CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Să revenim la întrebările care s-au născut din momentele biografice ale Fugarului, momente deja notate în biografia tatălui său. A fost cu adevărat Al Şaptezeci şi unulea fiul Cuviosului grădinar?

Scribul a notat: „Băiatul îi semăna fizic, însă nu şi caracterial. Al Şaptezecilea reuşise, până atunci, să depăşească toate greutăţile vieţii prin umilinţa sa extremă, dar copilul, chiar dimpotrivă, se dovedea orgolios peste măsură, motiv pentru care îi era extrem de greu să se încadreze în societate, intrând mereu în tot felul de conflicte. Când nu-i convenea ceva, singura sa conduită era să se retragă trântind uşa. Altă armă de apărare el n-a găsit niciodată. Crizele sale de furie au devenit notorii”. (Scribul nu ştie de ce, dar l-a văzut, până la această descriere, pe Cuviosul grădinar mereu ca pe un tip astenic, slăbănog şi introvertit. Iată că, se pare, n-a arătat deloc aşa…)

Şi a mai notat scribul: „Ca şi Al Şaptezecilea, şi traiul fiului a fost un lung şir de întâmplări ce s-au repetat aproape identic”. Asta da, asta se potriveşte.

Să zăbovim mai mult asupra muşchiulosul Hercule realizat de Nicola Pisano în amvonul baptisteriului din Pisa. Personajul reprezintă un nud ce pare să vină din grădina primordială. Din toate părţile, pe umeri, din spate, de jos este înconjurat de animale ciudate. Fugarul însuşi mărturiseşte că i-a fost de multe ori dat să întâlnească asemenea fiare, dar că a învăţat de la tatăl său (!) să se descurce cu ele. Al Şaptezeci şi unulea a fost acuzat că obişnuia să se laude, chiar să fabuleze. El povesteşte că, în copilărie, în ţinutul unde s-a născut, casa lor nu avea nici ziduri, nici gard, iar animalele se apropiau în voie, uneori până în colibă. Despre animalul care se cuibăreşte pe umărul drept al lui Hercule din Pisa, fiind ţinut protector de acesta, putem crede că e un pui de leu, la fel cum cel ce-i mănâncă din mâna stângă pare un leu matur. Totuşi, dimensiunile sunt forţate, animalul matur fiind prea mic pentru un exemplar din specia sa. Fugarul mai vorbeşte şi despre nişte corcituri între feline şi canine mari – nici câini, nici pisici -, extrem de agresive cu străinii. În bestiarele epocii se vorbeşte într-adevăr despre asemenea fiinţe. Doar prin citare, mai aflăm şi din Getica pierdută a lui Dio Chrysostomos despre respectivele bestii. Dio Chrysostomos, deportat în Dacia de către Domiţian, cunoştea bine locurile. „Pisicile câini” arată asemănător cu principalele două animale împrietenite atât de strâns cu Al Şaptezeci şi unulea. Acesta era crezut şi nu era crezut. Oamenii au avut şi vor avea întotdeauna nevoie de poveşti. Năzdrăvăniile relatate de Fugar erau receptate ca atare. Însă Fugarul era fiul Cuviosului grădinar revenit din Enigma Europei şi lucrurile narate de el se legau de unele evenimente notorii din viaţa Celui de Al Şaptezecilea, lucruri despre care nu se mai îndoia nimeni. Uneori, chiar şi întâmplările care păreau cele mai gogonate îşi primeau confirmarea extrem de concret: copil mic, îşi amintea Fugarul, a fost martorul unei ploi de sânge cauzate de bătălia dintre două cârduri imense de corbi. S-au luptat atunci atâtea păsări între ele, încât tot cerul era negru, iar soarele nici nu se mai vedea. Din cauza acelui tavan tot timpul mişcător, a gălăgiei parcă venite din iad, datorită croncănitului războinic şi a gemetelor aproape umane ale zburătoarelor rănite şi, mai ales, datorită căderii neîntrerupte a altor şi altor combatante omorâte, astfel încât tot pământul s-a acoperit de leşuri, spectacolul a fost atât de înfricoşător încât oameni şi animale s-au ascuns în gropi să nu mai vadă şi să nu mai audă nimic. Bătălia corbilor ar fi durat fără întrerupere aproape o săptămână întreagă, dar, e adevărat, trebui să admită Fugarul, în astfel de ocazii timpul nu mai poate fi măsurat. Chiar în Languedoc, în jurul lui 1315, a avut loc un fenomen asemănător, rămas în anale drept „Războiul ciorilor”. („Confirmare” pe care Al Şaptezeci şi unulea n-a mai apucat-o.) Ce demonstrează toate astea? Faptul că băiatul a venit, odată cu Cuviosul grădinar din Enigma Europei n-a fost contestat de nimeni. Că, aşadar, a putut prelua o serie de informaţii atât din istoria Celui de Al Şaptezecilea (cum ar fi „ uriaşele pisici cocoşate” nedespărţite de Lilith), precum şi din mitologia ţinuturilor sale natale, iarăşi este evident. Însă a fost el cu adevărat fiul Celui de Al Şaptezecilea? Dacă moştenirea spirituală nu este suficientă spre a putea să afirmăm cu certitudine acest lucru, putem, totuşi, să-l considerăm, deocamdată, măcar drept fiul adoptiv al templierului. Şi tocmai aici se pare că se află cheia răspunsului: Al Şaizeci şi unulea, în atât de scurta-i viaţă, a săvârşit parcă prea multe fapte, numeroase dintre ele aducându-i mari necazuri. Mantia cu însemnele ordinului, înainte de a-l omorî, de multe ori l-a salvat. Ceea ce ne indică o acceptare a sa foarte timpurie printre templieri. (Sigur, nu există domeniu unde să nu fi fost semnalaţi şi impostori. În cazul acesta, riscul era totuşi mare chiar şi pentru cineva parcă predestinat să intre mereu în încurcături: templierii nu iertau niciunde persoanele care încercau să se strecoare în mod fraudulos printre ei. Nu-i iertau în primul rând pentru a nu le fie divulgate secretele. Iar dacă au fost reale şi numai jumătate din isprăvile care i se puneau în cârcă, Fugarul ar fi trebuit să fie iniţiat foarte devreme în ordin. Lucru pentru care era necesară o anumită vârstă, cu o mică dispensă pentru fiii unor templieri activi. Dacă facem o scurtă socoteală, Al Şaptezeci şi unulea a beneficiat de acea dispensă de vârstă, în calitate de fiu al Cuviosului grădinar, ceea ce presupune că obârşia i-a fost scrupulos verificată. Sigur, cineva maximalist ar putea spune că nimic nu ne opreşte să-l considerăm adoptat de Al Şaptezecilea, el fiind fiul de sânge al unui cavaler care a intrat în ordin după ce l-a conceput. (Astfel era salvat şi jurământul de castitate. Dar, din acelaşi motiv, toţi descendenţii direcţi ai cavalerilor călugări erau prezentaţi drept copii adoptivi.) În al doilea rând, „Armata tăcută”, care l-a părăsit brusc pe Fugar în Italia, fiindu-i credincioasă atâta vreme, nu s-ar fi expus în cazul unui uzurpator.

…pe de altă parte, tatăl se umilea în mod programatic, iar fiului îi plăcea să se laude. Ăăă… Mai multe argumente nu se pot aduce speculativ nici unui copil în legătură cu paternitatea sa. Pe vremea Celui de Al Şaptezeci şi unulea, testul ADN nu a fost încă descoperit…

A doua întrebare pe care şi-a pus-o scribul, apropiindu-se de viaţa Celui de Al Şaptezeci şi unulea, suna cam aşa: în ce măsură, având jaloanele atât de scurtei vieţi a personajului deja marcate în cuprinsul biografiei Cuviosului grădinar, mai dispunem şi de alte date certe meritând a fi consemnate?

CEI O SUTĂ nu este un tratat de istorie, CEI O SUTĂ nu sunt eroii cunoscuţi din manuale, scribul trebuie să scormonească mereu şi mereu atât prin seifuri aurite, cât şi prin coşuri de gunoi spre a găsi amănuntele aruncate de protagoniştii recunoscuţi prin înscrisuri oficiale, prin diplome solemne, prin cutume. Nu reprezintă întotdeauna foarte mult cu ceea ce se alege scribul din asemenea investigaţii. Pe de altă parte, aşa-numitele „date certe” nu sunt valabile decât pentru biografia birocratică a cuiva. Or, pentru CEI O SUTĂ, scribul este cel puţin la fel de interesat de trecutul amintirilor ca de trecutul datelor. (Doi oameni pot să se fi născut în aceeaşi zi în aceeaşi localitate, pot să fi urmat primele clase cu aceeaşi învăţătoare, pot să se fi jucat în acelaşi parc. Trecutul datelor care se înscriu în curriculum vitae este identic. Însă trecutul amintirilor, cel pe care-l poartă fiecare dintre ei o viaţă, este diferit. Uneori total diferit: primul poate că a văzut lumina zilei într-o casă bogată, într-un climat familial senin, poate că a avut o copilărie fericită, a mers la şcoală şi în parc având în geantă sandviciul cu şuncă; celălalt putea să provină dintr-o mamă bolnavă şi un tată alcoolic, să fie marcat pentru totdeauna de privirea înfometată cu care se uita la gustarea celuilalt, la hainele celuilalt, la rechizitele celuilalt şi la tot ce povestea acela în legătură cu disponibilităţile ce-i erau mereu oferite. Numai că trecutul amintirilor nu ne este prezentat în manualele şcolare, de cele mai multe ori, el poate fi, cel mult, dedus.)

Timpul trăit de unul şi timpul trăit de celălalt nu trebuie şi nici nu poate fi identic. Din mitologie, ni s-a păstrat doar chipul lui Cronos, deloc cel al lui Cairos. Cronos reprezintă latura cantitativă, măsurabilă, a timpului, în vreme ce Cairos cea calitativă. La Cairos, nu mai este vorba despre cât, ci despre cum. Istoricii sunt preocupaţi de Cronos, artiştii de Cairos. Scribul este interesat de amândoi, motiv pentru care, de atâtea ori, sarcina îl depăşeşte şi-l împinge să săvârşească erori. Multe impardonabile.

Pe lângă aceasta, şi „datele certe” despre Al Şaptezeci şi unulea pe care le ştim deja din descrierea vieţii Cuviosului grădinar mai lasă loc la multe pete albe, pentru acoperirea cărora a fost nevoie de alte investigaţii. Rezumând ceea ce am aflat până acum, vom vedea că Al Şaptezeci şi unulea s-a născut în „Enigma Europei” în jurul¹ anului 1291; a venit în apus, adus de tatăl său, prin 1305 sau 1306; a fugit în curând de la mănăstirea La Source Noir; s-a reîntors în 1309, când s-a pomenit imediat arestat; a evadat şi a fost prins în 1313, sfârşind într-un interogatoriu brutal, dacă nu chiar bestial, la 13 noiembrie al aceluiaşi an. Am mai aflat unele dintre isprăvile sale timpurii, precum şi câteva succinte amănunte ale itinerarului din 1309, cel al revenirii din Grecia, prin Italia, până la tatăl său. (Niciodată scribul n-a fost mai nesigur ca de data asta: toate datele din viaţa Celui de Al Şaptezecilea ne indică faptul că acesta n-ar fi părăsit La Source Noir înainte de 1296, când ar fi avut loc dezastrul rezervaţiei sale de acolo. Pe de altă parte, fiul său s-a născut nu mai târziu de 1291 în Enigma Europei, într-o aşezare numită Marginea. Ar fi fost şi greu de înghesuit un destin atât de frământat în mai puţin de 22 ani… Anacronismul acesta l-a făcut o vreme pe scrib să creadă că într-adevăr Fugarul n-ar fi fost decât un copil adoptat. Argumentele de care dispune îl fac să spere că nu este vorba decât – din nou! – „doar” de o greşeală de datare.) Între toate acestea, principalele pete albe rămân, pe lângă trecutul amintirilor, perioadele dintre prima lui fugă de la mănăstire, între 1306/7 şi 1309, precum şi cea dintre evadarea din 1309 şi capturarea sa în 1313, perioade conţinând evenimentele, amintirile şi faptele cele mai relevante din viaţa personajului. Perioade ce justifică, după părerea scribului, efortul de a urmări şi destinul acestui inel, nu mai mult şi nu mai puţin ca pe celelalte, din lungul lanţ.

A treia întrebare se referea la cumplita scenă finală a vieţii Celui de Al Şaptezeci şi unulea, când, după o foarte severă detenţie, este interogat şi torturat până la moarte, în prezenţa tatălui său. Scenă care a tentat numeroşi autori, însă prin exploatarea diferită a dramatismului ei, n-a făcut-o nemuritoare, n-a introdus-o în patrimoniul marilor producţii epice, lirice sau dramatice, ci a corupt-o cu totul. Subiectul tragicei întâmplări se îndepărtează tot mai mult de Al Şaptezeci şi unulea şi de Cuviosul grădinar. Nu numai identitatea personajelor se schimbă, ci şi decorul, costumele, rechizitele, chiar şi epoca – toate după necesităţile şi dorinţele vremurilor şi ale naratorilor. Cum nici măcar un tablou atât de atroce n-a fost singular în istorie, scribului îi este dificil să-l recunoască tocmai pe acela pe care îl caută, din toate celelalte asemănătoare. Un scriitor romantic german, semnând Gotlob von Weidenberg, pare a fi descris cel mai aproape de realitate sfârşitul Fugarului, deşi plasează acţiunea în Roma antică, în rafinatele camerele de tortură care au făcut deliciul împăratului Tiberius. Victima şi tatăl ei sunt prezentaţi printre primii martiri creştini. Altfel, şi atunci când actorii, decorul şi epoca rămân autentice, accentele sunt distribuite diferit: personajul din rolul Fugarului este văzut când drept un erou care preferă să moară, în loc să deconspire taina pe care o deţinea, când drept una dintre victimele marilor erori judiciare – stingându-se inocent în chinuri, când drept un escroc încercând, până în ultima clipă, să negocieze cu anchetatorii, indiferent de câtă lume ar atrage după el în sinistrele subsoluri ale inchiziţiei. Altădată, cel ce se află mai mult sub lumina reflectoarelor este tatăl, care asistă neputincios la supliciul eroic sau la trădarea fiului. De altfel, tendinţa de a muta centrul de greutate asupra calvarului tatălui devine, treptat, tot mai frecventă. Băiatul rămâne prada călăilor, cărora nu li se poate opune, în schimb nefericitul părinte ar dispune el de cuvintele salvatoare spre a opri chinurile. Inchizitorii ştiu prea bine că bătrânul² nu va putea fi silit în nici un fel să mărturisească, aşa că se folosesc de fiu, ca de cel mai cumplit instrument de tortură. În alte variante, scena calvarului nu este organizată de oamenii legii, ci de infractori nesăţioşi şi lipsiţi de scrupule, doritori să pună mâna pe comoara colectivităţii, a unui oraş sau a regelui căruia victima îi este fidelă până la preţul vieţii şi al inumanelor dureri etc. Dintre atâtea situaţii posibile şi unele chiar întâmplate aievea, scribul ce să aleagă? Desigur acele variante care sunt mai apropiate de epoca şi de contextul Fugarului şi al Cuviosului grădinar. Numai că tocmai acelea nu sunt întotdeauna şi cele mai adevărate. Când a amintit despre utilizarea subiectului de către autorii de ficţiune, aceia au avut toată libertatea de a folosi materialul după cum credeau de cuviinţă. Literatura comercială scoate din când în când la suprafaţă subiecte pe jumătate uitate. Jumătatea cunoscută este suficientă ca să atragă curiozitatea publicului, prin aceea că îi confirmă (vagele) cunoştinţe în domeniu. Cineva sau ceva ce-ţi este cât de cât cunoscut nu mai constituie pentru tine un ceva abstract, îţi aduce în memorie amintiri personale, te implică. La sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul celui următor, templierii, Sfântul Gral, ordinele secrete, în general, au făcut iarăşi vogă. Despre Codul lui Da Vinci de Dan Brown s-au scris mii de articole şi lucrări cu tentă mai mult sau mai puţin ştiinţifică. Dar aceleaşi subiecte, în forme diferite, au fost folosite şi de alţi autori în alte epoci. Ca şi moda vestimentară, şi moda artistică scoate la iveală teme retro. Şi un subiect extras din economia politică a născut naraţiuni literare: modul de depozitare a bunurilor în decursul istoriei. Atunci a fost dezgropat pentru masele largi şi sistemul biletelor la purtător introdus de cavalerii templieri. Comanderiile, vaucerele, tainele şi falsele taine s-au constituit în noduri narative pentru categorii largi de cititori. Realităţi de demult s-au amestecat cu imaginaţia autorilor şi cu necesităţile epice. De unde şi inflaţia de utilizări diferite ale scenei finale din viaţa Fugarului. Cu tot preţul cumplit plătit de Al Şaptezeci şi unulea, acesta nu rămâne nici pe departe unicul ei beneficiar. Lucru cu care scribul a trebuit să se resemneze.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.