CEI O SUTĂ Anabasis (65)

Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.

Al Doisprezecelea s-a născut într-o zodie prea puţin favorabilă. Poate că dacă n-ar fi fost fiul autorului teoriei apotropaice, soarta îi era alta. Dar ce reclamă pentru tată ar fi constituit un urmaş bolnav, vorbind lucruri de neînţeles şi nereuşind să facă nimic în viaţă până la douăzeci şi cinci de ani, fără a se arăta vreo perspectivă ca măcar mai târziu să se ivească vreun prilej de a se afirma într-un domeniu oarecare? Sigur, s-ar fi putut pune şi altfel problema, iar mama — ca orice mamă — o şi punea altfel: „boala sfântă“ nu e o boală ca oricare alta şi chiar şi prin numele ei îi arată caracterul deosebit şi demn de stimă; vorbele rostite în transă erau compatibile cu cuvintele spuse de Pythea (mai limpezi însă) şi doar încăpăţânarea tatălui de a-l ţine izolat l-a privat de un renume, poate uriaş; faptul că şi-a asigurat nu un urmaş, ci trei, trebuia pus de asemenea pe cântar, mai ales că toţi cei trei băieţi erau sănătoşi. Nu, dacă privim prin ochii mamei situaţia Celui de Al Doisprezecelea, lucrurile nici nu erau atât de grave.

Dar, dacă nu ne luăm nici după tată şi nici după mamă, ci apreciem destinul Celui de Al Doisprezecelea chiar prin optica acestuia? Greu de dat un răspuns, deoarece astăzi nu mai avem nici o informaţie în această privinţă. După toate aparenţele, fiul Astronomului părea până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani dacă nu fericit, măcar pe deplin împăcat cu soarta. Îşi petrecea mai tot timpul printre cărţi şi printre mulţimea de câini, care, se spunea, mişunau în casa tatălui său ca în templul lui Ardranos. Niciodată n-a făcut nici cea mai mică încercare de a depăşi limitele impuse de Astronom de a ajunge în oraş, de a se întâlni şi cu alte persoane, de a-şi urma voinţa în vreo direcţie anume. Singurele lui ieşiri din perimetrul stabilit au fost prilejuite de acea unică încercare a mamei de a-l vindeca în timpul unui somn printre câini şi şerpi, într-o peşteră celebră, şi cele câteva plimbări pe insula Ortygia, unde templul străvechi al lui Apollon părea să-i ofere o linişte aparte. În clădirea aceea scundă, toţi muşchii feţei i se destindeau şi stătea ore în şir zâmbind şi gândind cine ştie unde. Să fi fost atât de lipsit de ambiţii sau pur şi simplu sărac la minte? Cunoştinţele sale generale n-ar indica în nici un caz oligofrenia. Al Doisprezecelea s-a bucurat de o instrucţie îngrijită şi a uimit toţi dascălii avuţi prin memoria-i ieşită din comun. (Ba, se spunea, pedagogii lui ar fi fost surprinşi şi de anumite date ivite din gura elevului lor, date pe care nici ei nu le cunoşteau, pe care, deci, nu i le-au putut transmite ei, dar care, la o verificare migăloasă şi nu întotdeauna lesnicioasă, se dovedeau exacte. Totuşi, poate că aceasta nu reprezenta decât un alt ecou al legendei). Doar că memoria îi era inegal exploatată: uneori Al Doisprezecelea nu răspundea în nici un fel, alteori dovedea că tot ce a auzit vreodată i-a rămas înmagazinat pentru vecie. Ferestrele creierului i se deschideau după un orar de nimeni ştiut.

Al Doisprezecelea părea cu totul nepăsător faţă de privaţiuni şi trăia după o filosofie care îi spunea că faptele oamenilor sunt atât de perisabile, încât este absolut indiferentă strădania de a realiza lucruri deosebite. De aceea îşi economisea întreaga energie pentru călătorii în timp şi spaţiu. Iar preţul plătit pentru ele era pe măsură: ele îi sugeau întreaga viaţă şi fiecare revenire se dovedea mai dificilă, şi fiecare criză mai gravă. Dar dacă se prelungeau perioadele când nu era bântuit de deliruri, mama sa avea impresia că fiul ei le regretă. Era de parcă el îşi dorea boala asemenea unui împătimit, suportând cu greu frustrarea de la obiectul viciului. Ce l-a putut face să-i placă atât de mult „călătoriile“ acestea, este greu de spus, cu atât mai mult cu cât relatările pricepute se refereau mai ales la scene coşmareşti, la care se implica prin apropierea faţă de evenimente. Poate o curiozitate nestăpânită de a afla locuri şi personaje noi, poate o plictiseală nesfârşită faţă de prezentul ce — totuşi! — nu-l satisfăcea, poate speranţa nedezminţită niciodată că, printre atâtea scene cumplite, trebuie să apară şi altele, răscumpărându-le pe primele, poate o asumare miraculoasă a logicii dezvoltării ducându-l la concluzii pe care halucinaţiile nu făceau decât să i le confirme. Sau poate că a sorbit într-una dintre întrupările sale din izvorul Lethe şi setea stârnită nu şi-a mai putut-o astâmpăra… Toate aceste ipoteze se leagă unele de altele. Să fi fost boala Celui de Al Doisprezecelea boala unui vizionar, a unuia dintre mulţii „vizionari“ ai istoriei? Unele indicii ne fac să credem că Astronomul ar fi văzut în felul acesta manifestările fiului său. Şi mai putem să bănuim, pe baza aceloraşi indicii, că nu numai prejudecăţile şi propriile-i interese i-ar fi dictat atitudinea faţă de Cel de Al Doisprezecelea, ci şi o spaimă neînţeleasă faţă de revelaţiile desluşite în delirurile băiatului bolnav. Şi iarăşi nevoia unei explicaţii, oricât de absurde, îi dicta atitudinea.

În ultimii doi ani de viaţă, Al Doisprezecelea pare să-şi fi schimbat poziţia faţă de existenţă. Tot atunci a încercat să noteze şi el o parte dintre cele trăite de sufletul său în momentele când hoinărea departe de Syracuza. Nu ne-a rămas nici un rând original din aceste încercări şi nici nu ne putem exprima asupra conţinutului lor. Al Doisprezecelea, care, de cele mai multe ori, uita cu totul cele ce i s-au relevat în stare de transă, ar fi putut foarte greu să mai noteze lucrurile şterse de somnul greu de după acces. Să fi recurs la un sclav să noteze totul „pe viu“ era la fel de dificil, pe de o parte, pentru că acel sclav s-ar fi jucat cu propria-i viaţă, pe de altă parte, fiindcă nu exista cineva pe Terra să posede toate limbile şi toate graiurile în care delira aşa că n-ar fi putut scrie ceea ce nu pricepea.

Şi azi unii oameni în Sicilia îşi mai amintesc legenda după care un tată ar fi fost obligat să-şi ucidă fiul, deoarece acesta prorocea pieirea statului şi-i descuraja, astfel, pe oameni în momente grele. Al Doisprezecelea nu numai vorbea, dar, mai nou, şi scria. Acest lucru devine evident tot din precizările istoricilor. Cineva a comparat fragmentele celui de Al Doisprezecelea cu Cărţile Sibilinice. Asta fiindcă tradiţia romană intra triumfătoare în lume. Dacă a scris într-adevăr ceva, fiul Astronomului n-a apucat nici să-şi sistematizeze diferitele deliruri, punându-le într-o ordine cât de cât coerentă (cronologică, de pildă), nici să formeze un sistem unic al unei „dialectici aplicate“, după cum se pare că visa. Fragmentele sale puteau fi considerate cel mult nişte bruioane pentru o lucrare pe care doar timpul vieţii lui zbuciumate ar fi putut-o constitui, indiferent de modul cum au ajuns aceste bruioane să fie puse în slove.

Este probabil ca Astronomul să fi strâns cu grijă scrierile datorate fiului său, dar că acestea l-ar fi înspăimântat în aşa o măsură încât el însuşi, departe de a le folosi, s-a îndepărtat tot mai mult de mantică, închinându-şi timpul meşteririi unor oameni mecanici mai mult sau mai puţin izbutiţi.

Vremurile erau tot mai grele, Syracuza se afla între două mari puteri în plină încleştare, punii deveneau agresivi şi, stimulaţi de geniul unor comandanţi energici, ameninţau nu numai Roma, dar şi pe toţi cei ce nu se aflau alături de Cartagina. Stabilirea împărţirii lumii de către diadohi era iarăşi ameninţată. Proorocirile celui de Al Doisprezecelea, chiar dacă nu explicite, chiar dacă nu slujeau un scop anume, puteau semăna confuzie şi descurajare. Puţinele amănunte ale unui viitor, confirmând acele deliruri, puteau deveni, cu timpul, mai multe. O direcţie se insinua şi nu direcţia dorită de Astronom şi nici cea visată de Syracuza. Nimănui nu i-ar fi slujit notiţele Celui de Al Doisprezecelea. Ele nu trebuiau să cadă în mâini nepotrivite. Şi se ştie că un lucru, dacă există, nu este niciodată destul de bine păzit.

Se pare, însă, că grijile pe care şi le făcea Al Unsprezecelea erau cu totul ignorate de fiul său: acesta nu voia nici el să-şi înstrăineze notiţele, tot ceea ce dorea reprezenta doar un fel de joc, o revenire la o lume ce i se părea străină imediat ce o părăsea, dar care-i mai servea drept refugiu în clipele când sufletul îi refuza o perioadă mai lungă să hoinărească pe tărâmuri şi în timpuri noi. Doar acest „surogat pentru zile negre“ îl interesa, nimic mai mult. La fel cum nu l-a interesat niciodată orice depăşea limitele ce i-au fost stabilite pentru a se mişca, cum nu l-au interesat niciodată întâlnirile cu alţi oameni în carne şi oase, cum părea să fie satisfăcut pentru totdeauna de micul univers unde îi trăia trupul. Doar copiii, copiii şi-i admira ore în şir, în tăcere, abia lăsându-şi buzele să se mişte în linişte. El n-a vrut niciodată să-şi arate notiţele altcuiva şi — în fond — nici nu avea cui s-o facă, cercul lui de cunoştinţe fiind atât de restrâns. Dar neliniştea tatălui exista. Şi pericolul, de asemenea.

Şi nici măcar notiţele acelea nu s-au născut atât de uşor, pe cât ar fi de bănuit: ele n-au fost doar rodul unor simple transcrieri a celor spuse de Cel de Al Doisprezecelea în stare de transă. Acesta însuşi le-a revăzut şi recitit cu uimire şi încântare. Şi pentru el erau la fel de noi ca pentru oricare altcineva, care le-ar fi parcurs pentru prima oară. Un sentiment incert trăit se insinua în ele imposibil de explicitat şi acest sentiment îi oferea intimitate. Aventurile parcurse deveneau astfel o repetare. Şi îi aparţineau. Însă ele îi dădeau şi o mulţime de informaţii — confirmate sau nu — făcându-l să ştie mai multe decât ceilalţi oameni. Un fel de pudoare îi interzicea să se folosească de ele. Să le pomenească. Să le aducă drept argumente. Ele, aceste stări şi aceste informaţii, îl făceau întotdeauna să fie privit altfel de către ceilalţi oameni. Şi acest lucru devenise o realitate. O realitate ce l-a izolat şi mai mult. Cercul său de cunoştinţe se restrângea continuu, unii mai plecau, alţi mai mureau, nimeni nou nu mai era admis. Nu din cauza interdicţiilor Astronomului: din propria-i voinţă.

Apoi, în ezitările Celui de Al Doisprezecelea a intervenit şi o frământare de conştiinţă: din experienţa lui, nicio proorocire a lui sau a altcuiva nu a putut vreodată să aducă alinarea. Sigur, acesta era un lucru imposibil de afirmat cu voce tare, el ar fi anulat dintr-o dată credinţa în necesitatea consultării oracolelor, a preoţilor, a manticii în general. Ce muritor ar fi dispus să accepte ideea că dacă există o posibilitate de a-ţi cunoaşte viitorul, să renunţi de bunăvoie la ea?

Într-o zi, într-o discuţie cu tatăl său, îi ceru să uite tot ce a învăţat din studiul aşezării atât de efemere a corpurilor cereşti.

— Ceea ce a mai fost va mai fi şi, dintre atâtea variante posibile, lucrurile ajung să se repete întocmai prin însăşi epuizarea posibilităţilor. Conştiinţa a ceea ce va urma nu aduce decât nerăbdare, melancolie şi tristeţe. Şi, până la urmă, şi disperare şi nimicnicie. Cunoaşterea viitorului le-ar lua muritorilor şi ultima iluzie în legătură cu libertatea lor de voinţă.

Însă Astronomul nu putea accepta asemenea gânduri: dacă n-ar fi mantica, n-ar fi nici o posibilitate de comunicare cu nemuritorii, comandanţii n-ar mai şti sub ce auspicii să înceapă bătăliile, legiuitorii n-ar putea fi siguri de hotărârile lor, marile ctitorii s-ar clădi pe temelii întâmplătoare.

Dar nu discutau despre acelaşi lucru şi fiului îi deveni evident că dialogul nici nu putea avea loc. El nu-şi mai mărturisi tatălui trăirile, nu-i mai preciză că rătăcirile în timp nu sunt decât actele împrăştiate ale unei realităţi continue, evită să-i mai spună chiar şi ceea ce ar fi fost în stare să-i spună spre a fi înțeles.

În unele naraţiuni despre „savantul damnat“, există episodul despre drama relaţiilor cu urmaşul său: în anumite variante, tânărul este o fire frivolă, care nu-şi pricepe tatăl şi colaborează la pierderea acestuia prin inconştienţă; în altele, fiul nu se poate ridica la sfera preocupărilor părintelui, provocând ruptura ce duce de multe ori la tragedie; altă dată, tânărul vrea să se folosească de puterile oculte ale savantului pentru realizarea unor scopuri meschine, atunci când tatăl este cinstit şi a unor ţeluri umaniste, atunci când tribulaţiile bătrânului se opun binelui general; dar mai există şi motivul în care fiul joacă rolul ucenicului vrăjitor, declanşând un mecanism atât de teribil, încât „savantul damnat“ nu-l poate opri decât prin sacrificarea băiatului (la care, de cele mai multe ori, ţine şi a cărui moarte face parte din preţul îngrozitor al reuşitei). Unele dintre rădăcinile acestei credinţe s-au extins şi asupra legendelor despre Astronom fiindcă, vorbindu-se despre el, s-a vorbit şi despre tragedia care l-a obligat să-şi ucidă fiul, pentru că acesta ar fi încercat să-i folosească într-un mod dăunător ştiinţa. (Povestea se potriveşte atât de bine cu spiritul poeţilor greci, încât răspândirea şi credibilitatea de care s-a bucurat e de înţeles).

Dar realitatea nu este aceasta. Astronomul nu şi-a omorât fiul şi tânărul nu s-a amestecat nicio clipă în îndeletnicirile tatălui. Şi nu este adevărat nici că Al Doisprezecelea ar fi fost asasinat la ordinul lui Hieron al Doilea, regele care a ştiut, la umbra Romei, să păstreze suveranitatea şi prosperitatea Syracuzei şi care ar fi fost îngrozit de zvonul conform căruia lupta supuşilor săi ar putea fi descurajată de prezicerile catastrofale ale fiului Astronomului.

Nimeni nu l-a întrebat vreodată pe Al Doisprezecelea ce se va întâmpla, nimeni nu i-a cerut părerea cum să procedeze în virtutea prezumtivului viitor, nimeni nu şi-a sondat trecutul prin prisma delirului fiului Celui de Al Unsprezecelea. Prea puţini au ştiut de particularităţile bolii acestuia, prea puţini au venit în contact direct cu el, prea puţini l-au văzut altfel decât ca pe fiul Astronomului, atins de boala sfântă şi studiind retras tainele lumii. Nu altul a fost renumele Celui de Al Doisprezecelea şi lumea l-a respectat ca atare, fără să-i treacă prin cap cuiva să-i exploateze darurile.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.