PIETRELE (ultima parte)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

XIX

Fitacek umbla prin întuneric. Căuta băncuța din fața co­cioabei în care locuise Copârșeu. Fusese la Rusan și se dumirise în legătură cu ”reumatismul“ acestuia. Rusan îl rugase să nu spună și altora ce pățise el la genunchi, îi repetase de mai multe ori rugămintea, dar nu putu fi sigur că medicul îl înțe­lesese. Cu Fitacek era tot mai greu să întreții o conversație.

Pe deasupra, medicul deprinsese și prostul obicei de a-și consulta pacienții noaptea, imaginându-și că dacă el nu poate să doarmă, nu poate nimeni să doarmă și trezind astfel lumea din somn. Adevărul era că Bufnița devenise tot mai nervoasă, adică tot mai nerăbdătoare și nu mai avea cu ce să-și umple nopțile atât de lungi. Așa că după ce se lupta cu sine, constata mereu că a așteptat mai mult decât suficient și mergea la orice oră să-și facă vizitele. În noaptea aceea, după ce-l văzu pe Rusan, hotărî să meargă a două zi să-l întâlnească și pe Lazăr pentru a-i spune să se mai potolească. Se gândise atât de mult la acest demers, îl mestecă atât în minte, până ce socoti că nu mai are de ce să amâne, și-i bătu la geamuri negustorului de lemne noaptea la două. De aceea nu fu deloc uimit când con­stată că n-a trezit pe nimeni din somn și că Lazăr apăruse în fereastră îmbrăcat.

Zilele și nopțile ajungeau să nu mai difere în nici o privința în mintea lui Fitacek. Doar ca noaptea trebuia de cele mai multe ori să caute tovărășia oamenilor, să se ducă la ei acasă. Ziua ieșeau ei singuri din bârloguri.

Se așeză pe băncuța din fața căsuței lui Copârșeu. Cerul era senin, după ce aproape toată noaptea plouase. Doctorului î se părea că de un timp nopțile erau chiar mai călduroase decât zilele. Stătu așa multă vreme și nu se gândi la nimic. Apoi simți din nou impulsul de a o lua din loc. Îi venea brusc și nu putea lupta cu el. De altfel, oriunde era, părea mereu că picotește, pe urmă, deodată, se ridica în picioare și nu mai putea fi reținut în nici un chip. Se sculă și vru să plece. Își aminti unde se află și-și aminti și că n-a fost niciodată în cocioaba lui Copârșeu. Făcu cei câțiva pași prin curte până la intrarea în casă. Ușa n-avea broască, până și clanța era ruptă. Stătea închisă numai dacă o propteai cu o cărămidă. Cărămida se punea pe dinăuntru, așa că atunci când Bufnița trecu pragul, găsi ușa larg deschisă nu fusese cine s-o sprijine. Încăperea era aproape în întregime goală. Pe jos era pământ, într-un colț zăcea o canapea ruptă și îngrozitor de murdară, pe ea se aflau niște zdrențe, alte câteva lucruri erau aruncate de-a valma într-un alt colț. O noptieră care jucase și rol de masă stătea în mijlocul camerei și era acoperită cu tot felul de resturi de mâncare. Un scrin îngust și înalt completa decorul. Când des­chise un sertar, trebui să se dea înapoi: până și nasul său cu mirosul aproape atrofiat fu izbit de izul greu care-l întâmpină. Își învinse oroarea și privi în sertar. Resturi imposibil de re­constituit acopereau ca niște pete negre scândura.

Renunță să mai scotocească și în celelalte sertare. Re­venind spre ușă răsturnă noptiera. Observă că în locul în care stătuse noptiera până atunci se afla o gaură săpată în pământ. Se aplecă și scoase de acolo o cutie mare de tablă. Descoperi în ea o mulțime de scrisori și bilețele. Cutia mare abia se putea închide de atâtea hârtii.

După aceea, auzul foarte fin al Bufniței sesiză că cineva se apropie pe stradă. Nu se miră: întunericul este mult mai populat decât ne-am aștepta. El era un obișnuit al întunericu­lui. Așteptă, și auzi pașii apropiindu-se de cocioaba în care se afla. Apoi poarta ruptă fu dată de perete, cineva intră în curte și, încă înainte de a pătrunde în încăpere, Fitacek își dădu seama că sunt două persoane cele ce veneau.

Erau două femei. Se mișcau foarte ușor în întuneric, bâjbâind una cu un băț, iar cealaltă ținându-se de brațul primei. Fitacek se lipi de un perete, cu cutia aceea de tablă în brațe. Cele două oarbe se apropiară de saltea, îngenuncheară lângă ea și începură s-o frământe cu mâinile. Se sculară brusc, de parca ar fi simțit o prezență străină în încăpere și se întoar­seră spre Fitacek. Era însă prea întuneric ca acesta să le poată deosebi fețele. Putu sesiza doar modul perfect sincronizat în care se mișcau cele două femei rămase câteva clipe așa. Apoi ele se răsuciră și plecară în grabă, prima bâjbâind cu bastonul, cealaltă ținând-o de braț. Nu-și vorbiră nici un cuvânt, dar medicul era convins că au comunicat între ele prin degetele pe care și le-a pus cea de a două pe mâna primei.

Bufnița aștepta câteva minute până a li se stinse zgomotele pașilor. Apoi ieși și el și — pentru prima oara după mulți ani — plecă acasă.

Aprinse lumina, lumina care încă nu arsese aproape deloc în camera lui, și se apucă să scotocească în cutia mare de tabla. Găsi scrisorile și bilețelele pe care le primise Copârșeu de la fiul său. Primele erau legate pe ani, celelalte erau aruncate claie peste grămadă. Unele fuseseră scrise cu creionul, și literele se șterseseră.

Fitacek hotărî să ia în fiecare zi cu el câteva scrisori și să le citească pe unde se nimerea în lungile răgazuri în care se plictisea atât de mult. Nu se putea decide să parcurgă vreuna chiar în clipele acelea. Lua doar în mâna hârtiile, le privi și le puse înapoi. Apoi răsturnă conținutul întregii cutii pe o mă­suță. Multe foi căzură pe jos. Printre ele doctorul mai găsi câteva plicuri cu timbre, lucrarea de diplomă a inginerului Tudor Filipache, un inel și câteva fotografii.

Medicul își spuse ca n-ar fi exclus ca în vraful de hârtii să mai găsească și alte lucruri. Va citi totul și va face ordine, va pune scrisorile în șir cronologic și poate că la sfârșit o să i le dea lui Lazăr. Măcar o vreme va avea cu ce să-și omoare plictiseala. Negreșit va citi totul. Dar altădată. Mai târziu. În clipa aceea n-avea chef nici măcar să adune toate paginile căzute pe covor în jurul mesei.

Se așeză într-un fotoliu. Toată noaptea respirase normal. Acum îl strângea în gât. Îl enerva lumina din tavan. N-a folosit-o mai niciodată. O stinse și aprinse în schimb o veioză. Ședea în fotoliu și încerca să-și liniștească respirația. În semi­întuneric, în colțul încăperii, teracota îi apărea ca un monu­ment funerar. Căută să n-o mai privească, dar ea îl scotea din sărite chiar daca-și mutase ochii în altă parte.

Stinse și veioza și ieși bâjbâind din încăpere. Noaptea, acasă, se descurca pe întuneric mai greu decât în oraș.

Străzile erau pustii. Bufniței i se întâmpla foarte rar să nu întâlnească pe absolut nimeni. În noaptea aceea puteai să umbli gol, nu era nici țipenie care să te vadă. Mormăind, Fitacek o luă pe strada principală. Nimeni. Lugojul dormea. Orașele dorm întotdeauna foarte superficial, cu vise multe și gata oricând să se trezească. „Cu Lugojul s-a întâmplat ceva, își spunea Bufnița, doarme adânc, parcă a căzut într-un leșin.“

Căută pe jos două pietre și merse mai departe ciocnindu-le între ele. De undeva auzi un geam deschizându-se, altundeva, de după o fereastră, cineva strigă în somn. La un etaj se aprinse lumina.

Bufnița se liniști. O clipă se speriase că orașul a murit.

—           Ei, ce spui?

lonașcu, de obicei repezit, își îngăduie o clipă de gândire. Vede zâmbetul încremenit sub care încearcă Onea să-și ascundă timiditatea și oboseala, și cumpănește ce să-i răspundă.

—           Și tatăl meu îmi povestea… dar…

—           Normal!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.