În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008
Aşa că fiul Cavalerului Marchiz Umberto n-avea de ce se teme nici din partea oficialităţilor şi nici din partea populaţiei1. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi el devenise un instrument folositor într-o lume unde mai toţi actanţii nu mai respectau nici un contract, nici material şi nici moral, în speranţa că acela căruia îi datorau ceva va fi răsturnat cât de curând de furia unei istorii ce se prăvălea într-un ritm tot mai ameţitor peste lume. „Doar Dumnezeu l-a trimis pe Recuperator”, îşi spuneau oamenii înţelepţi, conştienţi că starea la care s-a ajuns periclita instituţiile tradiţionale şi ducea la dizolvarea oricărei coerenţe a mersului civilizaţiei. Iar plebea, întotdeauna bucuroasă atunci când cineva mai parvenit pe scara socială păţea ceva rău, aplauda şi ea „dreptatea care s-a făcut”, plebea simţind de fiecare dată drept o umilinţă a oricărui individ că un altul a reuşit, că un altul s-a dovedit mai destoinic, ceea ce este întotdeauna greu de acceptat fără ca respectivului să nu i se găsească o metodă infamă pe care a folosit-o în ascensiunea lui.
Nu, Recuperatorul n-ar fi trebuit să se ferească decât de ţintele atacurilor sale. Însă acestea, asemenea oricărei lighioane hăituite, neavând ce pierde, se apărau atacând la rândul lor. Şi iarăşi s-a simţit Al Şaptezeci şi optulea la fel ca atunci când s-a aflat în grija lui Bornaretti şi a lui Cambiso, când, după ce a reuşit să stoarcă numeroşi bănuţi de la colegii săi de învăţătură, a fost bătut cumplit în plină stradă de câţiva băieţi pârâţi de el. Pe vremea aceea a ezitat să mai iasă în cetate şi n-a mai făcut-o singur nici mult mai târziu, de teamă să nu fie iarăşi agresat. Acea spaimă nu l-a mai părăsit nicicând, mai ales că, mai târziu, n-a mai fost vorba de câţiva gologani, ci, uneori, de adevărate averi. Dacă pentru acel mărunţiş a încasat o asemenea corecţie, la ce să se aştepte în noua sa ipostază? Singurul adăpost sigur se afla în spatele zidurilor Palatului Bosci, locul care n-a fost niciodată atacat nici în timpul numeroaselor tulburări interne, nici atunci când în Florenţa s-au schimbat stăpânii, iar sub pretextul unor trădări, familii întregi au fost ruinate, iar restul cetăţii prădate de mercenarii vremelnicilor învingători. Doar în Palatul Bosci se simţea cu adevărat în siguranţă, însă şi impozanta clădirea bătrână a fost supusă modificărilor, cele mai multe nu pentru a o adapta noilor rânduieli administrative introduse de Al Şaptezeci şi optulea, şi nici pentru a o alinia la noile facilităţi apărute în casele celor bogaţi, ci, mai ales, spre a-i mări şi mai mult securitatea. (După distrugerea edificiului, s-au găsit culoare secrete, coridoare subterane, uşi false, urmele unor încăperi ascunse şi capcane ucigaşe pentru intruşi.)
Precauţiile luate nu s-au dovedit deloc zadarnice. Recuperatorul a fost atacat de mai multe ori, câteodată nu de simpli ucigaşi plătiţi, ci chiar în urma unor comploturi bine puse la punct. A scăpat de multe ori2, însă teama nu l-a părăsit niciodată. Mai ales că a trebuit să recunoască diversitatea direcţiilor de unde-l ameninţau primejdiilor: pe de o parte, din partea celor ce aveau toate motivele să încerce să scape de el, pe de altă parte, situaţia oricând posibilă ca tocmai cei bine plătiţi să-l apere să fie şi mai bine plătiţi ca să-l piardă. Recuperatorul a devenit unul dintre oamenii socotiţi cei mai puternici şi, totodată unul dintre oamenii cei mai vulnerabili.
Până la plecarea la Milano, Al Şaptezeci şi optulea şi-a condus lucrările din Palatul Bosci. Prin intermediul oamenilor săi, prelua comenzi de la cele mai diferite surse: de la un socru care nu i-a oferit ginerelui său dota promisă înainte de căsătoria fetei; de la un bătrân care nu numai că nu şi-a putut recupera banii împrumutaţi unei familii tinere, dar a mai fost şi silit să semneze cu cuţitul la gât că suma i-a fost returnată; de la un grup de tăbăcari care nu şi-au primit lefurile de mai multe luni; de la un negustor în prag de faliment fiindcă nobilul căruia i-a adus mătăsurile şi mobila cerute refuza de ani buni să-i achite marfa etc. Pentru toate întârzierile în ţinerea unei promisiuni. De cele mai multe ori era vorba despre oameni disperaţi, fără nici o şansă de a-şi câştiga dreptatea în faţa justiţiei. Rezolvarea unor asemenea cazuri l-a făcut pe Recuperator extrem de popular, el devenind un fel de „justiţiar al poporului”. Oficialităţile aveau toate motivele să închidă ochii, chiar dacă oamenii Celui de Al Şaptezeci şi optulea făceau legea după cum voiau ei. Oficialităţile aveau toate motivele să închidă ochii pentru că, pe de o parte, în urma acţiunilor Recuperatorului, de frică, o mulţime de escroci au trebuit să plece în grabă din Toscana, pe de altă parte, fiindcă era limpede că dacă s-ar fi luat o măsură împotriva „justiţiarului poporului”, mulţimea l-ar fi apărat fără ezitare. Şi mai trebuiau să închidă ochii oficialităţile nu în ultimul rând deoarece, la urma urmei, în perioada aceea au existat prea puţine semnalări că prin procedeele sale, Al Şaptezeci şi optulea ar fi comis vreo nedreptate, că ar fi folosit forţa în faţa unor oameni nevinovaţi sau că ar fi utilizat şantajul sau alte metode culpabile pentru a trage foloase nemeritate. Însă, sincer vorbind, muşterii umili ai Recuperatorului nu erau acceptaţi de acesta decât pentru a-l ridica pe soclul îngerului dreptăţii, ceea ce, aşa cum tocmai s-a arătat, obliga autorităţile să nu intervină.
Pentru serviciile sale, Al Şaptezeci şi optulea percepea între 15% şi 20% din valoarea sumei sau a produselor redobândite de la datornici3. Târgul, convenit de comun acord, înainte de a prelua oamenii Recuperatorului un caz, părea corect: pentru a pune mâna pe acele datorii vechi, angajaţii Palatului Bosci îşi asumau o serie întreagă de cheltuieli. Desigur, acele cheltuieli nu puteau fi decontate ad literam, ele ţineau de tainele meseriei, însă nimeni nu punea la îndoială eforturile susţinute şi de multe ori costisitoare pentru ca un caz să fie rezolvat, după ce vreme îndelungată nu a apărut nici o rază de speranţă că se va face dreptate.
Aceasta era faţada. Adevăratele câştiguri şi adevărata forţă a noului stăpân al Palatului Bosci provenea, însă, din marile lovituri pe care le-a dat în cercurile înalte. Tot mai înalte. Încă prin 1484, o ştire a căzut asemenea unui trăsnet asupra întregii Italii: un cardinal chiar din interiorul Vaticanului a fost găsit într-o baltă de sânge, alături de biletul „Cine râde mai la urmă…”. Recuperatorul ajungea la această soluţie de puţine ori, însă ea era atât de radicală încât reuşea să pară mereu prezentă în spaimele ipoteticilor vizaţi. Alegea rar să-şi ucidă victimele fiindcă, odată dispărute,ele nu-i mai aduceau profitul de 15-20%, procente care, în unele cazuri, reprezenta adevărate averi. Îşi omora victimele doar în trei cazuri: dacă acelea opuneau o rezistenţă mai mare decât ar fi putut oamenii săi s-o frângă, dacă mai rămânea o rudă ori un asociat care, speriat de soarta celui ucis, făcea tot posibilul să plătească pentru a nu ajunge în aceeaşi situaţie şi… pentru a păstra un ritm bine calculat al evenimentelor capabile să menţină spaima.
În privinţa identităţii cardinalului ucis, conform legendei chiar în apropierea Sfântului Părinte, scribul ezită să-i dea numele dintr-un motiv foarte simplu: multe dintre cazurile Recuperatorului par a fi la îndemâna cercetătorului de astăzi fiindcă în nepreţuita bibliotecă de pe Insula Lerines există cel puţin un carneţel dintre cele de care Al Şaptezeci şi optulea nu s-a despărţit niciodată încă de pe vremea când îşi nota bănuţii obţinuţi de pe urma delaţiunilor din timpul cât şi-a făcut ucenicia în şcoala lui Bornaretti şi a lui Cambiso (desigur un alt soi de ucenicie decât cea provenind din lecţiile celor doi pedagogi bonomi). Îşi notase încă de atunci toate cazurile, pe de o parte datorită spiritului său atât de migălos de metodic, pe de altă parte pentru a nu uita cumva – deşi el nu uita nimic! – atât ce situaţie nu a reuşit s-o rezolve, cât şi pe cine l-a făcut să plătească. Ce n-a reuşit să rezolve la un moment-dat putea fi soluţionat altădată: pentru aceasta era necesar ca amănuntele acelui caz să fie păstrate şi să existe răbdarea de a se aştepta momentul prielnic. Pe cine a făcut să plătească era la fel de important să nu-l uite, fiindcă şi acela, la rândul său, va căuta clipa prielnică spre a se răzbuna. Carneţelele (dintre care cel puţin unul există în biblioteca monahilor de la lăcaşul de pe Insula Lerines) ne dau informaţii nepreţuite despre viaţa şi activitatea Recuperatorului, însă folosirea lor nu este lesnicioasă, ba chiar derutantă pentru un neavizat: în primul rând că autorul a folosit, după moda timpului, o scriere cifrată, plus că, la fel ca şi Leonardo, obişnuia să scrie de la dreapta la stânga ori de jos în sus de-a curmezişul paginii. Trecând şi peste asta, pentru mai multă siguranţă, nici majoritatea numelor personajelor nu sunt cele reale şi au existat cel puţin două modalităţi de a le deconspira, după doi autori care s-au ocupat de ele. Rezultatele amândurora sunt la fel de logice, numai că au dat soluţii total diferite4. Care este cea adevărată? Dar dacă există şi un strat mai adânc conţinând încă şi un alt mesaj?
Scribul doar atâta a apucat să priceapă. De aceea, orice nume ar menţiona din acel carnet, nu poate fi valid decât dacă el se regăseşte şi în alte surse, dacă se poate în hârţoagele oficiale din cancelarii. Ceea ce, în privinţa cardinalului amintit, scribul n-a identificat. Aşa că o să numească Rogerius Britanicus această victimă, aşa cum este notat în carneţel, chiar dacă un asemenea ierarh nu va putea fi depistat în anale.
(Scribul îşi găseşte, într-un moment total nepotrivit, noi alibiuri pentru eşecurile sale: când a redactat aceste rânduri, se apropia cu paşi repezi de data de 15 august, data celei mai joase disponibilităţi spre performanţă în ciclul său biologic. 15 august reprezintă pentru scrib vârful celei de a doua şi cea mai profunde perioade de descurajare dintr-un an. Atunci îi apar în suflet momentele cele mai negre, care chiar de nu îl fac total inapt pentru adaptarea zilnică, îi diminuează sensibil orice performanţă. E adevărat, însă, că din haosul în care se scufundă, mai apar şi lucruri pozitive, probabil paiele căutate cu disperare pentru ca să aibă iluzia că a găsit ceva de care să se agaţe. Aşa i s-a întâmplat şi în noaptea de 15 spre 16 august 1985, când, neştiind ce motivaţie să-şi mai găsească pentru a continua să peticească un sac ce se rupea iarăşi şi iarăşi, a avut revelaţia proiectului Celor O Sută. Încă atunci a scris argumentul la ANABASIS, argument după care a mai avut puterea să se orienteze în următoarele decenii ce i-au fost îngăduite pe acest pământ. Şi deşi ştie că până şi slabele sale puteri se mai subţiază în jurul datei de 15 august, conştient că nu-şi mai poate permite să facă nici o pauză, va continua, cerându-şi scuze bunului cititor pentru prestaţia din acest fragment5. Scribul îşi permită să-i facă o propunere bunului cititor: să nu citească rândurile scrise cu litere înclinate – „italice”,cum le numesc specialiştii – pentru că ele nu sunt decât răbufnirile de disperare ale unui orgoliu mereu rănit. În felul acesta, în vremea când scribul îşi elimină o parte din toxine, cititorul nu-şi pierde timpul în zadar. Scribul crede că este o propunere decentă: ori de câte ori veţi vedea aliniatele cu litere înclinate, ignoraţi-le!)
1 N-avea de ce se teme, dar se temea îngrozitor.
2 Atunci când complotiştii n-au murit la locul faptei şi au fost prinşi, au fost întotdeauna pedepsiţi cu moartea în urma unor judecăţi sumare, prin furia mulţimilor, ori de mâna oamenilor Celui de Al Şaptezeci şi optulea. Printre asemenea întâmplări, s-a păstrat şi un caz în care o tânără aristocrată a încercat să-l ucidă pe Recuperator, după ce soţul ei a fost găsit mort lângă bileţelul „Cine râde mai la urmă…” Femeia era convinsă că bărbatul ei a plătit nevinovat pentru o datorie moştenită de două generaţii. La proces s-a dovedit că a avut dreptate. Asasinul „neidentificat” al soţului ei, dar ştiut de toată lumea, nici măcar n-a fost luat la întrebări, dar femeia a sfârşit pe eşafod. A fost unul dintre puţinele spectacole atât de gustate de public – mai ales dacă gâdele dădea dovadă de imaginaţie şi dacă victima era tânără şi arătoasă – când lumea n-a aplaudat.
3 Este adevărat că, de cele mai multe ori, oamenii Recuperatorului luau mai mult decât reprezenta datoria: „Aşa le trebuie la ticăloşi, dacă n-au vrut să se achite de bună voie, aşa cum au promis!”.
4 Cea mai subtilă tehnică de a încifra un text e să oferi cel puţin două paliere de lectură. Primul, desigur, nu e decât o capcană, constituindu-se într-un mesaj atât de coerent încât cel ce a ajuns până la el e convins că se află în faţa mesajului adevărat. Aceste tehnici – atât încifrarea cât şi decriptarea – au reprezentat una dintre plăcerile cele mai rafinate ale societăţilor culte din Renaştere şi mai ales ale celor din veacul al XV-lea.
5 Scribul are în amintire minunata nuvelă a lui Örkény István, „Expoziţia cu trandafiri”, în care un alt scrib, bolnav de moarte, îşi petrece ultimele ceasuri în competiţia cu timpul pentru a-şi termina cartea, pentru a-şi termina misiunea. Scribul ipohondru se simte de foarte mulţi ani în aceeaşi situaţie.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.