă începu să curteze anumite femei de condiție mai delicată, dar nu numai de acestea. Necazul era că într-un orășel ca Lugoj lucrurile astea se află oricum până la urmă, dar individul era și lăudăros în entuziasmul său viril și povestea totul în dreapta și în stingă. Pe urmă s-au împăcat, s-au certat din nou și iar s-au împăcat, iar între fiecare ceartă și fiecare împăcare mai apărea câte un episod al infidelității soțului și, gurile rele o spun, și al soției. Apoi bărbatul a plecat pentru întâia oară să-și exercite meseria undeva în Carpați. A lipsit șase luni și s-a întors bronzat și cu parale. Atențiile sale matrimoniale au putut fi admirate din nou în tot orașul. Până ce s-au certat iarăși. Atunci el a plecat pentru mai multă vreme. S-a întors după aproape un an, arăta senin și matur, devenise un bărbat într-adevăr cuceritor și aura de aventurier pe care o răspândea îi mărea șarmul. N-a trecut decât pentru o săptămână pe acasă. Apoi s-au certat pentru ultima oară. El s-a mutat la un prieten și în scurt timp a plecat în America de Sud. Nu s-a mai întors niciodată și nu și-a văzut nici băiețelul, pe Hanibal-Hazdrubal, născut la nouă luni după plecarea sa.

În seara în care mama băiețașului îl aștepta pe Johannes Brahms în camera acestuia de la hotel, copilul avea aproape opt ani. Amarilli își pierduse între timp și tatăl, iar mama ei era incapabilă să administreze uriașa gospodărie în care trăiseră de atâtea generații rudele soțului ei. Fiica n-o putea ajuta cu nimic. Mijloacele lor materiale se reduseseră la strictul necesar, iar Amarilli dădea ore de franceză, și mai târziu și de spaniolă și engleză, în casele în care părinții năzuiau să aibă copii poligloți.

Probabil că astfel de destine au mai existat cu miile, cu mici variațiuni, pe suprafața mare a acestui glob, și nu este exclus ca alte femei să fi trecut chiar în acel an 1869 prin situații cu totul și cu totul asemănătoare. Da, dar totuși postura în care se afla eroina noastră era singulară. Cel puțin în măsura în care se poate afirma așa ceva despre soarta unui om. După ce s-a născut Hanibal-Hazdrubal, Amarilli, deși era certată cu soțul ei atunci când a plecat ultima oară, spera ca acesta să se mai întoarcă. Dar au trecut anii, și el n-a mai venit. Chiar și singură, femeia părea să repete ciclurile dragostei ei agitate. Avea perioade în care cu siguranță și-ar fi sfâșiat soțul, dacă acesta ar fi făcut imprudența de a i se înfățișa tocmai atunci. În acele perioade provoca alți bărbați, ca pe singurele leacuri care îi puteau stinge furia. Se încurcase cu unul și cu altul, dar numai pentru foarte puțin timp, și din fiecare experiență ieșea cu un sentiment mai puternic față de BĂRBATUL EI, singurul bărbat pe care-l cunoscuse. Restul fusese drog. Apă de ploaie. De aceea, nici nu se mai sinchisea atât cât s-ar fi cuvenit de părerile opiniei publice, sau poate că n-o făcea pentru că nu era capabilă în privința asta de ocolișuri, iar renumele ei deveni acela al unei excentrice, ceva ce se situa foarte aproape de cel al unei femei ușoare, fără a se identifica totuși cu el. Și toate astea într-un orășel în care se întâmplau atât de puține evenimente reale. Fitacek o privea întotdeauna ca pe o exaltată. Oamenii se obișnuiseră cu ea, cu toate că atitudinea lor dovedea mereu tocmai contrariul.

Cineva care ar fi văzut-o pentru prima oară n-ar fi putut să nu fie izbit de aerul de profundă concentrare pe care-l punea în cel mai neînsemnat gest, gravitatea cu care vorbea despre fiecare fleac, aerul puțin incredibil al actriței care interpretează rușinată un rol prea mare. La prima vedere chiar puteai avea impresia că joacă teatru, dar că a greșit rolul, că interpretează într-o piesă modernă un personaj dintr-o tragedie antică.

După ce intră doctorul în încăpere, doamna continuă să rămână în poziția destul de incomodă în care o surprinsese, poziția pe care o folosea aproape întotdeauna când ședea pe un scaun cu spetează: își punea picioarele într-o parte, iar bărbia și-o sprijinea pe brațele rezemate de it.

În încăpere erau numai acele două scaune, cel pe care  stătea Raica și cel pe care ședea Amarilli. Fitacek se îndreptă spre fereastră rămânând cu ochii în stradă. Dacă i-ai  fi văzut pe cei trei din camera de hotel a lui Johannes Brahms, ai fi spus că stau la rând în antecamera unui dentist. Fiecare  părea foarte adâncit în gânduri, dar în realitate toți îi priveau cu coada ochiului pe ceilalți doi cu care trebuiau să împartă  așteptarea, deoarece toți ar fi dorit să rămână singuri cu Maestrul. Se incomodau reciproc, dar niciunul nu avea de gând să cedeze în favoarea celorlalți. Fitacek, privind cu tristețe strada peste care se lăsase înserarea, se gândea că fi Raica o fi venit să-l bată la cap pe marele muzician în legătură cu proiectul său naval, știut fiind că pisălogul ăsta nu pierdea niciodată vreun prilej de a aborda în chestiunea himerei lui fiecare personalitate în trecere prin Lugoj, indiferent dacă era vorba despre un inventator, un om politic  sau de artă. (De altfel, în memoriile mai multor personalități, vom putea găsi un personaj straniu care le-a acostat în trecerea lor printr-un orășel pe care nu toți și-l mai amintesc cu precizie, personaj care le făcea propuneri fantastice și care pe unii îi interesa pentru o oră, iar pe alții îi plictisea de la început.)

Doctorul nu urmărea ceva concret în dorința lui de a rămâne cu Maestrul. Pentru el era un prilej de a sta de vorbă cu o mare personalitate în timp ce-i recomanda un ceai din plante medicinale.

—        Oare de ce nu mai vine? întrebă cu vocea ei profundă Amarilli.

Raica își freca încontinuu cu palmele obrazul neras. Doctorul respira greu, avea un început de astm pe care-l punea pe seama nopților petrecute aiurea, iar în clipele acelea, uitându-se prin geamul murdar în stradă și văzând întunericul care devenea tot nai opac, simțind cum redevine Bufnița, Fitacek-Bufnița, respirația îi devenea și mai grea.

Și Maestrul care întârzia să vină.

—        Îl cunoașteți? o întrebă medicul, dar încerca să nu introducă nici o nuanță ironică în întrebare.

—        Oarecum, răspunse femeia. Dar dumneavoastră?

—        I-am prescris în dimineața asta un micuț tratament.

—        E bolnav??? Vocea ei suna tenebroasă.

—        A răcit puțin.

Amarilli sari în picioare:

—        Cum puteți să spuneți că „a răcit puțin“? Pentru oameni de talia lui, fiecare fleac poate să fie o catastrofa!

—        Nu-i nimic grav, dar nu trebuia să se plimbe pe vremea asta.

—        Se plimbă? se miră ea.

—        Îmi închipui că nu cunoaște pe nimeni la care să fi mers în vizită… (Afirmație cu totul gratuită: în primul rând că multe mari și mici personalități nu s-ar fi oprit niciodată în localități de mărimea Lugojului dacă n-ar fi fost atrase acolo de figuri locale, oameni de surprinzătoare cultură și cu inițiative pentru obștea de care se simțeau legați. În istoria sa, orașul a cunoscut și bărbați nenăscuți la Lugoj, dar atașați de el, rămânând acolo și facilitând venirea în oraș a unui Pablo Cassals sau George Enescu. De obicei, cu aceste ocazii, respectivul mecena local considera celebrul oaspete ca pe invitatul său. Iar pentru conorășeni acest lucru nu rămânea un secret, așa că îl cunoștea desigur și doctorul.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.